Tema naturii în lirica românească
În toată istoria sa, omul s-a raportat în permanență la natură, cu care a avut (continuă să aibă) nenumărate și complexe legături, reflectate în toate ipostazele vieții sale materiale și spirituale. Legătura indisolubilă cu natura (în diferitele ei forme de manifestare, precum și în întreaga ei diversitate geografică și istorică) s-a concretizat în trăirile lăuntrice și activitățile practice ale tuturor oamenilor, îndeosebi în operele semenilor cu adevărat providențiali (artiști, gânditori, savanți, reformatori religioși), mereu în căutare de mai bine, mai frumos, mai drept și mai plăcut Atoatefăcătorului. Da, căci natura este templul divin în care omul viețuiește și-și deschide sufletul, mai bine spus în care muncește, se roagă, iubește, meditează și-și regenerează speranțele.
În ceea ce-i privește pe artiști, mai ales pe poeți (de ei se va vorbi în continuare), aceștia se străduiesc ca, în cele mai inspirate imagini, să înfățișeze semenilor sublimul dragostei pentru lumina, căldura și parfumul din creație (natura înconjurătoare și cea din lăuntrul omului), într-un cuvânt să-i atotumanizeze prin cele trei mari componente ale sentimentului naturii la literați: descriptivă (reprezentată în mod deosebit de specia lirico-picturală numită pastel), meditativă (evident, cu latura ei nostalgică) și fantezisto-fantastică (totală libertate a zămislirii, specifică romanticilor).
În poezia românească, cele mai vechi abordări ale rezonanței cu natura se regăsesc în folclor (imagini inedite, de o remarcabilă frumusețe), dar și în primele manifestări ale poeziei culte (Costache Conachi, poeții Văcărești, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu etc.). La Ienăchiță Văcărescu, de pildă („Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare/ Ca o lumină..”), dar și la primii noștri poeți moderni, natura nu este propriu-zis o temă, ci mai degrabă servește ca pretext pentru o altă temă, ea fiind doar cadrul declanșator pentru stări sufletești nelegate direct de mediul înconjurător.
Începând cu Vasile Alecsandri, natura - sursă de inspirație pentru poeții pașoptiști - devine o temă fundamentală în întreaga poezie românească, primul mare poet român până la Eminescu, „acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice”, impunând în literatura noastră ca specie lirică pastelul.
Pastelurile scrise în perioada de maturitate, sunt – ne spune însuși bardul de la Mircești - rodul iubirii sale față de neamul românesc și față de natura pitorească a patriei: „Dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc poporului român din care m-am născut și care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”. Termenul de pastel, preluat din pictură, definește o poezie descriptivă, dominată de tehnica picturală, în care este exprimată o atitudine detașată față de un aspect din natură.
Pastelurile bardului, numite „poeme sublime” de Bogdan Petriceicu Hasdeu și „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri” în opinia lui Titu Maiorescu, descriu anotimpurile („Sfârșit de toamnă”, „Iarna”, „Mezul iernei”, „Oaspeții primăverii”), diverse fenomene ale naturii („Viscolul”, „Gerul”, „Noaptea”, „Dimineața”), natura din jurul Mirceștilor („Malul Siretului”, „Concert in luncă”, „Serile la Mircești”) sau muncile câmpului („Secerișul”, „Plugurile”, „Sămănătorii”) etc. La rândul lui, criticul George Călinescu le considera „un calendar al spațiului rural si al muncilor câmpenești”... Pastelurile lui Alecsandri se caracterizează în primul rând prin folosirea corespondențelor dintre sentiment și natură, obiectivitatea descrierii, stilul impersonal, oralitate, claritate și naturalețea stilului. De asemenea, prin predominanța imaginilor vizuale, a epitetului și comparației, iar din punct de vedere prozodic se impun atenției prin dispunerea versurilor în catrene, ritmul trohaic și rimă împerecheată. Însă, principala caracteristică a pastelurilor lui Alecsandri o constituie ideea de luminozitate a naturii și imaginile strălucitoare, predominant albe în poeziile ce surprind iarna, policrome în celelalte poezii, toate alcătuind un univers de lumini și umbre, în combinație cu imaginile vizuale, auditive și olfactive, statice sau dinamice, care surprind giganticul tablou al fiecărui colț de natură : „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică/ Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se ridică./ Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur,/ Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur” (Malul Siretului).
În poezia lui Eminescu, ultimul mare romantic, tema naturii se asociază cu cea a iubirii, dobândind noi valențe, infuzate cu profunzimile filozofice ale frământatului său eu liric. Natura este la Eminescu nu doar un cadru pentru consumarea iubirii și pentru meditație sau vis/reverie, ci ea este o stare de spirit ce reflectă cele mai intense trăiri, senzații, emoții și gânduri ale poetului, precum în Dorința și Sara pe deal: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”, respectiv: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”. Surprinsă în cele două ipostaze, ce corespund universului terestru și astral, natura eminesciană se leagă indisolubil de sentimentul iubirii, la rândul lui ilustrat într-o diversitate de forme: de la iubirea-vis, aspirație, dorință și ideal, până la sentimentul tragic al dragostei neîmplinită sau chiar pierdută: „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așază bruma peste vii -/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?” (De ce nu-mi vii). Elementele naturii infinite, în veșnică mișcare și în continuu freamăt, se armonizează și rezonează puternic cu ritmurile psihice ale poetului, așa ca in „Lacul”, „Dorința”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „O, rămâi” etc.
Feericele pasteluri eminesciene, atât cele telurice cât și cele cosmice, se disting prin echilibru și muzicalitate lingvistică, prin imagini vizuale, auditive, cromatice și olfactive, prin prospețimea universului floral, prin strălucirea și fluiditatea apelor în lumina lunii, împreună alcătuind un adevărat eden eminescian și, desigur, specific românesc. Natura eminesciană, totdeauna cadru al manifestărilor umane, nu descrie neapărat tablouri, nu conturează peisaje, ci mai degrabă încadrează și amplifică un sentiment, o idee, o atitudine. „Poet al nopții miraculoase și al visului” (Nicolae Manolescu), Eminescu devine un remarcabil poet al naturii terestre și cosmice, o natură caldă, intimă și ocrotitoare în poeziile unde dragostea apare ca aspirație; dimpotrivă, una rece, tristă, distantă și mai săracă în elemente lirice, atunci când ilustrează iubirea neîmpărtășită („De ce nu-mi vii”, „Melancolie”, „De câte ori, iubito”, „Pe lângă plopii fără soț”etc.). Copleșit de tristețe, de singurătate, de sentimentul neîmplinirii, poetul se refugiază în natura care-i ascultă dorurile toate - în mijlocul codrului ocrotitor, lângă plânsul apei (același ca plânsul omului) sau sub troienirea florilor de tei, taman ca într-un rai creștin al izolării și liniștii depline: „Dar ea nu vine... Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru,/ Încărcat cu flori de nufăr” (Lacul).
Respectând coordonatele pastelurilor lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc surprinde în mod obiectiv natura, percepând-o în dimensiunea ei rustică, în spațiul nealterat al valorilor din lumea satului: „Zările de farmec pline,/ Strălucesc în luminiș;/ Zboară mierlele-n tufiș/ Și din codrii noaptea vine/ Pe furiș” (Noapte de vară); „El umblă ca la el acasă/ Și-ascultă fetele ce zic;/ Mai rupe-n palme câte-n spic/ Și răsfățat apoi își lasă/ Pe spate capul și nu-i pasă/ De fete și de câmp nimic” (Vântul). În toate pastelurile lui predomină imaginile auditive, lumea naturii fiind ilustrată prin ciripitul păsărilor, șopotul sau vuietul apelor, bătaia vântului, șoapte, sunete de tot felul: „Umbre mari răsar în cale,/ Ziua moare după culmi;/ De sub coastă, pe sub ulmi/ Se strecoară mieii-n vale./ Obosit și blând popor!/ Și cântând, pășește-agale/ O copilă-n urma lor” (Păstorița).
Coșbuc face din natură principala purtătoare a optimismului său, dar și a concepției active asupra vieții, natura fiind ilustrată în ipostaza ei idilică: „Și e liniște pe dealuri/ Ca-ntr-o mănăstire arsă;/ Dorm și-arinii de pe maluri,/ Și căldura valuri-valuri/ Se revarsă” (În miezul verii). Întocmai ca Alecsandri, Coșbuc descrie anotimpurile și sărbătorile din lumea satului, reușind să cuprindă întreaga viață a satului ardelenesc ca într-o uriașă și captivantă monografie lirică, natura deseori personificată nefiind doar martora vieții țăranului, ci ridicată la rang de prieten, confident, frate și părinte: „Vom cânta și noi ce-om ști,/ Cântece din carte./ Și, de va putea veni/ Vântul, și el va doini,/ Că e dus departe” (Concertul primăverii); „Eu cred c-a obosit pădurea,/ Căci ziua-ntreag-a tot cântat/ Și tace-acum gândind aiurea./ Sub dealuri amurgește zarea,/ Se-ntunecă prin văi cărarea/ Și-i umbră preste sat” (Pastel).
Octavian Goga, în schimb, deși continuă în parte linia coșbuciană, exprimă durerile neamului său asuprit prin forța stihinică a elementelor naturii, natura însoțind omul de-a lungul istoriei sale dureroase și fiind, în același timp, martorul dezrădăcinării, al pierderii legăturilor cu lumea satului: „La noi sunt codrii verzi de brad/ Și câmpuri de mătasă;/ La noi atâția fluturi sunt,/ Și-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte țări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe...” (Noi); „De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior de plug,/ Să fi rămas la coasă” (Bătrâni); „La geamul meu de lângă lac/ Se bate apa-n scânduri./ La geamul meu de lângă lac/ Se fac încet și se desfac/ În mine-atâtea gânduri...” (Lacul).
La Alexandru Macedonski natura este vindecătoarea suferințelor și a nevrozelor, iar eul liric se contopește cu frumusețea ei magică, regăsindu-și puritatea și liniștea: „O roză-nflorește, suavă.../ Ca nor risipit e necazul, / Puternic mă poartă extazul/ Spre-o naltă și tainică slavă” (Rondelul rozei ce înflorește); „Spre munți să merg/ În zbor alerg/Cu gândul,/ Și trec prin văi,/ Pe tainici căi,/ De-a rândul” (Vis de mai); „Și moare emirul sub jarul pustiei -/ Și focu-n odaie se stinge și el,/ Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,/ Și frigul se face un brici de oțel...” (Noaptea de decemvrie). Fermecătoare, vie și autohtonă, natura lui Macedonski apare fie ca un peisaj nocturn jovial, fie ca unul exotic, uscat, apăsător. Tema naturii macedonskiene se subsumează atât robustului vitalism romantic (ciclul „Nopților”), cât și căutărilor simboliste sau parnasiene (ciclul „Rondelurilor”).
George Bacovia, poetul dezolantelor toamne ploioase și al copacilor desfrunziți, al iernilor ce transformă lumea într-un imens cavou alb, al verilor toride, dominate de descompunerea cadavrelor, al primăverilor nevrotice și iritante, recreează o natura neprietenoasă și potrivnică, ce sugerează stări sufletești ale eului liric, captiv într-un univers închis. Culorile, puține, dar căzând în tușe groase (negru, alb, gri, roșu, galben, violet) se subordonează unor trăiri interioare profunde: singurătatea, monotonia, spleen-ul, tristețea sfâșietoare, deprimarea, neliniștea continuă, frica, groaza, angoasa, vidul interior, pustiul existențial etc. Sunetele, prelungiri ale naturii, transmit și ele mesaje brutale care apasă pe nervii poetului, precum țârâitul ploii monotone interminabile, clipocitul noroiului pe trotuare, goarna de la cazarmă, tic-tac-ul ceasului din turnul catedralei: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând.../Sunt singur și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre” (Lacustră); „Ninge grozav pe câmp la abator/ Și sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge animal -/ Și ninge mereu pe-un trist patinor...” (Tablou de iarnă); „E toamnă, e foșnet, e somn.../ Copacii pe stradă oftează;/ E tuse, e plânset, e gol.../ Și-i frig, și burează” (Nervi de toamnă). Există în lirica lui Bacovia două constante fundamentale: prăbușirea și nevroza, marcând deopotrivă dezechilibrul general al universului, și ipostaza creatorului înspăimântat, alienat până la exasperare.
Aspecte complexe ale naturii, în măreția sa, apar la Ion Pillat, care creează un pastel psihologic, peisajul devenind un pretext pentru meditația eului liric asupra efemerității ființei umane, în contrast cu statornicia naturii, cu accente din pastelurile lui Alecsandri (refăcând universul senin în care a trăit și s-a format poetul), dar și din Eminescu (comuniunea om-natura din „Revedere”).
Lucian Blaga, atras de fiorul expresionist, dezvăluie o natură omniprezentă, încărcată de misterul inefabil al lumii ce îmbracă forme mitice: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii); „Eu zac în umbra unor maci/ fără dorinți, fără mustrări, fără căinți/ și fără-ndemnuri, numai trup/ și numai lut” (În lan). În „Moartea lui Pan”, bătrânul zeu al naturii, al vegetației și al ogoarelor apare neputincios, aproape orb și trist, presimțindu-și sfârșitul, asta pentru că omul s-a îndepărtat de natură, apropiindu-se de profetul religiei creștine. În volumele „În marea trecere” și „Laudă somnului”, natura își pierde atributele sacre, inocența și înfățișarea paradisiacă, poetul creând mai degrabă un cadru neprietenos, într-o viziune apocaliptică, de stingere universală, de care el însuși se simte străin și alient, chiar dacă în Sufletul satului susține că „veșnicia s-a născut la sat”: „Îngenunchez în vânt. Mâine oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ Înapoi niciun drum nu mai duce./ Îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă” (Epilog); „Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinți./ În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinți” (Somn). O împăcare a eului liric cu natura, cu universul are loc în volumele „La cumpăna apelor”, „La curțile dorului”, „Nebănuitele trepte”și „Vara de noiembrie”, în care eul liric simte nevoia întoarcerii la lucrurile eterne, la valorile mitice din lumea satului, la copilărie, la natura, căci aici, în mijlocul naturii „se vindecă setea de mântuire”: „Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup, cu harul sub aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră).
Tudor Arghezi, deși nu este un pastelist, receptează natura ca pe o manifestare a divinului, cu ecouri firești în măreția muntelui, dar și în universul mărunt, „al boabei și al fărâmei”: „Din pietre sterpe și uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Și vârful lui în infinit/ A cutezat străin să cate” (Chemarea); „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndârjire vie” (Psalm).
Ion Barbu surprinde, în prima etapă a creației sale, aspecte glaciale ale naturii, peisaje minerale, geologice sau florale stilizate, recurgând la simboluri obiective (copacul, banchizele, munții), dar și pasaje descriptive în etapa baladică și orientală, în care evoca o lume pitorească de inspirație balcanică sau autohtonă.
Temele și motivele specifice, recurente în poezia românească a naturii, deși prezente și în alte literaturi, devin argumente solide pentru definirea specificului nostru național, prin importanța lor și prin semnificațiile pe care le dezvăluie. Muntele sau dealul se regăsesc în toată poezia românească, de la pașoptiști până la poeții moderni, cu semnificația de aspirație către divinitate, către înălțimi, către sferele superioare. Uneori, aceeași simbolistică o poate avea copacul, dar cu sensuri care se deplasează către vitalitate și putere de rezistență, către legăturile indestructibile cu pământul, cu destinul, cu viața (bradul, salcâmul, teiul, stejarul, castanul, gorunul etc.). Pădurea, loc al vieții eterne, ocrotitoare a îndrăgostiților ca în poezia romantică, spațiu luxuriant al eternei fericiri, al copilăriei și al visului, poate fi și unul dintre semnele permanenței naturii în contrast cu efemeritatea omului sau poate însoți omul ce-și plânge jalea și revolta, ca în poezia lui Goga.
Dintre momentele zilei, cel mai des invocate sunt dimineața devreme și seara, surprinse în acea lupta dintre întuneric și lumina, dintre accesul la cunoașterea absolută și rătăcirea sensurilor în ambiguitatea poeziei moderne. Tot astfel, referitor la anotimpuri, se constată o predilecție pentru toamna în diferitele ei ipostaze, de la moartea vegetației la cerul de plumb bacovian și ploile monotone, obsedante, dar și la rodnicia și lumina din poezia lui Arghezi și Ion Pillat.
De-a lungul diferitelor epoci si curente literare, fiecare poet și-a creat/își creează lumea operei, pornind de la observarea atentă a realității pe care o transfigurează artistic, trecând-o prin propria imaginație, sensibilitate și fantezie creatoare. De aici multitudinea de aspecte ale naturii, surprinse în variate forme și imagini, într-un univers terestru sau celest, în diverse momente ale zilei și în anotimpuri diferite, asociindu-se cu alte teme ca iubirea, satul, copilăria, familia, istoria, timpul, moartea.
George Petrovai
|
George Petrovai 9/10/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.