Iubirea are multe fete
Ce om n-ar vrea mereu să fie
Tristetea lui o bucurie?
Ce călător nu si-ar dori nespus
Să urce panta cât mai sus
Si cu uimire să măsoare
Lumea de dincolo de zare?
Dar orbul, care n-a văzut
Lumina de la început?
Ce si-ar dori el mai întâi?
Dar mutilatul de război,
Care-si vrea trupul înapoi?
Dar văduva ce si-a pierdut
Bărbatul ei de la-nceput?
Orfanul care, lăcrămând
Îsi cată mama-n somn, tipând,
Ce si-ar dori când s-ar trezi?...
Câti oameni tristi nu vor mai fi
Lipsiti de alte bucurii,
Prietene, să nu te miri,
Oriunde-n lume, e tristete,
Iar bucuriile-s răzlete.
Dacă-n pustiul dintre ele,
Noi am sădi noi bucurii,
Ar creste flori peste durere
Iar lumea ar întineri.
Prietene, să nu te miri,
Iubirea are multe fete.
Peisaj de iarnă
În iarna cu munti de zăpadă,
Copacii ziditi se jertfesc
A lor neclintire e o dovadă
Că jertfa e semnul dumnezeiesc.
Natura-i gătită-n mantie polară,
Văzduhul e numai tăcere.
Sub alba, cerească povară
E-o lume ascunsă-n mistere.
Ecouri si vedenii
Aceleasi glasuri de copii
Acelasi sunet de vioară,
Din satul de odinioară,
Le mai aud, oriunde-as fi.
Acelasi sunet de izvor
Mă mai trezeste din visare,
Prin arsita din Thermidor,
Văd un băiat trecând călare.
Acelasi nechezat de cai
Din Bărăganul meu imens,
Si cântecul cel plin de sens
Al fetelor în seri de mai.
Acelasi tipăt de cocor
Din toamna umedelor lunci
Ropotul ploii de atunci
Si negrul nor scânteietor.
O lume cu aceleasi firi,
Trecând spre-o altă înnoire,
Cu sfinte cruci în cimitire
Si multe nume de martiri.
O repetare-i tot ce văd
Miscare, sunet si lumini,
Imagini calme si prăpăd,
Plăpânde flori prin mărăcini.
Wakefield,
Un soare în asfintit
Am ajuns un soare în asfintit.
Viata mea are culoarea violet.
Privesc în urmă ziua
si le spun norilor că i-am biruit.
Las în urmă lumina.
Griul toamnei mă fură
Vine iarna cea grea
cu viscolul alb, fulguindu-mi pe gură
Binecuvântată fie ziua
Care mi-a topit sulitele.
Din întuneric mă priveste
Moartea, cu poarta deschisă.
Mâine voi răsări
Din vesnicie.
Pe-o gură dulce, de pământ
Bună sau rea,
Iubitoare sau plină de ură,
Lumea prin care am trecut
m-a făcut să iubesc,
să urăsc,
să desfid.
Niciodată nu mi-am dorit să strivesc
si nici să ucid.
Dragostea mea a învins ura,
Iar viata mea s-a dus de-a dura,
Cu bucurii si cu tristeti
Trecând prin sfinte dimineti,
Cum trece frunza, lunecând
Pe-o gură dulce de pământ.
Pe pragul dintre zi si noapte
Pe pragul dintre zi si noapte
As zăbovi o vesnicie
Ca să arunc spre întuneric
Lumina mea din bucurie.
Nimic din câte am trăit
N-a fost mai bun, mai virtuos
Decât o bucurie-n plus
Pe scara timpului tăios.
De câte ori mă bărbieresc
c-o lamă nouă, la oglindă,
Pe fata mea se oglindesc
Tristeti adânci si suferintă.
Pe pragul dintre zi si noapte
Simtind pe Dumezeu aproape,
Mă bucur, iar în bucurie
Văd ochiul Lui, adânc si sferic
Iluminând prin întuneric.
Rugămintea de pe urmă
Moarte, poarta mea deschisă,
Către vesnica viată,
Unde nimeni nu înghetă
Unde umbre nu mai sânt,
Doar lumină si cuvânt,
Lumină mângâietoare
Si cuvânt de sărbătoare.
Lasă-mă să trec plângând
Cu-al meu gând de pe Pământ!...
Si sorbit precum un nour
De lumina de la soare,
Sufletu-mi eliberat
Va călca descătusat.
Fluviul Muntelui Gând
Cineva ascuns după stele,
Îmi deschide cugetul clar
Năvălind pe făgasul solar
Din întunecimile grele.
Existenta curge în valuri…
Fraze lungi înainte se duc,
Fluviul muntelui Gând
Se izbeste de maluri
Si-mi arată pe unde s-apuc.
Înainte, destinul se-nclină,
Serpuind pe spirala de fraze,
Îl urmez cu credintă divină
Alinat si supus, printre raze.
Umbra mea o aud cum suspină,
Retezată cumplit la picioare.
Mă acuză că eu sunt de vină,
De-a fi dus-o mereu către soare.
În urmă, las lumea lui Babel,
Cu sânge pe mâini de călăi,
Povestea lui Cain si Abel,
Sub cerul încins de văpăi.
Un murmur văzduhul cuprinde,
Pământul se clatină, lumea-i pe jar,
Ies nori de suferintă din morminte,
Iar timpul s-a oprit în calendar.
Peisaj de iarnă
În iarna cu munti de zăpadă,
Copacii ziditi se jertfesc
A lor neclintire e o dovadă
Că jertfa e semnul dumnezeiesc.
Natura-i gătită-n mantie polară,
Văzduhul e numai tăcere.
Sub alba, cerească povară
E-o lume ascunsă-n mistere.
Interogatii
Întreb un poet de ce plânge,
Dar nu mă aude nicicum.
Pierdut în visare si-n sânge,
Poetul îmi pare o dâră de fum.
Întreb o femeie în doliu
Pe cine mai are acasă.
“Familia mi-e îngropată.”
Întreb un copil dacă stie
Cine i-a ucis părintii.
Cu ochii pierduti
În cotloanele mintii
Copilul traieste
O tragedie.
Întreb o floare aplecată,
De ce se supune la vânt.
“Întreabă vântul,- răspunde floarea -,
Cu fata către mormânt.
Wakefield,
|
George Băjenaru 3/11/2015 |
Contact: |
|
|
