Între on-line și fizic, în rural
Anul acesta, noiembrie a adus vânt și ploi interminabile. Plouă când mărunt, când torențial, plouă sănătos, cu poftă, promițător, izbăvitor... De două săptîmâni stau în pat, țintuită de o pneumonie de sezon, mai numită colocvial și „noul Covid”. Elevii îmi trimit pe grupul de WhatsApp emoticoane simpatice și urări de sănătate. Nerăbdători (da, mai există ), vin cu ideea de a face orele on-line, propunerea lor, pe care am refuzat-o, aducându-mi brusc în memorie ceea ce scriam într-un alt noiembrie, 2020...
„Este sfârșit de noiembrie, este frig, este pandemie de COVID 19. Plouă cu știri terifiante, restricții, stres, învățământ on-line.
Am oră de limbă italiană cu elevii clasei a II-a și intru pe meet vitejie, ajungând astfel în casele lor, ale elevilor, cumințiți cu de-a sila de măsurile impuse, adunați totuși prea timpuriu de prin locurile magice, pe care și un sat de câmpie le poate oferi ca teritoriu de joacă, puși să folosească până la refuz computerul, telefonul, tableta…
Cum spuneam, intru pe meet, și, dintr-odată, în fața ochilor mei, obișnuiți cu perspectiva adâncă a clasei, se proiectează, la o distanță de câțiva centrimetri, un mozaic pitoresc, țăndărit în frânturi de încăperi, care mai mari, care mai mici, mai ticsite cu de toate, care mai goale, remarcând și varianta de încropire vremelnică a unui „birou”, alcătuit dintr-un taburet pitic, din lemn, sprijinit de soba pe a cărei plită rece se odihnesc în bun prieteșug un teanc de caiete și câteva lemne, pregătite pentru focul ce se va aprinde mai pe seară, să țină…
Ceva mai sus, din partea stângă a monitorului, dintr-o altă casă, o elevă numai zâmbet îmi face cu mâna. Stă cu toată familia într-o cameră, unica încălzită, bucătăria. Pe aragaz, clocotește o oală cu fasole, aflu eu de la fetița care tot înghite în sec. „Ți-e foame?” o întreb, văzându-i chinul. „Îhî!” vine promt răpunsul, însoțit de un plescăit convingător și de o privire furișă către locul cu ispita... Undeva, în spatele ei, într-un pat cu așternuturile vraiște, sora mai mică se joacă împreună cu tataie „Cucu!-Bau!”.
Ora își continuă parcursul bolovănos, poticnindu-se fie de sunetul înfundat al unei uși care se trântește, fie de plânsul sfâșietor al unui frate mai mic, scos de mâini și de picioare din camera cu „școala”, în care a intrat pe furiș, fie de îndemnul unui tată grijuliu către consoarta sa, ce se bănuiește a fi ceva mai încolo: „Mai lasă ușa aia deschisă, că a scos soba fum!...”
La un moment dat, într-o „fereastră”, apare aprig o bunică ce îmi ia văzul cu șoldurile ei generoase. Îi pune fetiței în față „qualcosa da mangiare”, ca să păstrăm profilul orei pe care mă străduiesc să o duc la bun sfârșit, și i se adresează aprig: „Iar ești cu ochii în televizor!... Ia, mănâncă oleacă de brânză cu pâine, că am scos-o acuma, caldă, din cuptior! E post, dar tu ești copil și ai voie. După ce termini orele, îți dau fasole!” Își îmbie nepoata cu voce tare, necontând că sunt de față, ca să zic așa. Se mișcă firesc, fără cea mai palidă umbră de reținere, cu sentimentul acela de bine și de siguranță pe care îl are orice om în casa lui, făcându-mă să realizez că efemera mea prezență în odaia ei, acceptată de voie, de nevoie, poate fi rezolvată printr-un simplu scos din priză... Tac deci, cumințită în „cutia” monitorului, așteptând cu bun-simț precaut limpezirea situației...
Copila freamătă nerăbdătoare din picioare, umplându-și gura cu pâine, împărțind cu dărnicie bucata de brânză ditamai cotoșmanului negru cu portocaliu, ițit pe masă ca de nicăieri. Își flutură coada imensă peste pâinea caldă, prin fața device-ului care transmite on-line, de la fața locului, încercarea mea disperată de a-i potoli pe ceilalți privitori care se prăpădesc de râs, arătând cu degetul:„Uite-l, mă, pe Tănase!”, „Maaamă, câtă coadă areeee!”
Reorientez din mers scenariul lecției și-i întreb, ca să nu-i scap de tot din mână: „Che cosa mangia la ragazza?” Sincer, mă gândesc că vor spune pe românește: „Brânză!” Le-aș spune bucuroasă varianta italienească - „Formaggio!”-și ar mai învăța astfel un cuvânt. Dar, cum se zice, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Când aud ei de mâncare, lasă italiana de-o parte și, neinteresându-i ce mănâncă fata, încep a turui de-a valma, pe românește: „Mama face fasole astăzi, că e post!”, zice unul, înghițind pofticios, ca orice pui de dac. „A mea face supă de fasole. Maamă, cum miroase!”, se repede lăudăros un altul, lingându-se pe buze, cu ochii țintă spre ușa de la bucătărie. „Și noi tot fasole... făcută icre, cu murături!..”
Dau să contiui, vorbindu-le în termeni cât mai accesibili: „ Luca, tu cosa fai lunedì, di mattina?”. Gândul meu ascuns este că îmi va răspunde, în românește desigur: „Merg la școală!”. Greșit! Total greșit! „Mănânc!”vine răspunsul lui limpede și clar, ochii sticlindu-i stins a foame.
Îmi scurtez ora, rotunjind-o cu măiestrie pedagogică, precum un dirijor care încheie partitura, desenând cu bagheta în aer un cerc invizibil.
„Ciao, cari miei, buon apetito! Ci vediamo la settimana prossima!”, mă îndărătnicesc eu „Ai tutti costi” (cu orice preț), cum ar spune frații de gintă latină, să fac aluzie până în ultimul moment la titlul lecției: „I giorni della settimana”.
Pecetluiesc cu un zâmbet larg comunicarea, simțind zădărnicia demersului meu didactic, eșuat într-o luptă inegală nu cu timpul, pentru că el oricum nu există, ci cu timpurile, bucurându-mă totuși în forul meu tainic, nu fără o undă răutăcioasă de naționalism, pentru faptul că din lupta cu un device, capabil să-ți ofere printr-un simplu clik perspectiva cosmopolită a lumii, on-lin, a ieșit învingătoare... mioritica fasole cu murături, fizic.”
Irina Constantinescu
|
Irina Constantinescu 11/8/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.