| | De Ziua Sfântă a Luceafărului 
 Grai de zeu
 
 
 La restaurantul Uniunii Scriitorilor
 Stau fată-n fată cu Nichita Stănescu,
 Vinul rosu dă de-a dura tărusii socialismului,
 În ochii lui albastri îl văd pe Eminescu.
 
 L-am visat pe Misu, îmi spune râzând,
 L-am împins cu trupul la marginea somnului,
 Tara dansa tinându-ne de mână
 Înainte de-a intra în inima Domnului.
 
 Am intrat, am răsucit razele Luceafărului,
 Timpu-l mirosea în existentă  prezent,
 Geniile adunau de la noi epitete alese!
 Iadesul  minunii mă face prudent.
 
 Dar tara maestre Stănescu, dar tara
 Cum o văd ochii acestia albastri?
 Tara este mama eternă, este mama
 Ce naste muritori dar naste si astri.
 
 Eminescu  e înger, e stea plutitoare,
 E viata ce ne-mbie si-n restaurant
 Unde se scriu poemele iubirii
 Prin care curg licori si sânge adevărat.
 
 Ascult toate acestea din graiul unui zeu,
 Zeul Nichita Stănescu. Acum? Acum odihneste
 Pe floarea limbii române sădită
 De Eminescu pe-o stea care creste!
 
 
 Eminescu
 
 
 Simt genunchii grei în univers,
 Ochii au podoabe de cristale,
 Pe pământ însământez cuvinte
 Lipite pe-a statuilor petale.
 
 Miroase noaptea a tărână crudă,
 Ziua abureste-n Dumnezeu,
 Simt genunchii grei de nemurire
 Si mă închid profund în crezul meu.
 
 Până când voi răstigni în vene
 Greierii uitati pe flori de sânge,
 Până ce lapte cald din sân
 Pe crucea mântuirilor va curge,
 
 Până atunci voi scruta universul
 Cu ochii răsăriti din noi izvoare,
 Pe-o rază de Luceafăr poezia
 O voi purta în univers nemuritoare!
 
 
 Eminescu
 
 
 Mi se pare că vorbesti
 Într-o sferă deschisă,
 Că-n inimă porti
 Tara duios de aprinsă.
 
 Doar răsuflarea-ti rece
 Stiu c-o  porti în gol
 Cum umblă zburătoarea
 Fără pene-n stol.
 
 Esti atârnat de stele
 Prin limba Ta de vis
 Si când vorbesti cu Domnul
 Devii de neatins!
 
 La Hliboca
 
 
 La Hliboca, la Hliboca
 N-are liniste Poetul,
 I se fură chiar si capul,
 I se devastează pieptul.
 
 Hotii, hotii vin să fure
 Părti cu parte din statuie,
 Niciodată n-or să stie
 Că îsi bat în suflet cuie.
 
 Geniul Lui si românimea
 Arde vesnic în dreptate,
 Ne-a-nvătat cu limba-i sfântă
 Să-i zidim inima-n carte.
 
 Stiu hotii ce este slova,
 Omenia, geniul, zarea
 Pe unde-a umblat Poetul
 Luminând în vers cărarea?
 
 Stiu ei că-n a noastre inimi
 S-a zidit chiar nemurirea?
 Ei, nimicnicia vietii
 Vor urma poteci aiurea.
 
 N-or să aibă un Luceafăr,
 Ce va străluci în cer,
 La Hliboca, la Hliboca
 Capete de înger pier!
 
 
 
 La Steaua
 
 La Steaua care astăzi nu-i
 A răsărit minunea
 Pe Crucifixul graiului
 Tinând în brate lumea.
 
 Si a plecat călătorind
 Frumos spre alte stele
 Lăsând un cer bătătorit
 În grai cu mii de perle.
 
 A mai lăsat Luceafăr blând
 Pe-ntindere de ape,
 De raza i-o purtăm în gând
 Si sufletul aproape.
 
 Nu-i an, nu-i zi din viata mea
 Să nu-l văd în virtute,
 E un Luceafăr, e o Stea
 Cu vesnicii pe frunte.
 
 Izvorul limbii ne-a lăsat
 În unduiri de slavă,
 Ca mostenire de bărbat
 Cânt lira lui suavă.
 
 
 
 
 Plecarea poetului
 
 
 Drumul se desprinde  de picioarele lui,
 Foarfeca noptii taie privirea,
 Câinele pământului orbecăie
 La plecarea poetului aiurea.
 
 Trage după dânsul candela iubirii -
 Univers de piatră slefuit
 De-o rimă ce deschide vămile
 Crucii ce în limbă a albit.
 
 Drumul segmentează pestera ascunsă,
 Foarfeca noptii ciufuleste pene de îngeri,
 Într-un pumn de sare se sculptează visul
 În care prin lacrimi tu sângeri.
 
 Pleacă Eminescu si trage lumina
 În căusul ochiului său,
 Muntii întorc roata de glorii,
 În pârghia foarfecului doarme Dumnezeu!
 
 
 
 
 
 
 
 |  | 
 
 Marin Moscu    1/13/2015
 |  | 
 Contact:
 | 
 | 
 
   
   
   
   
 
 |