| Drumul Magilor 
 Steaua sus răsare
 
 un copil se naste
 sub apa cea mare.
 
 Firul de lumină
 prin marea senină
 îl leagă-dezleagă
 pentru viata-ntreagă.
 
 Unul se desface,
 altul se reface,
 ca într-o olgindă
 din mijloc de tindă.
 
 Firul când se rupe
 steaua cade-n apa –
 din adânc de noapte
 omul se dezgroapă,
 
 si calcă pe mare,
 pierzându-se-n stele
 
 ca o taină mare.
 
 
 ARDEREA BUTUCULUI
 
 Cum se smulg, din moarte, toate,
 într-o noapte le auzi,
 vine prunc fără păcate,
 si toti pomii sunt lehuzi.
 
 Firul de la stea se strânge
 într-un ghem greu de lumină,
 pâinea-n mână ni se frânge
 pentru pasul din grădină.
 
 Este-o noapte cu zăpadă,
 la suflarea cea de om,
 întreg cerul stă să cadă,
 precum florile din pom.
 
 Animalele îsi schimbă
 văz, auz în astă lume
 si cuvântă într-o limbă
 despre cine, ce si cum e.
 
 Staulul de peste noapte
 de lumină s-a aprins,
 si chiar mâinile tăiate,
 la femeie, iar s-au prins.
 
 Cel ce-a ridicat toporul
 din butuc face un rug,
 curtea sa cu tot soborul
 saltă iarăsi, după crug.
 
 Toate limba îsi dezleagă:
 ce se scrie pe tăblite
 se cuvântă si se leagă,
 precum firele în ite.
 
 Si un om, ca din vechime,
 lasă muntele si vine,
 pe cărări de albăstrime,
 vietii date, să se-nchine.
 
 -Slobozeste-mă, Stăpâne,
 căci mi-ai dat să văd o poartă,
 frânge-mă ca pe o pâine,
 după urma ta mă poartă.
 
 Sabia pe fiecare,
 chiar pe mamă, va străpunge,
 din învelitori mai rare,
 singur tu vei sta ape cruce.
 
 Cum mă salti din moarte-acuma,
 lasă-mă în locul tău,
 să îmi bată-n cuie huma,
 umple-se cu ea un hău!
 
 Cade cerul în grădină,
 animalele cuvântă,
 este-o noapte cu lumină,
 care ne binecuvântă.
 
 Azi pe cer, ca-ntr-o oglindă,
 un acelasi foc se vede,
 la fereastră o colindă
 ne-o mai spune bradul verde.
 
 
 CALE SCRISĂ
 
 Toată ziua, doamne,
 au curs pe pârâu
 patruzeci coroane
 din spice de grâu.
 
 Patruzeci de care
 noaptea s-au pornit
 din munte să care
 piatră de cioplit.
 
 Măicuta bătrână,
 cu apă în vas,
 stă lângă fântână,
 la greul popas.
 
 Pe scara de ceară
 urme s-au înscris,
 patruzeci o ară,
 ca pe-un manuscris.
 
 Mai sus, să-nflorească
 două mai rămân –
 astea le cioplească
 Mesterul Bătrân!
 
 
 
 |