Tusele transfigurării
Sotiei mele, Georgeta
Umple perifraza: fraza timpului, nescrisa...
Dubitatie-ndoială, e tristetea vinovată...
El e Marele - Anonim, botezat în paraclisa
slobozită de un clopot, într-un timp fără durată.
Labirintul cu frisoane, despre inimă vorbesc,
stăpâneste cotropirea rotunjimii unei pleoape,
cu săruturi inocente si-nceput de nefiresc,
somn de veghe-n omenirea simtămintelor mioape.
Tusele transfigurării: frageda rememorare,
nemilosul ancestral, si cuvântul prins în forme
de nisip si de argilă, făr' de care urmă n-are
aurul turnat fierbinte în gramatici policrome.
Mare grabă, timp risipă
Cârca, hârca, fuga, cântul
Sus suflarea, jos cuvântul
Talpa lumii - frontispiciul
fruntilor, si-n gând, supliciul.
Mare grabă, timp risipă
Cale suplă, retrogradă
Sinelui osoasă criptă
Clipei, grabnică tăgadă.
Care? Cine? Unde? Cum?
Întrebări monosilabe...
O cărare - ram de - alun
în pădurea de smaralde.
Trepte-n temple, existente
Scara, un urcus vremelnic
Jertfa-ntâi, un prunc, cel vrednic
Foc, din două pietre-atente.
Filiatia română
Dintr-o fugă peste Prut
am cules flori de urât
Diagnostic în istorii
dă un gâde, al uitării.
Promovează vestul,estul,
dogma limbii suverane…
Se adună-n verb tot versul
limbilor daco-romane
Virus anti-natiune,
sarcasmul si ironia…
Noi avem hegemonia
filiatiei române.
Noapte-n cer
Umblă-n fagure de plus,
O vioară pe arcus.
Mâna caută sacâzul...
Noaptea surdă-si drege-auzul.
Fala, Fa! La!, se căznea,
un copil, să-nvete gama.
Luna s-a izbit de-o stea,
si-a căzut în flori satana.
Cum andante ,simfonia,
suie florile cochete,
strânse-n glastre si buchete...
Noaptea-n cer agoniza.
Nu-i pace!
Minciună de seamă, cuvântul cusut în cămasa
priviri, ce-i gata să vadă, sinucigasa,
presară vorbirea, ca-n stârvuri tămâie,
cu mâini ostenite, si uită să scrie.
Ilogic! constată legistul, grimasa sireată,
pe chipul tăcerilor, martor defunct.
Iubise, când moartea-si ceruse destinul adjunct,
o viată, prea plină de sânge si apă.
Nu-i pace! Războiul nocturn, învie sământa
durerii ce-si spune iubire de oameni, oricâtă
uitare de sine-i turnată-n cucută...
Socrate, deodată-si contestă sentinta.
Făptuitorul
De fapt, făptasul fură fapta...
Neîmplinirea-i altă faptă.
Făptură, 'nalt împovărată,
înfăptuitu-si vrea răsplata.
Nu-i cale-n care carul cară
sământa-n spicul tras pe roată.
La târg, cosasul se desteaptă...
Pe-un bob de grâu poti vinde-o tară!
Iubire porti cercei de nalbă
si-n păr sclipiri de licurici!
Tu, fără milă, mă tot strigi,
si-mi stai în cale, să-mi fii dragă.
Îmi fac bocceaua emigrării,
în timpul vesniciei, când,
din pragul strâmt al înserării,
mă strigă moartea: Stai la rând!
Fluierul înfrigurării
Fluierul înfrigurării sună osul măduvit,
cu văzduh-celulă sten, de folos acelor sfinti,
scufundând scara ascezei, sihăstriilor în mit,
sub tărâmul cu fantasme si-ndumnezeiri cuminti.
Legea-ntâi: nesuferinta, ce mortificare poartă,
să-ti privesti ,cu nepăsare, cuiul rătăcit în talpă.
Pasul vesel, înainte, chiar si pasul care minte,
ocoleste ce te îndeamnă: sânul ei purtat în minte.
Nefiinta să exulte, mă străpung în plisc acvile...
Mistica necuvântării, filocalii necrofile...
Pâinea buzelor, sărutul, lâncezeste, se usucă.
Cad priviri în stana gurii si nici dintele nu muscă.
Cu noroc nesorocit, a rupt piatra-n două timpul.
Pe tărâmul rugăciunii, priveghem nelegiuirea
orto-dragă mântuirii. Si desfată veacul ritmul
unui ceas beteag, dogmatic, care umblă-n noi aiurea.
Pret mare, văd!
La fel, stingher si apostolic,
apostazii, ce-n monolog
conchid concisul apolog:
Ce-a fost va fi, apoteotic!
La fel stingher!
Pret mare, văd: lut si fântână...
Olarul lunecă-n rotire,
înfăsurat în ochi si mână…
Orbit, sfărâmă o boltire.
Pret mare, văd!
Sărac si bun, concept divin...
Ce vină are epilogul
c-a fost cândva ex(u)o(r)d calin
Înfruntă câte vede orbul,
Sărac si bun!
Obraz întors si palma-l simte...
Cuvântul stie doar să-ndrepte,
destul, ascezele asfinte,
ce-i mult, iubiri de lucruri drepte.
Obraz, întors!
Fusul clipei, marcofile
Inimii, orgii constante,
si văz-duh, o duh cantabil!...
Toarce timp, inebranlabil,
fusul clipei asonante.
Vad minuscul, firul vietii...
Cu surâs fidel, săgalnic,
chipul ei asmute-n ornic
dogmele întâietătii.
Corb de strajă, jurământul...
Timp la pândă, marcofil...
Dumnezeu, ce zeu subtil!,
toarnă-n flacără cuvântul.
Ochii tăi
Arcă absurdă, corabia poartă,
viată dobândită din poartă în poartă.
Scapă-n vesnicie, cine-ti este drag,
si-ndeletniceste rugăciuni de mag.
Dumnezeu dezleagă ploaia si furtuna,
să-i plătim înscrisu-n testament, cutuma.
Clopotul îsi strânge limba-n dinti, să tacă...
Bat cărări prin sânge, foc si promoroacă.
Pe un munte sacru, vulturul despică
cerul si imperiul, cu priviri de sticlă.
Ochii tăi albastri odihnesc în floare,
prin mister si prin mireasma vremilor mistuitoare.
Va-să-zică!
Mort de frică, ghiocelul, prevestind o sărbătoare,
s-a trezit lovit în frunte de-o albină lucrătoare,
ce-si convinse auditoriul zumzăitului în grabă,
de-o posibilă izbândă-a-nfloririi sub zăpadă.
Va-să-zică! vântură singurătatea, visul unei nopti de iarnă,
harnica prevestitoare de-ntâmplări transcedentale.
Rupe, umple, floarea mintii, o fiintă gânditoare:
suntem icoana mirării si mirare de icoană.
Va-să-zică! într-o lume-i altă lume, până unde
stă să nască ,,găuri negre”, nepăsarea stelei surde,
ce s-a stins, în noi, deodată, si-n adâncuri inelare,
fără nuntă revolută-legământ de ne-miscare.
Alint mângâierea
Viforeste, vântul, frunza-udătură...
Inima ta de inimă mă fură.
Cu minciuni sagace, adevăru-mparte,
judecăti pe viată, neelucidante.
Unduieste apa, tulbure, de smoală,
barca nefiintei. Caron, barcagiul,
un consemn ascunde, la eliberare,
sufletului care îi este pe plac.
Întreg poartă-n pântec, nimicul, o parte.
Ce ti-i scris în stele, poti citi în palmă.
Alint mângâierea care ne desparte,
si-ti sărut privirea, ce-napoi mă cheamă.
|
