In Memoriam : Preot George Teodorescu
Parintele George Teodorescu, pe care Pr. Prof. Univ. Gheorghe Dragulin l-a numit “un smerit faclier al credintei dreptmaritoare”, a trecut la Domnul acum 48 de ani, in ziua in care serbam Adormirea Sfantului Ioan Evanghelistul (26 Septembrie 1977). As dori sa aduc un pios omagiu acestui preot rivnitor, care, in vremuri de apostazie si prigoana, a tinut candela credintei aprinsa in sufletele celor pe care i-a pastorit, decenii de-a rindul.
Despre Parintele “Georgica” (asa cum il alinta mai toata Lumea) au mai scris: eseistul Nicolae Steinhardt (cunoscut ca Pr. Nicolae de la Rohia) in Jurnalul Fericirii (publicat in 1991), iar apoi, acum 10 ani, Pr. Prof. Dragulin, in doua articole, publicate in ziarul Lumina (pe care le recomand spre citire: 1, 2). A mai amintit, sumar si pe-alocuri, si IPS Andrei Andreicut, care era student, atunci, si cinta in corul de la Schitul Darvari.
Preotul Teodorescu, nascut in 1903, s-a apucat de Teologie, abia la 40 de ani, pentru ca mai inainte a fost invatator. Nu stiu sigur daca a terminat teologia, caci, la parastasul facut in ziua inmormintarii, un coleg, preotul Naomescu, a mentionat ca Parintele George a avut doar seminarul (a se vedea si primul articol al Pr. Dragulin, care aminteste de un incident in studentie). Si cu toate acestea, slubele si predicile Dumnealui adunau multime de credinciosi din tot Bucurestiul, in bisericuta Schitului Darvari. Dar Mama mea imi spunea ca l-a cunoscut si mai demult, la biserica Sfanta Ecaterina, pe vremea cind inca nu era declarata capela a Institutului Teologic, unde si acolo a ajutat pe multi, material si duhovniceste, inclusiv pe Dumneaei, in momente de mari incercari ale vietii si tribulatii in societate.
Dupa transferarea la Schitul Darvari, desi biserica era mult mai mica, se umplea pina la refuz, si, fiind instalate difuzoare, se statea si afara, in frumoasa gradina. Slujba incepea cu Utrenia, iar apoi Sfanta Liturghie, facuta exact ca la manastiri: Psalmii (102 si 145), cintati la Antifoanele I si II, Fericirile inclusiv cu cele 6-8 stihuri, pe Glasul de rind, iar la Sfintele Daruri, Parintele trecea pe la fiecare, atingindu-se cu Potirul de crestet, pomenindu-i numele lui si a celor din casa lui, memoria Dumnealui fiind o marturie “ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura” (Ioan III, 34). Dupa Chinonic, in timp ce corul cinta minunate Pricesne (multe erau de la Oastea Domnului), se puneau banci, in fata altarului, pentru cei care statusera in picioare sau pe afara, dupa care se incepea predica.
Desi mic de statura, urcat la amvon, Parintele reusea sa retina atentia atitor oameni, adunati de pretudineni si de tot felul de categorii: tineri si batrini, saraci si instariti, intelectuali si oameni simpli, care erau atrasi spre Hristos, prin cuvintele adresate sufletului fiecaruia. Avea o cultura vasta, atit duhovniceasca cit si beletristica. Din Pericopa Evangheliei, te facea sa te regasesti in tipul Fariseului, al Fiului Risipitor, a Semintelor cazute intre spini, sau sa te recunosti ca unul care ai participat la Rastignirea Domnului Iisus. Dar dojana si mustrarile Parintelui erau facute cu mult tact si induiosare. Folosea intotdeauna pronumele “noi”, “eu si tu, Frate Crestine”, lasind mereu porti de scapare, aratind ca totul depinde de noi ca sa iesim din aceasta stare in care ne aflam (de “caldicei” – cum spunea deseori), daca ne straduim sa urmam lui Hristos.
Viata sa era o pilda pentru toti cei din jur. Sunt sigur c-a fost hartuit de Securitate, in primul rind pentru ca aduna atitia oameni, printre care si multi intelectuali, aflati in colimatorul ei (Steinhardt, Paleologu, Lascarov-Moldovanu, basul de exceptie al Operei, Nicolae Secareanu - am numit doar pe cei pe care, adolescent fiind, ii recunosteam atunci), iar in al doilea rind, pentru ca fiul sau, Paul Teodorescu (Lingvist remarcabil si autor al unor carti de invatat limbile Italiana si Spaniola) fugise in strainatate, intii in Argentina, iar apoi in State. Si cu toate acestea, Pr. George raspindea tuturor o pace adinca, iar pe cei nevoiasi ii ajuta material, cu bani, alimente si cele de trebuinta. Se vedea la Schitul Darvari aceeasi comuniune frateasca ca in timpul Bisericii Primare, din vremea Apostolilor, fiecare dind intiietate celuilat, intr-o adevarata smerenie si dragoste de semen. Exemplu cel mai bun este marele eseist Nicolae Steinhardt, culmea eruditiei, sezind in genunchi linga Nea Costica, un simplu instalator, iar amindoi in ungherul de la mormintul ctitorului Mihail Darvari. La fel, Nicoale Secareanu, cu toata carura Dumnealui impozanta, iesea in evidenta doar cind cinta, magnific si foarte simtit, Tatal Nostru sau Milueste-ma Dumnezeule. In rest, se ghebosa intr-un scaun sau strana, in spatele corului, spre a nu se distinge de ceilalti iubitori de cintare, unii simpli tarani, veniti chiar de la Jilava. Dirijorul corului era domnul Dumitru Belenes, fostul sofer a lui I. Gr. Oprisan, scriitor si orator bisericesc inainte de venirea Comunistilor.
Pentru scopuri caritabile, Parintele organizase un grup de credinciosi si credincioase care se ingrijeau de bolnavii si saracii din mai tot Bucurestiul. Aceasta activitate a acelui grup a continuat si dupa ce Parintele, silit de imprejurari (ramasese aproape orb dupa o operatie neizbutita de glaucom), a emigrat in California, la fiul sau, dupa Pastele din 1972 (a se vedea poza facuta inainte de plecare, impreuna cu Dna Preoteasa si cu familia mea, Mama si ceilati doi frati ai mei).
Am sa mentionez un episod tulburator din aceea activitate filantropica, desi Parintele spunea deseori (si Steinhardt mentioneaza aceasta, in stilul lui “spumos”, in Jurnalul Fericirii, folosind codificat fie “preot George” sau “G.T.”, in pasajele legate de Pr. Teodorescu): “Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat nevoie sa si uiti!”. Insa aduc aminte de aceasta intimplare ca o atentionare ca “Absenta lui Dumnezeu dintr-o societate naste monstri” (suna putin ca o parafraza a lui Goya, dar este trist de adevarat si o vedem si in zilele noastre). La un Paste, poate prin anii aproape de ’80, grupul a pregatit pachete si ne-am dus la Balaceanca. Directorul Spitalului, probabil un doctor politruc, ne-a primit cu greu, insa nu inainte de a-si arata nimicnicia sufleteasca. A cerut sa verifice un pachet, si in timp ce scotocea, a luat oul intre degete si l-a storcit, demonstrativ, ca si cum cine stie ce “manifeste” ar fi fost ascunse acolo. Apoi, cu un gest de lahamite, i-a lasat pe membrii grupului sa le imparta prin saloane.
Desi departe de Tara, in toti acesti 5 ani (Aprilie 1972 – Septembrie 1977), Parintele Teodorescu tinea legatura cu credinciosii, trimitindu-le epistole cu sfaturi duhovnicesti, sau raspundea la scrisori, cu o dragoste parinteasca. La inceput, scrisorile erau batute la masina, probabil de Dna Preoteasa Valeria, sau de unul din nepoti, insa, dupa ce a facut o operatie reusita, si-a recapatat partial vederea si ne scria cu mina Dinsului, probabil folosind lupa.
Pentru toate aceste fapte minunate si ziditoare de suflet, stiute si nestiute, fie-i odihna vesnica!
Bogdan-Cristian Stoenescu - Toronto
1.https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/un-smerit-faclier-al-credintei-dreptmaritoare-102225.html
2.https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/un-smerit-faclier-al-credintei-dreptmaritoare-ii-102260.html
3. Amintire de la Preot George Teodorescu, la plecarea din Tara: 2 Aprilie 1972
|
Bogdan-Cristian Stoenescu 9/3/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.