Nu sunt poet, sunt trubadur - interviu cu poeta si scriitoarea Camelia Ardelean
E o bucurie să stau de vorbă nu doar cu o poetă remarcabilă, dar și cu o prietenă dragă, pe care o cunosc din adolescență:
Camelia Ardelean.Vocea ei încă sună ca un clopoțel, ochii ei mari și verzi încă par niște ferestre spre o lume misterioasă, iar râsul ei jucăuș încă își păstrează prospețimea. Ca orice poet astăzi, Camelia e o rara avis într-o lume plină de zgomot, care, după cum veți vedea, transformă gândul în poezie chiar și în conversație.
D.G.: Trăim în mijlocul unui continuu zgomot cacofonic, în aceste vremuri atât de prozaice
Cum își sculptează poezia un spațiu pentru ea în lumea atât de pragmatică de astăzi?
C.A.: Eu cred că poezia își sculptează un spațiu pentru ea, cum atât de frumos te-ai exprimat, prin cei care o iubesc și o trăiesc cu pasiune aceia care nu pot respira fără a-i asculta susurul. Deși cititorii de poezie (sau de literatură, în general) s-au împuținat din cauza supremației imaginii (cum ar fi imaginea video sau vizualul modern), care a câștigat (momentan) bătălia cu verbul, poezia nu a murit și nu va muri niciodată. Ea rămâne o dovadă incontestabilă a rezistenței peste timp. Chiar dacă vremea vechilor trubaduri a apus, poezia continuă să fie oaza în care cei sensibili își pot scălda sufletul. Poezia ne reamintește că, dincolo de realizările practice și de scopurile mercantile pe care ni le propunem, suntem ființe emoționale, avem vise, doruri, trăiri, sentimente... Ea transcende pragmatismul, revendicându-și locul într-o societate tot mai grăbită și orientată spre scopuri exterioare, dar deconectată de sine însăși. Poezia își reclamă acest spațiu tocmai pentru că răspunde unei nevoi adânci și intrinseci, pe care ființa umană o resimte instinctiv, chiar dacă nu și-o poate explica. Frumusețea și sensibilitatea sunt indispensabile, chiar și într-o lume pragmatică. Fără ele, am fi aidoma unor roboți umanoizi carcase fără sentimente, orientate doar spre lupta pentru supraviețuire. Oamenii au nevoie de armonia cuvântului, de metafore, de imaginație și de evadare din ritmul alert al existenței. Poezia este fântâna cu apă vie care ne poate adăpa, chiar și în vremurile tulburi pe care le trăim, ajutându-ne să le depășim și să redescoperim speranța.
D.G.: Cele 23 de volume pe care le-ai publicat dintre care 14 de poezie sunt o dovadă că ești o autoare prolifică în peisajul literar contemporan. Cum folosești poezia pentru a exprima complexitatea vieții?
C.A.: Răspunsul la această întrebare este și greu, și ușor, în același timp. Pentru mine, poezia este cel mai bun mijloc de a mă exprima, mai întâi pe mine, și de a exprima, totodată, tot ceea ce este în jurul meu. Și asta pentru că poezia constituie, în viziunea mea (și nu numai a mea), o formă de explorare a realității, un mod de a căuta sensuri în haosul vieții, într-o lume din ce în ce mai lipsită de sens și direcție. Mai ales atunci când mă confrunt cu vicisitudinile vieții, rezultate din complexitatea elementelor care o definesc, poezia devine un excelent refugiu în care pot să mă regăsesc, să îmi ordonez gândurile și emoțiile. Literatura, această formă sublimă de artă, și, în special, poezia, are puterea de a se apropia de adevărurile adânci ale existenței, de ființa noastră interioară, devenind un instrument prin care poetul dă glas subtilităților ascunse
în spatele cotidianului. În cazul meu, utilizând metafore și simboluri, încerc (și sper să reușesc) să îmbin partea rațională cu cea emoțională, pentru a crea o punte între ceea ce vizualizez și ceea ce simt. Cuvintele simple, fără încărcătură vibrațională, fără lirism, nu pot reda plurivalența vieții, care nu se prezintă doar în alb și negru, ci este marcată de diverse nuanțe, de stări intermediare sau de momente efemere, greu de redat prin actul vorbirii. De aceea este poezia atât de specială pentru mine: fiindcă trece dincolo de bariera cuvintelor și reușește să transmită emoții, sentimente, trăiri, înțelesuri, să exprime complexitatea existenței fără a o reduce la ceva simplu. Ca poetă elegiacă, încerc să creez, în poeziile mele, ceva frumos din părțile triste sau neplăcute ale vieții, din nemulțumirile și regretele colective, din eșecurile sau dramele existențiale; de aceea, probabil, mulți se regăsesc în versurile mele. Prin poezie, încerc să îmbrac realitatea, de multe ori crudă, într-o formă lirică, pentru a fi mai ușor acceptată și înțeleasă
D.G.: Pentru unii oameni, scrisul e ca o meditație. Când te așezi la masa de scris, de unde vin cuvintele de undeva din tine sau de dincolo de tine? Ai o conversație cu sufletul tău, cu Erato (n.a muza poeziei lirice și a poeziei de dragoste în mitologia greacă) sau cu o prezență tăcută, divină, care cheamă cuvintele în existență?
C.A.: Din nou o întrebare care îmi scanează sufletul. Aș putea spune că este câte puțin din toate. Uneori simt că ele, cuvintele, mă aleg pe mine; alteori, că acestea vin dintr-un loc interior, dând formă emoțiilor pe care nu le pot exprima altfel. Sunt și momente în care par să vină de dincolo de mine, dintr-o liniște stranie, ca și cum ar fi așteptat acolo, în afara trupului meu, să fie găsite. În acele clipe, mă simt asemenea unui canal prin care trece ceva limpede și luminos. Scrisul devine atunci o meditație lucidă, o formă de ascultare. Cuvintele vin uneori ca niște ființe care bat la ușă. Unele poartă parfumul trecutului, altele emoția prezentului ori suflul unei voci străine. Cred că scrisul e o întâlnire între mine și ceea ce mă depășește, între tăcerea care prinde formă și gândul care se lasă auzit. Este și o rugăciune fără adresă, în care gândurile (îmi) sunt întrupate în cuvânt. Când îmi iese așa cum îmi doresc, simt că nu inventez textul, ci doar îl descopăr, ca pe ceva ce a existat dintotdeauna. Marii Inițiați vorbesc despre Akasha, o bibliotecă universală eterică, ce ar cuprinde toate evenimentele și răspunsurile omenirii, accesibile prin meditație, rugăciune, imaginație ș.a.m.d. Nimeni nu știe care este adevărul. Poate că doar traducem, prin propria noastră experiență și cunoaștere, ceea ce reușim să atingem din acel spațiu. Nu știu dacă vorbesc cu Erato, cu sufletul meu sau cu o prezență mai vastă. Știu doar că, atunci când scriu cu adevărat, nu mai sunt singură în pagină. Există o tăcere care respiră prin mine, o prezență care nu se lasă numită, și de acolo vin, de fapt, cuvintele. Iar dacă ar fi să dau un răspuns mai realist: uneori scriu din mine din amintiri, dor, furie sau uimire. Alteori simt că nu eu conduc procesul, ci sunt absorbită într-un vortex al limbajului. Poate că aceasta este muza despre care vorbeau grecii. Pe scurt, scrisul e o formă de echilibru între control și abandon, între exercițiu și revelație.
D.G.: Crezi că poezia are puterea să vindece? Dacă da, cum experimentezi tu asta în opera ta?
C.A.: Da, cred că poezia are puterea să vindece dar nu în sens medical sau miraculos, de a șterge rănile sufletești, ci de a le face să respire. Pentru mine, scrisul e o formă de alchimie a durerii: transform ceea ce doare în imagine, în ritm, în sens. În clipa în care aștern cuvinte peste tăcerea din mine, durerea capătă un contur, devine o poveste, nu un abis. Scriind, reușesc uneori să ating o liniște pe care altfel n-aș putea s-o găsesc. Nu scriu cu intenția de a mă vindeca, dar scrisul devine, inevitabil, o formă de echilibrare și eliberare o respirație care mă face să mă simt mai vie și îmi dă puterea să merg mai departe. În poemele mele încerc să-i ofer cititorului un spațiu interior, un loc al reflecției, unde să se regăsească și să-și audă propriile tăceri printre versuri. Această rezonanță lăuntrică devine uneori un fel de cataplasmă pentru suflet, o alinare prin recunoaștere. Poate că vindecarea nu vine din cuvântul în sine, ci din faptul că, pentru o clipă, cineva se simte mai puțin singur în durerea lui. Dacă poezia mea reușește să atingă o inimă, înseamnă că și-a împlinit cea mai frumoasă misiune. Așa trăiesc eu vindecarea prin poezie: nu ca pe o reparație, ci ca pe o formă de comuniune o atingere între suflete care, fără cuvinte, nu s-ar fi întâlnit niciodată.
D.G.: Dacă stiloul tău ar putea vorbi, Camelia, ce ar spune despre tine?
C.A.: Dacă stiloul meu ar putea vorbi, cred că m-ar certa, fiindcă uneori sunt prea tăcută, alteori prea insistentă. Mi-ar reproșa că îl folosesc ca pe o baghetă care adună tot ceea ce nu pot rosti. Dar apoi m-ar ierta, pentru că știe că, fără el, gândurile mele s-ar pierde în neantul uitării. Mi-ar spune că îi cer să transforme lacrimi în lumină și umbre în sens, că nu scriu ca să impresionez, ci ca să mă înțeleg ori să mă regăsesc. Că mă tem de cuvinte, dar tot prin ele mă salvez. Ar râde, probabil, de ezitările sau de temerile mele și m-ar mustra că uneori scriu cu cerneală invizibilă cu gânduri care nu se lasă prinse, dar care rămân acolo, ca o adiere peste pagină. Dar, cu toate acestea, ar rămâne prietenul meu cel mai bun, care nu m-a trădat niciodată până acum și știu că nu o va face nici de acum înainte.
D.G.: Ascultându-te, nu pot să nu mă simt ca și când am pășit într-una din poeziile tale. Fiecare răspuns e profund și plin de grație. Mulțumesc că ai împărtășit cu noi puțin din spiritul tău luminos și din lumea ta ca o grădină, în care frumusețea înflorește liberă și în care sufletul și cuvântul se întâlnesc într-o armonie perfectă.
C.A.: Îți mulțumesc din inimă pentru cuvintele tale ele sunt, de fapt, o poezie în sine. Cred că atunci când ne întâlnim prin cuvânt, fiecare aduce o floare din grădina sa lăuntrică, iar bucuria e să le vedem înflorind împreună. Mă onorează felul în care ai ascultat și ai simțit. Pentru mine, poezia e un mod de a trăi, nu doar de a scrie, iar dacă prin acest dialog a ajuns la tine o parte din acel fel de a fi, simt că el și-a împlinit rostul.
a consemnat - Danuta Gherman, Toronto
|
Danuta Gherman 10/13/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.