Dialogul lui Tudor Arghezi cu Dumnezeu
Arghezi a fost un rebel care l-a căutat permanent pe Dumnezeu.
O bună parte a liricii lui se ocupă direct de raporturile lui cu Divinitatea.
În primul rând „Psalmii”, dar si o multime de versuri din alte volume, au ca temă acestă căutare faustică a lui Dumnezeu.
Stim că fostul ierodiacon a scris lucruri cumplite despre oamenii bisericii.
Dar Arghezi recunoaste o autentică legitimitate doar „sentimentului religios”, spontan si liber de orice constrângeri rituale. El a găsit mereu resurse lirice neistovite pentru a exprima foamea de Dumnezeu a sufletului său. Niciodată în poezia noastră, sentimentul religios n-a făcut să răsune asemena accente de slavă:
„Doamne, izvorul meu si cântecele mele!
Nădejdea mea si truda mea!
Din ale cărui miezuri vii de stele
Cerc să-mi înghet o boabă de mărgea” –Psalm.
Sau de solitudine torturantă:
„Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n îndârjire vie.”-Psalm.
Apoi de implorare:
„Nu-ti cer un lucru prea cu neputintă
În recea mea-ncruntată suferintă.
Dacă-ncepui de-aproape să-ti dau ghes
Vreau să vorbesti cu robul tău mai des.”
Si de ce nu de dor mistuitor:
„Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i poate omenesc.
Ard către tine-ncet ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”
Nici în astfel de împrejurări Arghezi nu renuntă la atitudinea sa rebelă. Refuză să astepte indefinit gratia si-si manifestă brutal nerăbdarea:
„Nalt, candelabru, straje la hotare,
Stelele vin si se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare-
Si te slujesc; dar, Doamne, până când?”
Pune Divinitătii întrebări lipsite de pietate:
Pentru ce, Doamne, atâta cruzime si atâta măcel în grădina Ta frumoasă?
Căutător de Dumnezeu, cu porniri iconoclaste, Arghezi nu se dă îndărăt să-i facă Domnului chiar reprosuri grave, învinuindu-l că-si neglijează atributiile:
„De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Si anii mor si veacurile pier
Aici sub tine, dedesubt, sub cer!-Psalm.
Dumnezeu amestecă de-a valma blânzii cu ticălosii ”câti au întins obrazul, câti l-au bătut cu palma”( De când mă stii) că i-a dat sarcina ingrată să dărâme un munte de ceată si să sleiască un put fără fund (Haruri) că l-a îndemnat să joace si să cânte, stiindu-l sortit mormântului, asadar n-a creat pământul „din milă si iubire” ci fiindcă-i trebuia „loc slobod, întins de cimitire”, că umbla să păcălească:
„Ce siret! Ce calic! Cetertipar!
Pune un lucru tot în alt tipar
Când încoace, când încolo, o ia
De ici, de acolo, câte ceva
Si măsluie sufletul si trupul,
De nu stii care-i albina si care e stupul?,
Că se ascunde mereu după ”belciuge”, “lacăte” si “drugi”.
Poetul se luptă necontenit cu îndoiala lui, adresându-se lui Dumnezeu că-l caută ”pentru credintă sau pentru tăgadă”. Psalmistul ezită să cadă în genunchi, el vrea să-l prindă pe Dumnezeu, să-l “pipăie” si să “urle”: “Este!” El nu străluceste prin cucernicie, ci, dimpotrivă, printr-o neîmpăcare rebelă, care doreste să obtină totul sau nimic:
“Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca si în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit si tare.
Mă scald în gheată si mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frământ scântei,
Unde-I tăcere, scutur cătusa,
Dobor cu lanturi usa.
Când mă gândesc în pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec
Ducând în cârcă muntele întreg.”-Psalm
De la Claudel la aproape toti expresionistii germani, inclusiv la românul Arghezi, relatia om-divinitate ia un aspect dramatic, apare ca o înclestare sălbatică, supusă neprevăztutului.
“Bunul Dumnezeu “ din literatura sfârsitului de secol 20 e pus la îndoială.
Noua sensibilitate poetică religioasă se caracterizează printr-o întoarcere la universal biblic si la glasul profetilor, împrumutând utopismul socialist crestinismului. “Ruga de seră” a lui Arghezi este miscată de duhul profetic propriu unor Isaia sau Ieremia:
“Cuvântul meu să ardă,
Gândirea mea s-arunce foc
În sinagoga lor bastardă;
Să-mi fie versul limbă
De flăcări vaste ce distrug
Trecând ca serpii ce se plimbă…”
Oricum, atunci când ajunge să vorbească despre Dumnezeu, Arghezi urmează calea teologiei dialectice. Tropii liricii argheziene de inspiratie religioasă sunt produsul unei neistovite inventii poetice, care stă sub semnul categoriilor negative (Crohmălniceanu):
O mie de neamuri, plecate domoale,
Te caută-n ceruri, în vis, în pământ.
Ascuns te-au găsit în Cuvânt.
Sfarmă Cuvântul: cuvintele-s goale…(Inscriptie pe biblie)
“Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai esti”-Psalm
Tocmai esecul nostru repetat de a ni-l putea imagina pe Dumnezeu, ne permite recunoasterea adevăratei nature, ireductibile la însusirile omenesti. Ce-de Sus pentru Arghezi e mai ales Dumnezeu-Tatăl, din Vechiul Testament, descriindu-I înfricosat puterea:
“Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocolosesti o-mpărătie mare
Ca o foită de tigare,
Dintr-o stăpânire măreată
Ai făcut putină ceată…”
Dumnezeul lui Arghezi se păstrează ascuns ca biblicul Iehova, reprosindu-I Creatorului că moartea este suprema mărginire omenească, pe care Dumnezeu n-a dezlegat-o:
“Pe ulitele-albastre, din cerurile tale,
Sunt mii si mii de sate si târguri toate goale,
Cătunele desarte-n cerdac, au fiecare,
O candelă-n opait si-un muc de lumânare”
Sub pala rece de vânt a neantului, psalmistul îsi încheie brusc cântarea cu următoarele două versuri sugrumate:
S-a prăbusit vecia. Pe marginile gropii,
În bâlciul de morminte, rămân să plângă popii…”
Căutarea divinitătii este un esec la Arghezi. În “Duhovnicească” poetul ne face să trăim ceasul de apoi. Aici tensiunea teribilă pe care o provoacă pretul vesniciei, jertfa existentei fizice, si răscumpărarea păcatului original prin identificare cu Isus, ia forma unei adevărate spaime mistice.
La bătrânete, suferinta bolii îi prilejuieste iarăsi o imagine de o teribilă pregnantă fizică:
“S-a culcat peste mine o fiară…
As voi cu o rugăciune
Să chem. Din cer să vie careva,
Cu sulită grea,
Si s-o alunge-n bezna mare.
Atât îti cer, Doamne, nitică răcoare.
Fiara si-a potrivit ochiul aprins si zgâit
În ochiul meu, de care-si freacă pleoapa…”(S-a culcat fiara)
În poezia lui, spunea G. Călinescu, “odată deschisă o usă, zece porti se dau la o parte zgomotos si simultan peste ametitoare perspective”.
Bibliografie:
Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. 2- Ovidiu Crohmălniceanu;
Serban Cioculescu-Poezia d-lui t.Arghezi;
Dumitru Micu- Opera lui tudor Arghezi;
I. Negoitescu, Tudor Arghezi, poet al existentei.
|
Ion Ionescu- Bucovu 4/8/2015 |
Contact: |
|
|
