Vibratii spirituale , Carmen - Cristina Ștefănescu
In căutarea celei de-a cincea dimensiuni
Distinsa profesoară craioveană de engleză, franceză și spaniolă – Carmen-Cristina Ștefănescu, născută într-o zodie extrem de puternică, la final de decembrie – ne oferă, prin acest nou volum de versuri, ispita de a călători, peste o punte ezoterică, între fabulosul Orient și Occidentul nostru cel de toate zilele. Ori, mai degrabă, invers.
Galaxia sa lirică – structurată în șapte capitole substanțiale, care pot valora, fiecare, cât o carte de poeme – ne îmboldește să credem că, mai înainte cu secole multe, deghizată în pelerin de o virilitate aparte, s-a strecurat în convoaiele caravanelor ce pendulau între Asia și Europa, pe Drumul Mătăsii, luând în piept, cu temeritate și semeție vânjoasă, arealuri montane și deșertice precum Karakorum și Gobi -, în fascinanta aventură de a transporta mărfuri scumpe, foarte scumpe, către cetăți comerciale smălțuite în miresme și culori spectaculoase, precum Samarkand și Buhara, țâșnind, mai apoi, spre Antiohia sau Alep, în Siria, Trabzon, , spre Marea Neagră, în Bizanț, Alexandria, Cairo, poposind taman în Veneția, Genova, Marsilia…
Versurile doamnei Carmen-Cristina Ștefănescu sunt la fel de scânteietoare ca mărfurile de mare valoare – mătase, mirodenii, textile de lux, argint și alte bunuri prețioase – precum acelea transportate de tăcutele cămile, aureolate, parcă, de comenzile chiuite de ghizi cu fermitate voievodală, de șoaptele negustorilor și ale însoțitorilor, ca și de rugăciunile tuturor călătorilor din caravanele parcă fără de sfârșit.
Originale și de o autenticitate irefragabilă, poeziile autoarei din Bănie – cea mai reprezentativă poetesă din cadrul Intelect Club Mihai Viteazul, club de tip englezesc, fondat, în urmă cu un deceniu și jumătate, de Excelența Sa Petre Gigea Gorun, Ministru și Ambasador, avându-l la timonă, acum, pe generalul @ Gheorghe Popa, general de brigadă – ne invită la un slalom ezoteric prin tărâmuri lirice în care, de la grația argheziană și soresciană face saltul aproape mortal la pamfletul politic, apoi, instantaneu, la inocența teritoriilor asumate de Cupidon, pentru a ajunge, ehei, până la adierile nipone, în haiku-uri demne, totodată, de calmul solar al meditațiilor sculptate în piatra nemuririi, poposind, finalmente, în curcubeul zâmbetelor metafizic-barbiene din Poeme DIAMANT.
*
Fișierul pe care, prin email, mi l-a trimis Carmen-Cristina Ștefănescu purta titlul - provizoriu, sper – Toamnă nouă. Pe care nu-l agreez, din pricina cacofoniei năno…
Îi propun să-l modifice astfel: TOAMNA, inorogul meu de foc sau, cu varianta ceva mai arborescentă, Înflorind, TOAMNA – inorogul meu de foc.
Primul ciclu: Anotimpuri, te frapează și te copleșește brusc prin nonșalanța, naturalețea și lipsa de prejudecăți cu care se aventurează în caligrafii lirice dezarmante prin grația juvenilă cu care își descătușează trăirile – fascinată, aidoma lui Tudor Arghezi, de universul mărunt (precum cel din volumele Cartea cu jucării, Cântec de adormit Mitzura, Mărțișoare, Prisaca, Zdreanță).
Pe de altă parte, candoarea jucăușă ne duce cu gândul spre judecata de valoare (exprimată de G. Călinescu în revista Contemporanul, încă din 1964, înainte cu câțiva ani ca Marin Sorescu să debuteze editorial) privind „capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”.
Carmen-Cristina Ștefănescu scrie cu dezinvoltura cu care ar băga - fâșneață zvăpăiată – ață în ac, s-ar deda la a croșeta, pe nepusă masă, mileuri de pe vremea străbunicii sale ori a coase, cu migală nețărmurită, câte o colecție de ii argeșene.
Poeziile cărora le dă viață sunt incursiuni pe tărâmul bucuriei dezlănțuite, al spontaneității, frizând ideea genuină pe care Marin Sorescu și-a ales-o ca titlu pentru teza sa de doctorat din 1999: „INSOLITUL ca energie creatoare…”.
Din acest prim ciclu de poeme (care este, mai mult ca sigur, și cel mai bogat în piese lirice), citez broderia lirică ultimă, intitulată O, iarnă ! :
În sobă, lemnele trosnesc
Și pare că îmi și vorbesc –
Îmi spun, că știu să le ascult,
Poveste ce a fost demult.
Afară păsări cârâie
Și câinele tot mârâie ;
Din fluier cântă azi un vânt
Cutreierând cer și Pământ.
O pătură cernută fin,
De alb ceresc, de alb divin,
Acoperă, cu mâini de vată,
Natura cea nevinovată.
Nu mai ești aspră și geroasă,
Acum ești simplă și frumoasă ;
Îți mulțumesc, vei fi mereu,
Tu, iarna sufletului meu !
Involuntar sau nu, versurile din ciclul Anotimpuri de Carmen-Cristina Ștefănescu intră în consonanță cu acelea din volumul Aprilie (1987) de Ion Hurjui, în cre – așa după cum consemna Artur Silvestri – „invocă o lume domestică, privită cu suflet trist și elegiac, presimte o mișcare mecanică a zilelor monotone, arătând totuși plăceri de iluminație într-o fatigabilitate de trup suav”.
*
Al doilea ciclu, numărând 16 creații, te izbește direct în …moalele capului prin titlul Poezii patriotice. Sunt scrise cu înfrigurarea unui profesor-institutor pentru clasele primare care a primit, de la un director autoritar, sarcina expresă de a organiza o serbare școlară contracronometru.
Începe cu caligrafia lirică O lume nebună – cu răbufniri pamfletare de tip Corneliu Vadim Tudor (însă fără violențele de limbaj și grosolăniile unora dintre cele semnate de acesta).
Spicuim câteva titluri: România mea, Dor, Război, Ecaterina Teodoroiu, Misiunea sfântă a lui Tudor Vladimirescu, Noi, tracii, Vatra, Manifest pentru Terra, Onoarea, Trezește-te !, Unire dorită, Nu, războiului !.
*
Sub genericul Poezii de dragoste, Carmen-Cristina Ștefănescu reunește, în cel de-al treilea ciclu din nul său volum, zeci de inscripții romantice și romanțioase, bântuite de frisoane adolescentine.
Le putem plasa sub definiția surâzătoare Cupidon, bătu-l-ar vina !.
Facem iarăși recurs la Artur Silvestri și reținem că este vorba de o „poezie de cameră, sonatină, cânt de clavecin” - aceasta ar fi, înainte de toate, sigiliul „acestui lirism izvorând dintr-un suflet vechi și poate în sine verlainian”.
*
Ciclul Teatrul absurdului se încheie cu versuri desprinse, parcă din Cântăreața cheală și Scaunele lui Eugen Ionescu sau, mai abitir, din Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett:
În aceste vremuri de claustrare,
când toate teatrele sunt închise,
îi am pe Estragon și Pozzo în față,
care-și joacă piesa de teatru
doar pentru un singur spectator
care SUNT EU,
presupun.
Poemul din care am citat versurile de mai sus poartă un titlu pe măsură: Arta de a pritoci borcane goale.
*
Foarte concise și sunând, mai mereu, a sentințe definitive sunt poeziile din ciclul Melancolie, din care cităm o viziune originală și insolită asupra vieții:
Prima frunză care cade,
Prima doamnă cumsecade,
Primul trandafir în floare,
Primul răsărit de soare,
Primul țurțure de gheață,
Primul ești o dată-n viață !
*
Sute de haiku-uri scrise și semnate de ea însăși reunește Carmen-Cristina Ștefănescu în capitolul al șaselea din noul său volum de versuri.
Lecturând cu atenție maximă (și) acest capitol, găsim de cuviință să apreciem că autoarea este foarte bine documentată și la fel de bine exersată în domeniu.
Ea a reținut, desigur, de-a lungul deceniilor de studiu, că – încă din 1911 – Al. Vlahuță includea eseul său Poezia și pictura japoneză în volumul La gura sobei.
Au urmat contribuțiile fundamentale semnate de Ion Timuș (1924), Traian Chelariu (1937), A. T. Stamatiad (1936, 1942 și 1943), „explozia” lirică de profil din anii 1965: Marin Sorescu, Virgil Teodorescu, Gheorghe Tomozei, Aurel Rău, Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Baltag, Ioan Anastasia, Ion Rotaru, Gheorghe Grigurcu, studiile și creațiile de referință ale lui Ion Acsan, Dan Constantinescu, Ioanichie Olteanu.
În iunie 1997, la Constanța s-a desfășurat primul Congres din România cu genericul HAIKU – punte între Cultura Orientală și Occidentală.
Este exact ceea ce realizează Carmen-Cristina Ștefănescu, mai ales prin ultimele sale două cicluri: Poezii HAIKU, respectiv, Poezii DIAMANT.
Nu ne lasă inima să nu și ilustrăm prin a cita o suită de haiku-uri incluse de profesoara din Bănie în cel mai proaspăt prunc literar al său :
Iar după ploaie
Mare blocaj în trafic
Melc trecând strada.
*
Soarele iese
Zâmbet candid de copil
Coșar pe casă.
*
Zăduf în aer
Năvoadele în apă
Pești se sfătuiesc.
*
Neaua se cerne
Motan torcând pe sobă
Colindătorii.
*
Lupii mulți urlând
Sat cufundat în noapte
E Lună plină.
*
Casă pustie
Numai păianjenii torc
Oaspe nepoftit.
*
Păpuși pierdute
Toate fetițele plâng
O lăcrimioară.
*
Noapte-nstelată
Copilul visând acum
Scară spre ceruri.
*
Soare răsare
Pentru prima oară zbor
Un vis împlinit.
*
Aer tremurând
Zvâcnire sub cenușă
Pasărea Phoenix.
*
Urmându-și fără abatere CALEA iubirii necondiționate, CALEA bucuriei -, Carmen-Cristina Ștefănescu își ocrotește, cu smerenie, copilul lăuntric.
Sfidând post-umanismul literar, care face ravagii prin (pseudo) creațiile multor confrați din ultimul deceniu, Carmen-Cristina Ștefănescu a reținut de la Michel Deguy că „literatura este o succesiune de perfecțiuni”.
De la Marin Sorescu a reținut că : „Poezia e o artă care doare. Poezia este oscilograful omenirii. Versul: o sodomă de ispășire și purificare, un mijloc de supraviețuire, o supapă… Operație pe ochi cu LASERUL VAGULUI…”.
Și ține, cu strășnicie, să ne convingă de adevărul cuprins în aserțiunea antologică a lui Eugen Barbu: „Odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă. NU-l mai poți întoarce.”.
..//..
DAN LUPESCU
P.S. Zecile de ilustrații grafice ale pictorului și graficianului Florin Măceșanu se află, permanent, în rezonanță ideatică profundă cu versurile autoarei. Felicitări amândurora !
CRAIOVA, 5-8 iulie 2025
|
Postfață de Dan Lupescu 7/6/2025 |
Contact: |
|
|
