Lutul olarului
Asa cum mă frământi si-mi pregătesti a doua viată care-ti stă în mâini, eu îti sărut si ultimul tău dest că nu mă lasi culcus ca pentru câini
Că sufli peste mine cu alint de parcă Dumnezeu învârte roata, azi nu mai plâng deloc si nu mă mint că-s mai frumos, precum ziceam, ca tata
Văd limpede si crângul si izvorul, de pui urechea, cânt si eu cum stiu si, dus de mână, mă înalț în dorul a ceea ce e mlădios si viu
Iubire tu, mai umblă-mi pe la tâmplă, priveste-mă în ochi si mă dezmiardă, cu grijă, deci, de tot ce se întâmplă, de inima care-a-nvăsat să ardă
Ca mine esti si tu, pământ si apă, si flacără pe dedesubt, cuptor, cum curge vremea în pustiu si sapă, ne ridicăm si noi de două ori
Olarul însusi ciob cu ciob se-adună din vesnicii de-argilă si azur, prin foc de-om trece iarăsi împreună, cu foc să închinăm la două guri.
Poem străin
Tine-te teapăn, i-am spus, de lacrimă te poti rezema ca de zid, renuntă la ochii plecati, nu esti bătrânul adus, iar pleoapele doar dacă vrei se închid
Îi vorbeam de iubire, ceva îi tiuia în urechi nestiind dincotro bate vântul, mi-am potrivit toate măstile vechi, din rotire se oprise pământul
Fiule, du-te, nu e de tine pe-aici, cată să-ti fie plecarea discretă, am salutat în nestire un musuroi de furnici si am sărit ca din barcă pe-o altă planetă.
|
