Octavian Goga
"După Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparență a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur că și Eminescu".
Ceea ce susține George Călinescu în''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' (1941) este aproximație valorică pe care din păcate am învățat s-o ignorăm fie dominați de variațiunile istorice fie preocupați de ritmurile imediate... oricum ar fi rămânem datori înțelegerii și mai ales acelei permanente întoarceri către ceea ce ne dă substanță și ne afirmă valoric.
Sigur, nu se mai poartă spiritul național, stăm cam prost cu ortodoxismul, religiozitatea așa în general, patriotismul e o noțiune ușor ambiguă și oricum de modă veche, iar naționalismul...ce să mai vorbim...compromis total de istoria recenta.
Și atunci, de ce Octavian Goga?
Cu o biografie la fel de marcată de frământările primei jumătăți a secoluli trecut arestat în Austro-Ungaria, soldat în armata roamână în primul război mondial, poet, dramaturg, jurnalist preocupat de problema națională, de condiția românului de dincolo, de unde a venit, dar și de condiția celor din sud, politician pendulând între ortodoxism și naționalism, Goga este unul dintre intelectualii vremii prins în chingile neputinței de a înțelege realul la adevărata lui valoare.
S-a născut la 1 aprilie 1881 în preajma Sibiului, la Rășinari și moare la 7 mai 1938 la Ciucea, a trăit frământat de problemele vremii, s-a integrat bătăliei de afirmare națională a românului ardelean și nu numai, a fost scriitor, jurnalist, traducător, politician prim-ministru chiar, pentru scurt timp (44 de zile) și, în ultimă instranță, el este poetul pătimirii noastre:
La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe
(Noi)
Permanența poeziei, a poeziei așa în general și individual atunci când tonalitățile metaforei descarcă emoțional, fulgeră ar fi parcă mai correct instalându-se definitiv așa cum numai câțiva au știut s-o facă-:
S-a fost pornit un vânt molatic
Să miște papură din baltă,
Într-un oftat prelung și sălnic
Gemea tulpina ei înaltă.
Călătorea de-atâta vreme
Bolnavul vânt, mergea departe,
Și semăna atâta jale
De-a lungul miriștilor moarte (Cosasul)
Da, dar e naționalist, religios, messianic, limitat, deci de o gândire încorsetată, blocată ideologic!
Nu-I așa?
Trăim în epoca corectitudinii politice (cam de când ne știm , parcă ) și atunci așa cum Eminescu se contopește cu poziția xenofobă a rasismului, Goga devine ecoul dubios al religiozității exagerate și mai ales a naționalismului din care ori ce element patriotic dispare.
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În față strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negura se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -oranduie-mi cărarea! (Rugăciune)
Serios?
Goga simte primordial, apropierea de glia neamului are semnificațiile profunde ale contaminării spirituale, intelectul îi servește mijlocul de transport și atât, pe românește: Goga știe să se așeze în țărână uliței și să se lase stivuit, permanentizat de ritmurile ramânismului.
Exegeții contemporani se poticnesc , probabil, în modernitatea depășită a poeziei interbelice, saltul de la Emineascu la Nikita Stănescu de exdemplu- că tot ne învârtim în jurul acestuia chestionând sau adulând- implicând căutări complexe pe cât de diverse pe atât de discutabile.
Altfel nu prea înțeleg tăcerea:
Și să cânți un cântec, Lae,
Cum se cânta n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
După turmă lui de oi
..
Povesti-va atunci struna
Înălțimilor albastre
Vremea lungă câtă jale
Scris-a-n sufletele noastre
. ( La groapă lui Lae)
În rest, sunt vorbe!
Toronto /
Tea Nicolescu
|
Tea Nicolescu 5/15/2026 |
Contact: |
|
|
