Troparul întoarcerii acasă
SĂMÂNTA ESOTERICĂ
Din mâna de Semănător
nu poate ca să cadă bob vrăjmas.
Greu,
fiecare-si cară tâlcul lui,
cu meandra-i ocolită,
pe care numai tu o stii
si nu ne-o spui.
Privirea Ta,
care grăuntul însetat de ape
din lacrima-Ti, luminilor izvor,
ofrandă ni-l aduci,
cum ar putea
ca din aceleasi pleoape
să ne cheme
c-otetul si cu fierea lor?
Vecin cu mine,
tot mâna Ta a sămănat
si mărăcinul,
dar dacă eu m-as fi-ntrecut
cu ghimpele si spinul,
abia atunci îmi meritam dojana
si durutul...
Fire perversă,
Ti-as fi dat sărutul,
mintind cu bobul plin
prin spinii de coroană.
TROPARUL ÎNTOARCERII ACASĂ
Ora Lui eu n-o pot
s-o frâng
sau s-o beau dintr-o duscă...
Auzi cum bate un clopot?
De ce te sperie
clopotul?
Câinele ce latră nu muscă.
O, ce bucuros se zbate,
în lant,
când mă întorn acasă!
Prin care tară
mi-a curs drumul? Viata,
fără de nor, în ropot...
Din pânea pribeagului,amară,
ar trebui să frâng,
până la cântărirea ei de comând,
să dau săracului câine flămând,
flămândului meu clopot,
dar nu pot,
dar nu pot,
dar nu pot...
- ''Prin care tară si-a cui viată?'',
sărmanul meu clopot
mă-ntreabă, zbătându-se-n lant
de bucurie.
- ''Nimeni nu stie, nimeni nu stie,
vânătorule de vânt
si păzitor de umbră si ceată...
Si totusi,
ia si tu din vocala-mi amară,
amândoi la fel de flămânzi
si fără de tară...
CÂNTEC VIOLET
Prin violetul sălciilor de pe mal -
tristetile apei cu înserarea lor
până departe...!
A trecut iarăsi
cocostârcul albastru...
Lin,
dincolo de moarte,
ca stinsul sperantei
pe lacrima de pin.
Aripile lui
acum sunt de aur
lămurit din acelasi dor.
Ne zboară marginile,
tărmuri fără de ape.
Distantele Lui au crescut si ne dor
ca inima ce-n inimă s-a frânt
pră-
bu-
si-n-
du-
se...
Numai ceata
răsuflă deasupra apelor
ca-ntru-nceput de lumi
Duhul Sfânt.
Se face tot mai violet,
pentru că violetă
e sfâsierea de linisti
a noapte
spre văzutul luminii.
Sălbatici crinii
deja au devenit soapte,
străine...
Spre Tine
dacă n-ar fi
nici cerul acesta plin de greieri
împărtind între ei licuricii,
oare cum s-ar ruga
lotusul singurătătii mele?
Cum as putea
spre Tu să fiu eu,
dar fără de mine?
POEMUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI
Ca-n Nazaret
se auzeau cocosii,
dar nu putuse s-adoarmă.
Avea ochii rosii
de plâns,
cum în bratele mării
se prăbuseste vântul,
cu disperarea
de a-si vedea valurile ei
ultima oară.
Era dis-de-dimineată.
Încă se mai auzeau cocosii,
ca-n Nazaret,
când a-nceput frământul,
frământarea
după bătăile inimii,
cu ochii plânsi,
după bătăile inimii
frământarea,
cu pumnii până la sânge strânsi
ca atunci când te rogi
cu lacrimi, dospind
ultima Lui pâine,
cu disperare,
cum în bratele mării
se prăbuseste vântul,
până când strânsul
te doare,
cu dinti înclestati
oprind în gâtlej
tipătul si plânsul.
Apoi aluatul
a fost lăsat
să crească în voie.
''Cât de mult seamănă
cu fata Lui!'' -
zice Maica
plecându-se lin spre Fecioară.
Dar Fecioara nu răspunse
gândind la copilăria Pâinii...
Cât de mult dor amintirile mâinii!
''Va fi Ultima Cină diseară'',
din nou Maica-ndrăzneste
să rupă tăcerea ce-o strânge
ca-n cleste,
dar Fecioara tace si plânge.
De-atâta suflet de dus
a obosit.
Si-a răzimat capul
pe umărul Maicii,
adormind
cum fac în apus
trandafirii
îngreunati de primul înflorit.
Îngeru-a strigat agrăind
de puntea Adormirii
cum trupul ei în fir de vis s-a tors
si nu s-a mai întors,
urcând încet
precum culorile în curcubeu
îsi cântă stră-fumul.
I se făcuse dor
lui Dumnezeu
de-un gust ce-I rămăsese de la Cină
si ca o grijulie mamă
îi aducea din Nazaretul de copil
si drumul,
dar si miresma ei
de pâine caldă scoasă din cuptor,
îmbrătisându-si
lumina ei născută din Lumină.
ACATISTUL DE VINERI
A zis strugurul
lacrimei:
''Nu plânge,
am aflat drumul spre vin.''
Lacrima
nu i-a răspuns amin,
dar i-a sărutat apusul
împlinit sub pleoapă.
...si îndată au curs amândoi -
sânge
si apă
prin numele Mirelui.
ACATISTUL COROANEI
Numai lacrima Ei
poate fi
ochiul ascuns al icoanei.
Fiecare spin
vede numai pentru Ea.
De unde
tristetile tale din foi de rubin,
trandafirule -
acatist al Coroanei?
ARĂTAREA SÂNGELUI
''Acesta este sângele Meu'',
dar urechile noastre
nu întelegeau:
Cum poate cineva
să-si arate sângele?
Mirosea a pâine si vin,
de asta nu era clar pentru noi,
dar Iuda adulmecase
mirosul
de sânge proaspăt de miel.
Numai lui îi salivase tâlcul
bucăturii muiate în blid.
El stia
că semnul dat sfâsierii
nu poate fi decât sărutul
Celui care
multumind Tatălui Său
ne arătase sângele Lui când ne-a zis:
''Acesta este sângele Meu!''
***
De ce n-am alergat după Iuda
să-i cumpăr semnul recunoasterii -
sărutul?
Cum i-as fi dat
agoniseala-ntreagă adunată,
nu numai sufletul si lutul,
că oare cine dintre muritori,
vreodată,
pe Dumnezeu L-a sărutat?
PÂINEA CARE S-A POGORÎT DIN CER
- Dacă Tu esti,
cum zic scripturile bătrâne,
dar tâlc de care nu-s prea sigur,
cum îndoiala-mi stiu-l,
poti agrăi acestor pietre,
de bună seamă,
să se preschimbe-n pâne.
- Unde-ai văzut tu,
piatra
să nască altă piatră?
Poate să fie înger ca si tine,
dar niciodată mamă,
răspunse Fiul
nenăscutului.
ACATISTUL VINERII MARI
Inima privighetorii
nu e toarsă cu fusul
de mână omenească,
precum nici cerul
nu cunoaste
degetelor spusul.
Ca flacăra,
înalta,
este inima privighetorii,
fără cusut al bucătilor
una cu alta,
ci numai ardere.
Ca mistuitoarea flacără,
înalta,
inima privighetorii
adâncă-i
precum ochiul de copil
învesnicind tăriilor
inul.
Din vârful ei
se vede până-n cealaltă,
a Maicii Fecioare.
Inima de privighetoare
îi tălmăceste suspinul,
înaltul
amarurilor,
apoi tace. La picioarele Lui -
ochii holbati
ai zarurilor...
Două inimi si-o singură
Vinere Mare
de la un capăt la altul.
RUGĂCIUNE
Doamne,
ajută-mă
să scot mâhnirea
acestui spin
din degetul arătător.
Amin.
HAINA MIRELUI
De veti avea credintă
cât ochiul mustarului din bob,
vă vor asculta muntii
după rânduială de rob,
dar de veti avea dragoste
cât foaia macului,
subtire,
sau stropul rodit de curcubeu,
inimile voastre
îsi vor nunti tăriile
în haina luminii
pe care a purtat-o Dumnezeu
ca Mire.
LEGĂNUS DIN ACATISTUL ADORMIRII
În ziua Adormirii
(ce ar fi trebuit să fie
Vohodul Plângerii)
l-am auzit pe Gavriil torcând
cântec din muntele cu umbră deasă
pe unde nu ajunseseră nici oamenii,
nici îngerii
noima din fără de noimă
să o culeagă.
Gavriil striga cu bucurie zicând:
''Cerul e tată
numai prin răsăritul de soare,
luminătorul său.
Prea Sfântă Născătoare
a Cerului tău,
dezvârtosează-mi cugetul meu,
dă-i cheag
măcar apusul ei să-l înteleagă,
urcus să-si agate,
văzut din nevăzutul privirii,
cum poate Dumnezeu,
să-si fie fiu si Fiul,
născându-si lumina din nou,
cel Nenăscut
să-si tină-n brate Născătoarea
la ceasul Adormirii?
Dă candelii mele
ulei dumiririi!
....................................................
Dormi, dormi, nani nanei,
crinul odrăzlit al Anei,
nani, dui, nani dui...
Maică-Pruncă,
dormi ca murmurul de apă
prin miresmele din luncă
revărsate-n alelui,
ale Lui, ale Lui,
dormi ca soapta de gutui,
somn usor la pieptul Lui...
Fum albastru...Stea pe ghem...
Acum El te tine-n brate,
propriul luisi Betleem.
Nani, nani si dui, dui
fiica Anei si a Lui,
dormi ca ochiul de copil
soptirii de ametist....''
Si-acestea
cântând Adormirii
Gavriil
ca un abur usor
se făcu acatist.
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 4/15/2015 |
Contact: |
|
|
