Elena Văcărescu - 161 de ani de la naștere. O inimă românească pe malurile Senei
De-a lungul vremii, și cu deosebire în ultimele două secole, Parisul, capitala nu doar a Franței, o țară pe care pe bună dreptate o considerăm „soră ” bună a României, dar și oraș al „luminilor”, al diplomației, al culturii și al științei mondiale, i-a atras pe români, fie ei artiști, politicieni, inventatori, excentrici, bogați și săraci, curioși, sceptici sau simpli aventurieri. Despre modul cum au fost primiți, cum au fost, unii, „adoptați” cu totul de cultura și societatea franceză, sau, din contră, cum sau întors dezamăgiți acasă, s-au scris cărți, s-au compus opere de artă. Cert este că Parisul cultural, poate mai puțin Parisul politic, reprezintă și azi o atracție de prim ordin pentru intelectualii români, pentru publicul curios să trecă măcar odată pragul muzeelor care i-au adus celebritatea, al Palatelor, ori al Catedralelor-temple, sau măcar al lanțurilor de magazine de lux de pe Les Quatre Boulevards.
Pentru noi, românii, Parisul rămâne și orașul dominat cândva, între cele două războaie mondiale, de o pleiadă de femei geniale, toate românce, personalități care au schimbat radical nu doar cultura franceză modernă, dar și mentalitatea clasei politice, modelând, la nivelul opiniei publice, aprecierea generală despre țara îndepărtată de la gurile Dunării, care, până la Congresul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, era considerată mai degrabă o provincie „orientală”, tocmai bună de împărțit, prin jocul politic cinic al marilor puteri, la „masa verde” a înțelegerilor oneroase. Este meritul unor femei de geniu, despre care am vorbit și vom mai vorbi aici, în acest cadru fericit al „Dialogurilor eminesciene”, respectiv Ana (Brâncoveanu) de Noilles, Martha Bibescu și Elena Văcărescu, sărbătorita zilei de azi, de a fi schimbat radical opinia despre români și România, făcând acest lucru cu eleganță, cu tact, cu o diplomație naturală superioară, așa cum nu a reușise decât parțial vechea generație de politicieni de după cucerirea Independenței, cu Maiorescu, Brătienii, Marghiloman, Lahovari, Sturza și Tache Ionescu în frunte. Iar dacă vorbim despre femeile care au făcut politică, fără să se laude cu asta, slujindu-și în primul rând țara, iar apoi văzându-și de propriile interese, practicând diplomația mai bine decât bărbații, nu putem să nu le amintim aici pe o precursoare, prințesa Marie Brâncoveanu, dar și pe o lideră înăscută a vremii, Regina Maria, care, la nevoie a bătut personal drumul Parisului (de mai multe ori), dar și al Americii, pentru a-și consolida tronul și a obține, de la Marile Puteri, recunoașterea Unirii și României Mari.
Amintind în treacăt că portetul prințesei Marie Brâncoveanu, întruchipat în chipul Sfintei Genevieve, ocrotitoarea Parisului, imortalizat de soțul său, pictorul muralist Puvis de Chavannes, cel mai important artist plastic din vremea lui Napoleon a III-lea, prietenul etern al lui Cuza Vodă, întemeietorul Școlii franceze de Belles Artes, poate fi admirat și azi în Biserica-Templu Pantheon, unde odihnesc marii oameni de cultură și știință ai Franței, de la Voltaire, J. J. Rouseau, soții Curie, Victor Hugo, până la Andre Malraux, ș.a, vom spune că Elena Văcărescu (n. pe 21 septembrie/3 octombrie 1864 - d. la 17 februarie 1947, la Paris, la vârsta de 82 de ani), rămâne personalitatea centrală a vieții politice franceze dintre cele două războie mondiale, prima femeia care a reprezentat România în calitate de ambasador, prima femeie distinsă vreodată cu premiul Academiei Franceze, prima femeie Membru de Onoare a Academiei Române (la propunerea lui Mihail Sadoveanu și a lui Păstorel Teodoreanu), prima scriitoare din Romania a cărei piesă de teatru, „Cobzarul”, a fost reprezentată pe scena Operei din Paris (așa numita Opera Garnier, cel mai splendid sediu de teatru din lume, culmea rafinamentului epocii lui Napoleon al III-lea- n.n.), în fine, prima scriitoare cu sânge românesc care onorează, la cel mai înalt nivel, nu una ci două literaturi, respectiv pe cea română și pe cea franceză, perpetuând astfel „Testamentul” bunicului său, celebrul Ienăchiță Văcărescu, care lăsase cu limbă de moarte: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire”.
Împrejurarea că Elena Văcărescu și-a scris majoritatea operei literare în limba franceză este cu deosebire tragică, dar și pilduitoare. Faptul nu a trecut neobservat nici de marele Eminescu, cel care , apucând să citească, în 1886, volumul de debut al Elenei Văcărescu „Chants d`aurore”/ „Cântecele zorilor”, ar fi spus că „Dacă urmașa Văcăreștiloir nu știe limba română, ne angajăm noi s-o învățăm”. În realitate, la data respectivă, poeta și viitoarea diplomată, urmașa directă a ramurei de Dâmbovița a familiei de boieri Văcărești, care a dat țării nu doar un mare scriitor, dar o adevărată pleiadă de cărturari, și care știa foarte bine limba română, petrecându-și copilăria și adolescența la Târgoviște, fusese deja exilată din România, la cererea expresă a Regelui Carol I (în urma unei „idile” cu viitorul Rege Ferdinand, care stricase „socotelile” Casei Regale), stabilindu-se apoi în Franța, unde a și debutat liric, primind, pentru acest prim volum, Premiul Academiei Franceze. În acest context, discuția privind apartenența scriitoarei la cultura română, sau la cea franceză, este superfluă. Elena Văcărescu a debutat în limba franceză, și-a scris majoritatea operei în limba țării de adopție, dar a rămas fidelă spiritului și culturii române. Inclusiv subiecte multora din cărțile sale sunt curat românești. Ea înseși se considera o scriitoare româncă, de limba franceză, fapt destul de curent în epocă, formulă adoptată și de scriitoarele din generația sa, Martha Bibescu și Ana de Noailles, cu care a împărțit gloria literară în anii 1920-40, în capitala Franței.
Cuprinsă de elanuri patriotice, în 1918 Elena Văcărescu militează activ, la Paris, pentru ideea de Unire, glasul ei fiind foarte apreciat și influent în special în cercurile literare și politice franceze. De altfel, pentru modul cum și-a slujit țara, ca și pentru efortul ei de încheiere a Păcii, Elena Văcărescu a fost recompensată de Statul francez cu Legiunea de Onoare. În 1945, guvernul de tranziție de la București, instaurat după arestarea lui Antonescu, i-a încredințat misiunea de consilier cultural al Ambasadei României de la Paris, iar în 1947, Elena Văcărescu și-a redactat Testamentul, oferind Statului român moștenirea sa de familie, respectiv Mânăstirea Văcărești, din sudul capitalei, cu condiția să fie înmormântată în țară, dacă se poate chiar la Văcărești. Din păcate, oferta sa generoasă a fost călcată în picioare de autoritățile comuniste, poeta fiind reînhumată abia în 1959, dar la Bellu, iar Mânăstirea Văcărești a fost demolată în 1987, pentru a se construi ulterior, pe locul ei, un Mall. Tristă recunoștință pentru o mare personalitate nu doar a României, ci chiar a Europei democrate și pacifiste!
Și pentru că suntem aici la o manifestare dedicată (și) teatrului, voi reaminti aici de premiera, din 1912, piesei „Cobzarul”, o dramă lirică cu subiect pur românesc. De altfel, pentru acest spectacol, Elena Văcărescu a insistat ca vestimentația artiștilor (în fapt autentice costume populare) să fie executată în România, astfel încât societatea cosmopolită franceză să cunoască de la sursă frumusețea folclorului românesc, spritul de sărbătoare emanat de expunerea costumului tradițional românesc. Subiectul propriuzis al piesei, ce aduce în scenă elemente specifice literaturii romantice de gen, trădări, gelozii, crime, are în prim plan o familie de țigani/ gitanes lăutari, eroii piesei fiind frumoasa Iana, soțul ei Pradea, și Stan, pasionatul amant care fuge cu țiganca nu înainte de a-și ucide soțul, sfârșind apoi la ocnă, în penitență, alături de iubitul ei mai tânăr. În termeni moderni, piesa este o melodramă, cu cârlig la public. Rescrisă, adusă la zi, ar putea fi un reușit scenariu de serial promovat pe „Netflix”. Evident, publicul francez e sedus de acest subiect „exotic”, dacă nu real, cel puțin verosimil. Dincolo de acțiunea piesei, Elena Văcărescu a ținut să omagieze un mare muzicant român de origine țigănească, pe Barbu Lăutarul: „În Tara Românească poezia populară înflorește din belșug. Un mare savant, Vasile Alecsandri, dar și o regină, Carmen Sylva (alias Regina Elisabeta - n.n.) ne-au făcut cunoscute poeticele invențiuni ale sătenilor care locuiesc la țârmurile Dunării. Mi-am adus aminte de cântecele lor când am scris poemul Cobzarul”, mărturisea Elena Văcărescu, la premieră, reporterului ziarului „Le Matin”.
Dincolo de pitoresc, de spectaculos, și în fond de fiorul dramatic, piesa Elenei Văcărescu vorbește lumii, vorbește Franței despre sufletul românesc, despre țara sa, despre costume și despre oameni, ceea ce nu e puțin lucru. Despre Elena Văcărescu contemporanii, cu deosebire criticii francezi, spuneau că „este cea mai strălucită figură feminină a secolului” . Pretutindeni pe unde apărea, la Academia Franceză, la Societatea Națiunilor, unde avea statut de ambasador permanent, Elena Văcărescu atrăgea atenția, stârnea interes. Tot ce spunea și ce promova era remarcabil. Puținii români care au reușit s-o viziteze acasă, respectiv în apartamentul ei de pe Champs Elisees, au observat și extraordinarul ei interes pentru tot ce e românesc, pentru tot ce vine din țară. În 1934, o jurnalistă, Aida Vrioni a publicat o monografie a scriitoarei în „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” (nr. 8-9), însoțită și de un grupaj liric, în traducerea de Margaretei Miller Verghi.
Cu totul, Elena Văcărescu râmâne modelul de scriitoare femeie, așa cum a fost el promovat în zorii feminismului european, amestec de forță și sensibiliate, putere de sugestie și tenacitate politică. În acest sens, relația ei cu Nicolae Titulescu, inflența pe care a avut-o asupra sa ca om politic, în primul rând , arată că urmașa Văcăreștilor a avut în primul rând intuiție. Societatea Națiunilor, care trebuia să păzescă pacea, s-a prăbușit sub valurile de trădare și cinism ale generației interbelice. Este încă o dovadă că marii oameni dispar, dar ideile lor, niciodată.
Marian Nencescu
|
Marian Nencescu 9/23/2025 |
Contact: |
|
|
