Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente Despre noi / Contacte Evenimente Culturale Puncte de vedere Pagina crestină Note de carieră Condeie din diasporă Poezia Aniversari si Personalitati Interviuri Lumea nouă Eternal Pearls - Perle Eterne Istoria noastră Traditii Limba noastră Lumea în care trăim Pagini despre stiintă si tehnică Gânduri pentru România Canada Press Stiri primite din tara Scrisorile cititorilor Articole Arhiva 2025 Articole Arhiva 2024 Articole Arhiva 2023 Articole Arhiva 2022 Articole Arhiva 2021 Articole Arhiva 2020 Articole Arhiva 2019 Articole Arhiva 2018 Articole Arhiva 2017 Articole Arhiva 2016 Articole Arhiva 2015 Articole Arhiva 2014 Articole Arhiva 2013 Articole Arhiva 2012 Articole Arhiva 2011 Articole Arhiva 2010 Articole Arhiva 2009 Articole Arhiva 2008 Articole Arhiva 2007 Articole Arhiva 2006 Articole Arhiva 2005 Articole Arhiva 2004 Articole Arhiva 2003 Articole Arhiva 2002	Lucifera I „Candela stersei, de-argint icoană A lui Apollon zeului meu.” Eminescu Mântuirea despărtirii, limpede încremenire; desert de amurg cu fete de neguri; singur în chemare, uitat blestemul orbirii e si trupurile pline de cenusă – convoi al făpturilor spre îndepărtatele ape, îndrăgostire luciferică; asteaptă cineva? depărtare, umbre, unde urmele agonice se sterg; lacrimi fără ochi în căutata Iubită clipă de clipă picură roiuri de-azur despicate în ea cu strigăt de oglindă, si dinaintea paznicului ucis, prăbusirea: la capăt soapta mută, trandafirul si înapoi, talpa… Încoronată ridicare a înecatului când fulgerul măsoară hăul fără întoarcere, sus tremurare si jos unduire, sare în potirul iubirii, orb îndrăgostitul o simte si nu-si mai priveste pedeapsa templului, necunoscuta iubitoare când scânteierea se-ncearcă prin somn în prăbusită, netulburată undă… Cerul si fapta sorbindu-se rămâne degetul întins în sfâsierea si logodna unde-i doar una: soptire si aripă – pustiitii în tine sunt, plinule cu migdale, si-n ei unduieste pur doar lacrima din noaptea ochiului, si-atunci? tânguirea nu mai năstea strigoi, frică de tine, o, netrecutul prag al nuntii! Pândă si ruină unde umbra înfăsură aripa; păcatul a pătat-o si stins e suspinul pe tărmul spulberat, naufragiată si mare; fără de tărmuri se-neacă? vânturi si unde… tu, ararat? desprinsul de tine, tăcere, bântuie cu trei fete cerul si-un înger alunecă nimănui. Cu degetele ridicate în rugă ucisul si efigii de animale cu spaimă se joacă în el, piatra îsi lasă diana să amăgească departe de intrare, unde-i îndrăgostitul de ea? în moarte îsi împreună mâinile si pe marama sărutul picat, apare chip în suspin, spre el rătăceste orbul – pradă în zariste. Înfloreste mortul din poartă: chin si plăcere pleoapei să-i dea înapoi, mâinii pierdute: sărut de unde adie noaptea, cade în iubire si moarte si-mbracă orhideea, sărutul si singur dezvelitul delirează… Destrămarea lacrimii noapte-n femeia dăruită plinului de praf rosu e si spre amurg strigoiul speră la cină – nimeni – si se cinează! Ochi pânditor din noapte al pasilor fără drumuri, cerul e chin si pleoapa cealaltă rănită patimă-n urma pierdută de dor – cine o calcă? El? Tu? te asemenea cu tânguirea lui, o, Iubită îngemănată cu poarta trecută, pasul sfârseste în urme si ele în tine! Orb apropiat de efigia uitată afară, dar cine să-i simtă risipirea pe umeri sorbită singur departe de el, apare chipul fără fiintă, spre ce povara? din tot, ochii pustiită închidere în tine; se îndoaie spre sânii dezgoliti si femeia nu e; după cine aleargă? o chemare a rămas spre nimeni între două opriri – adăstare când jocul cu unda sărut e în fată si-n număr iubită moarte! Cu sfâsieri se-ntinde fără să stie că-i pecetluit cu hieroglife de el, primise ramuri si ruinele în lumină hohotesc prostituate – stingere, si-ngenuncheatii asteaptă; zarul nu se dezlipeste de mână si chipul se uită în urmă la el pe întinsul nisip, îsi spune rugăciunea si doar semnul sărutului poate să facă, adieri luciferice trec prin sine, strigăt din strigăt păcat e si tu te nărui la tânguirea lui în înserare, patima-i cruce în ochiul rămas la jumătatea drumului si muntele-i departe si-aproape… O mână de sfânt adastă în pustiu un nor, albă, si-atât de înclinată dincolo încât un bob de rouă i-alunecă pe fiecare deget… Sărutul pragului luci printre oglinzile răsturnate; demult pe fetele adormite si învăluit, în apăsarea pasului se agătă deznădăjduit de surâsul gurii nesărutate. Nu-i pipăire îmbătarea, fetele arcului slobozit cu fum întors aproape alb, adierea cenusii de sarpe? o, îndreptarea trupului sfânt pe ape: îngenunchere-n desert si nimeni nu se-arată, rătăcire fără nădejde, fără făptură (un semn e mult în moarte de poti să-l mai păstrezi!) tânjire a celui ce nu-si aude strigătul – cântecul amurgului e? Orbecăieste si nicio mână întinsă spre el, (o, agonia marmorei are privirile prăbusite în cer printr-un murmur amurgit în vise) si nimeni nu stie cum urmăreste umbra pasărea când zboară. Nu e-n pustie si e povara amară înfăsurată în ea – coapsa femeii se sărută cu moarte si el iubind se risipi aproape pânză psalmică rămasă în locu-i inel simtit de-atâtea ori pe deget si niciodată schimbat în altare; de el îsi aminteste crucea si nisipul în îmbrătisare. E… Înfăsurat în linisti adastă tremurătorul suspin de pe o pleoapă pe altă pleoapă… Se-ncearcă oprirea îndrăgostitilor în unul fără stirea Iubitei? Două desprinderi niciodată desprinse; sperantă, greseală sau mână? cine? nicio atingere pe cale, doar apăsare pe-o parte străină fremătătoare, vină înainte si după ruga din fata peretilor năruiti în praf – prostituate ori închinări? – mângâieri priviri. Sub poartă de vremi se-ncearcă tărâna, coapsele nu rămân dezvelite când se înnourează privirea, s, sclipirea nisipului e mana rătăcitului – si ultima stea se stinse fără să vadă ochii, rugătorii ochi ce o urmăreau sperând, o nălucă a noptii uitată pentru totdeauna peste tărâna găsită în urmele trecătorului asteptat de ea. În fata cetătii îngropatul cuprinse iubirea – sânul osândit de la început să sângere si să se bea – narcotică băutură, pierdere în azur si totusi abia acum îi simti gustul amar si degetele mâinilor nu se mai alătură – bete urmăresc un chip si fug de un chip rămas la pândă… Pe degetele ei o pleoapă pare că se lasă – vis uitat după ploi în apele femeii pe care a vrut să o însotească în noapte – si ochiul se-nchide sărut pe o mănusă (cum se sfârseste roua în tărână aproape de zori!) înger, murmur pe prag, osândă ultimă a zodiei întinse pe patul cald amăgitoare si nudă, dor pierdut doar ei sau lui? sortita împlinirii sau oglindă si chip? si gustul sângelui-i sărat… Unde doru-Ru, depărtare, fata închisă în ochi străveche cu părul adiind pe tâmpla străină unde este? în sir suie stinsul jos (văzuse fata apei rotindu-se în pustie, si sete!) si din ochiu-i fecioara-Ru deschide gura fără limbă: nuntirea a doua e iubire, doru-Ru, Ru, O…! Undire a sase lacrimi la gura cenusă, nicicând deschiderea se desface ca o sotie, cândva a curs sărutul aripei pe buze si s-a crezut că-i lapte sau o suvită blondă (susur de vecernie – ironie!) privirea între oglinzi e adulteră când faldul si-ascunde plinul în fete, întredeschis, este ea? Undire… Sandala orbului rămâne neschimbată – o rudă la picioare si praful dor si ochiul rană, si munte nu e? târzie intrare – refuzată iesire, noapte de demult, mumele au ajuns la ultimul psalm cu capul tăiat în mâini – inutil: sub nisip se rostiseră de o mie de ori aproape de lăcrămat a rugă si a semn. Înfăsurarea-i arsă de forma sânilor când strângerea ochilor uită fidela linie conturului robit de porti (îsi poartă cenusa spre amurgurile dreptei?) si talpa rămâne nume locului cu ceară, încingerii, desert; după întoarceri abur si geamăt sub ochii puri; nimeni… Lacrima jinduită pe marginea golului nu se pogoară si-asteaptă noaptea cutreierată de nume, de făpturi fără cer; (o, lăcrimare a zilei sublime esti vina negăsită întoarsă în lumină!) cade de tăcerea noptii mâna de jos aievea deschisă cu părăsirea în sus… Fără stâlp de foc si de nor în pustie, ceasul melcului e rană si zbaterea frântă unde? gura se apără de dună si nu se îndoaie genunchii afundati în nisip la scuturarea icoanei – rodire, joc de cumpănă adâncă fără ape – zări mioape, heruvime, cel plecat nici n-ajunge, nici nu vine! Migdală, străină, siesi de-ajuns, nemesis ce preferă buza sărutului si mâinii gestul în încretirea dată până la simtirea cozii pe gât, vântul zămisleste refuzul sau culoarea nisipului negru de oasele născutilor aici – forma cine o aruncă-n praf? si în oglindă obrazul e proaspăt sau putred după apropiere! Spre-o sete se trage, cutreierare nicăieri când ochii se uită, se uită si-orbesc în dans, (unde si cine îl joacă de te rechemi cu tine în oglindă?) singur si-adună din lacrimi umbra prăbusită în el. Iscat din tol călcâiul nu mai alege sandala celui din urmă neajuns să-si mângâie depărtarea de umbră si moarte, dăruire nedăruită împreună, nu-i plâns sau joc după perdeaua pustiei, ci un copil asteptând sânul răpit de la nastere. Identitate a unui joc ce nu se naste întreg, semn al păsirii si perdeaua trasă, pete de sânge si fiintă nu, piatră vergură si năclăită de treceri si-ngemănări sub umbră, pândire si-n cort înmugurirea absentei. Buza de înger adormită, mir îndrăgostit, cade-n nisip după o lacrimă din galaad, în negru mireasma se desface pe piept (o umbră si-o adiere-s prea mult pentru un amurg) o singură mireasă si nici un mire-n altar! tu esti de umbră sau lumina-i de vină? si dreapta îsi strânge cenusa sărutului. Tăiatul salt al trupului împlinit cu îmbrătisarea se dăruie: cină – (tu te-ai vândut asteptându-ti nisipul) – nimeni nu cumpără umbra părăsită, goliciunea într-o rână cu măr; pe gâtul pierdut urmele bratelor se-ntorc în sterpul burg. Chipul măsurat de mâna împodobită de brătări caută prin sângele spălat chivotul – cult fierbinte oglindit în desert: coroană? si-atingerea e glod fără ciorchini în beznă, fâlfâit pe genunchii însemnati poala si corsetul trist câine ce nu-si mai găseste umbra peste care să doarmă cu-o muscă deasupra, mantia înghesuită între tine si el ca o limbă străină nu se fardează cu beznă sau vânt în spatele imaginii niciodată împlinită; calde? ultima înfăsurare: deget cuprins de groază peste ridurile fetei vlăguite de asteptare… Năruirii cu fata-n nisip e ochi sasiu Eli; cine-l deschide orbeste si fără el rămâne asteptându-se în dungă cu gura strânsă si pătată: privirea sfârsire-n privire! Îngemănată doar cu sine nicio ploaie condurii nu-i miscă; (sfârsire fără îmbrătisarea mării) visează un dans la care nu e chemată si-ncet si-acoperă fata desprinsă de cer. Privirea funiei strecoară flămânda linie prin poarta deschisă în urma nasterii vinovate si totusi desăvârsită sus, nevăzutul semn ca un poem nuntit fără altar si fără sacerdot; în îndrăgostire jocul suire-n gol si coborâre în jucător nicicând, surd pustiul nu schimbă daruri după al treisprezecelea adar: primeste doar, a cui e jertfa? Purim neîmplinit, Iubită fidelă numelui uitat – moartea înstrăinată pe tăisul lui sau al ei? Iubită, soră si mumă străveche a lui! Maica îsi pierde mintea când sânul i se rupe virginal, si neiubit copilul pustiei se opreste în mijlocul mortii – (orbirea cuvântului în paradis în clipa rostirii) numai Iubita se stăpâneste stăpânind doar un mormânt, aproape, sfântă, pură logodnică îndrăgostitului vesnic înselat: ochii? sânul? umbre ale singurătătii nemângâiate si împlinite. Cordonul vechi se strânse prin noapte în tipetele copilului lăsat fără creangă de zgâltâire si o stafidă învăluită de la început căzu – asternere încolăcită pe călcâiul aruncat în ochi când nimeni nu trece aripa îngerului trimis să străjuiască noaptea. Pe soldul de vrajă mâna sfioasă se risipi – aproape păcatul se-nchise în ea – piatră sihastră a delirului cer si-o licărire căzu în ceasul de cumpănă când destrămarea si întruparea fură surprinse de zori în patul nuptial; alături pierduta îsi trece bratele ca o adiere si cere chipul pe care nu l-a lăsat niciodată în oglindă. Călcâiul de si-ar privi o clipă urma, palid ar orbi de nepăsarea celui de-alături safirul, dar din nisip se-ncearcă un toiag în mâna fără putere, si un sărut se înnoadă în ochi fără să-l vadă cineva; tăgadă venin, înapoi vamă purtată în încheieturi, sir de mărgele al Iubitei lăsat înadins la despărtire – când îl va cere? Fără el unde vei hoinări? tâlc e? una câte una se strecor din mână… cine să adune afundata risipă dintre un ochi si-o lacrimă? Urmăreste mersul, plecarea părăsită o clipă de trecerea-i prin fată si tremură sânii pe care îndrăgostitul a fost ucis – tipătul alunecare înapoi spre straiele de purpură ale celui trecut singur pe ruine cu buzele înflorite de dragoste. E o mătanie în căutare, zâmbirea securii celeste, si căderea lacrimii, înflorirea, unde e unic nisip, aer si-amurg, tot cercat de dorinte sub despuieri de sarpe – nimeni – (ochi si moarte neîmplinită, cine o simte?) pierdut e locul miruit împreună; în ocol si afară femeia înseală mătania până se uită pe toate fetele adormită si asteaptă. Rămâne urmelor goală umbra închinată bratului? petrece fiorul nisipul în înecarea gleznei sugrumate de mers? oasele dezvelite nu mai visează albul sânului ei, amortiri calde – mamă cu amant: (mânecile largi sunt îngânare lăsată nelămurită copilului ce-si vâră mâna pe gură după ceva simtit piezis în pântecul ciudat lipsit de ombilic – pâlpâirea unei spinări purtată de ani spre proră în strigare, fără solemnitatea ploii si-a maicii ridicate în urmă să-si lege sosetele alunecate de bâjbâială prin bântuita tărână) când i se va stinge sexul? fecioara… Dunele pe care doar două urme au trecut le caută în umbre cu setea născutului ce muscă sânii, dar aripa se unduieste departe si iubirea n-ajunge mireasă – nimeni nu se împreună când se asează risipirea, singur spre urmele Ei e… Cuvântul si-asteaptă tăcerea când atinsă făptura se sfâsie cu ură, trupul cald în stersul endor; chemare neîndoită – privire doar; adierea se umple de tine când urmele se-ntorn stinghere în altă parte, poate neumblata, străvechea… si umbra întreagă pe-un umăr e toga trecutului din tinerete îmbrătisată si hulită de oglinzi – un semn al venirii – noaptea; dar care pleoapă s-ar trage peste un ochi străin? singur se leagănă sânul si ochii doar în endor îl înconjor aidoma soldului nemângâiat înainte de a-si trage vesmântul, tăcuta… Amurgit ca nisipul se strigă din mângâierea patului care păstrează răsuflarea până în seara când pasii se trag: după oglindă aceeasi fată? ruperea unui semn zăbavă, simun pierdut si-mbrătisat de orice drum: ochiul cheamă umezirea, dar cine să i-o dea când pleoapa s-a uscat de neclipire? (elia susură, elia singurătătii iesită deschisă în întâmpinarea icoanei despărtită de penel) – se lasă-n nisip privirea ca a copilului pe sânii mamei ce nici ea nu bănuieste cât este de orb cu fiecare scâncet sau plâns. După fiecare noapte s-a găsit pe nisipuri ametit dăntuitorul si umbra – cel care încercase să ajungă cu mâinile pâlpâirile sufletului! Dumitru Velea    7/5/2015 Contact:   Informatii Utile despre Canada si emigrare. Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online. Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul! Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online   Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |   created by Iulia Stoian