Negustorul de oale
Călăreti în platosă de-aramă trec pe ulite,
zurgălăii cailor se-aud si-n casele închise.
Cine-a căzut peste prag pe prag a rămas
cu sunetul asurzitor în urechi.
De la-nceput ai venit într-un vas
si cioburi se va face la sfârsit.
Ajunge o măciucă la un car de oale – s-a spus,
fără să se vadă ce-i scris pe zurgălăii cailor.
Oale după oale, în mijlocul bisericii,
oamenii au asezat pentru smirna aprinsă,
ca fumul si mirosul iesind din ele
să le întoarcă fiecare la casele lor.
Cei ce le-au dat pe arginti,
negustori de oale în curtea olarului,
s-au găsit căzuti peste prag,
cu oala spartă lângă stâlp;
numai cine a ajuns s-o aseze pe vatră
a văzut focul ridicându-se din ea
si, pe zurgălăii cailor de sub călăreti,
literele:
„Sfintenie Domnului!”
Pe vârful muntelui
Înainte de a privi muntele
si să vezi stânca, făcându-se pulbere,
dacă ai fi închis ochii,
L-ai fi văzut
pe Cel ce pentru o clipă a stat pe ea
si L-ai fi auzit, spunându-ti:
Nu muntele contează,
ci piatra în care talpa mea s-a înscris!
Acum, strânge fărâmele de piatră
să vezi ce ti s-a scris
cu dalta pe fată.
Steagul de pe munte
Omul a obosit. Este mai bătrân ca
muntele; mâna abia o mai ridică
pentru a decide soarta celor din vale –
unii asteaptă să-i vadă lumina
răsfrântă din palmă,
altii se înfioară de umbra-i
întinsă rece pe frunti.
Omul se sprijină în toiagul mai bătrân
decât el; picioarele îi tremură. Cei doi
însotitori îl asează pe-o piatră –
ei îi ridică mâinile spre soarele
ce se trage sub pleoapa noptii,
dar cine, Doamne, i le coboară
ca semn pentru ceilalti?
Nu se mai stie de-i om. Cu bratele întinse
de cei doi, ca si cum ar fi pe-o cruce,
l-a prins asfintitul soarelui –
unii îi simt răsufletul cum îi umple
ca o ploaie de foc,
ceilalti se zbat sub umbra mâinii,
până li se întunecă ochii
si îi cuprinde frigul.
Vlăstarul
Cel ce scoate cu mâna tăciunele aprins din foc,
într-o clipă, îti schimbă hainele murdare de pe tine
si te îmbracă în altele curate –
Tu dor îl vezi într-o vâlcea, călare pe-un cal rosu,
oprit între mirtii cu flori albe, mirositoare,
în mâna dreaptă cu o funie de măsurat.
Cel ce măsoară îti sapă numele în piatră cu dalta aprinsă,
într-o clipă, te împrejmuieste cu zid de foc
si-n mijlocul locuintei îti dă o vită de vie –
Tu invită-l la struguri pe cel ce îl vezi lângă tine,
lasă-l să stea la umbră, când soarele-i la amiază,
si-n frigul noptii, să se-ncălzească la zid.
Însemnati cu degetul
Animalul însemnat nu poate fi adus jertfa,
în templu, dăruit focului,
doar omul însemnat cu sigiliul înrosit
poate să ajungă pe tronul de foc.
Cel ce umblă pe ulite, ziua, îi înseamnă cu degetul
pe cei din care sabia Domnului muscă,
până la amurg nu mai rămâne niciunul
din care focul să se întretină.
Noaptea, cel cu sigiliul înrosit în mână
aleargă pe ulite ca o pală de foc,
el trebuie să îl găsească pe noul născut
să-l însemne cu fierul pe umărul drept.
|
Dumitru Velea 1/16/2015 |
Contact: |
|
|
