Întălnirile întâmplătoare – picături de bucurie peste suflet
Cui nu i s-a întâmplat să se întâlnească așa pe nepregătite cu cineva pe care nu l-a mai văzut de mult, dar îl păstrează printre amintirile cele mai dragi? Eu, una, am trăit asta de câteva ori. Dar de și mai multe ori am fost martora unor asemenea momente ai căror protagoniști au fost de-a dreptul încremeniți de uimire. Bucuria pe care o aduce o asemenea întâmplare inundă ușor sufletul celor prezenți și rămâne acolo pentru mai multe zile; uneori luni sau ani. Ca toate amintirile, o păstrăm într-o cutiuță pe care o deschidem din când în când, să ne lumineze clipa și zâmbetul.
De bună zi, când eram așezată la masă pentru a lua un lunch subțire aud un "Bună Andreea, ce mai faci?" Offf... gândesc eu... iar am lăsat cardul de acces în clădire la vedere și oricine îmi poate afla numele. Când mă uit, constat că nu e așa. Hm... vocea plăcută și oarecum știută îmi spune că m-a recunoscut după pălaria mea frumușică. Ce surpriză sa-l revăd pe tânărul instructor de dans, de acum șapte-opt ani, care între timp a devenit un adult respectabil si tare prezentabil; mi-a povestit rapid despre etapa Toronto, sosită in viaţa lui după etapa Oakville, ne-am interesat amîndoi de prietenii odinioară comuni, de valsul vienez învățat rapid datorită unei bucăți de brânză și zâmbind larg ne-am luat rămas bun.
Eu aș mai povesti despre cum m-am găsit la rând la covrigi în aeroportul Otopeni cu o prietenă din liceu sau cum, între Favorit si Moghiroș mi-am recunoscut după voce o colegă de facultate; aș mai avea exemple, dar vreau să vă împărtășesc aici o amintire senzațională trăită acum mai bine de 15 ani, al cărei protagonist fost Unchiulețul meu drag.
Era o ploaie cum rar s-a văzut; mai puternică decâ cea pe care ne-o imaginăm când zicem “toarnă cu găleata”, norii se revarsau cu sete, de parcă vroiau să dea raspunsul practic binecunoscutului refren “Have you ever seen the rain coming down on a sunny day?” . În vacarmul declanșat în câteva secunde, toată lumea stânsă în parc alerga să se adăpostească pe unde putea: gonea spre clădirea aflată la câțiva pași distanță, se înghesuia pe sub pomi, ori se aventura să dea fuga la mașină. Numai doi bătrânei stăteau nemișcați față-n față. Încremeniți, întrebau la nesfârșit. "Vasile, tu ești?", "Costică tu ești?"
Noi, familiile lor, ne uitam mirați unii la alții și ne întrebam din priviri ce se întâmplă. După interminabile minute s-a dezvaluit misterul: cei doi nu se mai văzuse mai bine de 40 de ani. Deși fuseseră prieteni buni în tinerețe, așa încât se vizitau cu familiile, mergeau împreună la treabă și la distracție, și-au pierdut complet urma atunci când Costică a plecat într-o excursie în Cehoslovacia. Și dus a fost! Vasile știa despre el că a rămas pe undeva prin Germania. Atât! Nu există cuvinte care să exprime cât de mare le-a fost uimirea să se regăsească într-un alt secol, pe un alt continent.
Au fost după cum sigur ați ghicit, vedetele acelei după-amieze si ale weekendurilor ce au urmat. Costică povestea cu voce tremurândă cum a plecat cu nonșalanță de lângă autocarul cu excursioniști, cum a stat ceva vreme prin Germania de Est, cât a așteptat viza de emigrare, apoi prin ce a trecut până a venit și familia; cum au ajuns împreună pe pământ canadian, cât a durat până și-au cumpărat casă pe vremea când rata dobânzilor se lua la întrecere cu șomajul și toate câte au urmat. Îl ascultam liniștiți pe Costică, acum om bine așezat, cu copiii însurați și nepoți care vorbeau de la vârste fragede engleză, franceză greacă și română. Asta e soarta copiilor din familii mixte, că de, trebuie să se înțeleagă și cu bunicii și cu părinții și cu colegii de joacă.
Vasile povestea și el despre peripețiile lui cu sportul, cu plecările din țară, aventurile de pe la competiții. În rolul de artbitru internațional si președinte al Federației Române de Lupte Greco- Romane, a avut și el parte de multe întâmplări ieșite din comun pentru epoca de tristă amintire. Costică întreabă ce mai face cutare și cutare, Vasile se pierde în explicații pline de haz și detalii care aduc alte întrebări.
Apoi au urmat vizite, discuții, amintiri. Bucuria a cuprins ambele familii și a declanșat o avalanșă de plimbări prin parcuri, cadouri, mese întinse și dichisite, stropite din plin cu vinuri alese, glume fine și sfârșite după miez de noapte.
Uite, așa vă doresc să vi se întâmple și vouă. Vorba aia "N-aduce anul ce-aduce ceasul" nici vremea însorită ce aduce ploaia iscată din senin. Când vă e lumea mai dragă sau mai tristă, să apară ceva în viața voastră și să tulbure rutina zilelor ce trec tip-til, toate la fel de cuminți, dar parcă lipsite de sare și piper. Eu zic să fim pregătiți și să luăm în serios îndemnul lui Nichita Stănescu care ne-a spus așa: “Să nu vă scape mirosul de viață pe care îl are secunda”. Că nu se știe când aprare un Costică, fix ca să ne oprească din alergătură, să ne provoace la povești și amintiri despre copilărie și tinerețe, despre nepoți, despre vacanțe, despre greutăți, despre viața care trece grabită și neiertătoare.
Andreea Bojincă, septembrie 2026
|
Andreea Bojincă 9/11/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.