Poezii
Paratrăsnet
Și pe mine mă plouă, și pe mine mă ninge,
și-n mine aruncă fochiști cu cărbuni,
și de mine fug frații când frig se prelinge
din ghețuri sfărmate cu salve de tun.
parte m-am vrut din caloriferul comun,
suflet am stors peste tot ce m-atinge,
lampă în cui când ziua se stinge –
nebunie curată din bun și prea bun.
în saloane de fildeș, veritabil ospiciu,
de unde luna s-a externat chiar în zori,
am tras după mine și visare și viciu
cu ochii închiși sau deschiși, rugători.
îndemnat câteodată de la spate cu biciu’,
rămân neclintit paratrăsnet la nori.
Meridian
Din capul locului și până jos
am dus-o cum seducător se duce,
am cochetat cu fire ce se cos,
s-au mai și rupt în vremuri de răscruce
și neștiind pe unde s-o apuce,
cu firea mea le-am înnodat frumos,
dar pe la mâneci haina s-a tot ros.
nu-ntotdeauna soarele străluce
pe verticala timpului de gheață,
căci alte linii prind să rezoneze
când eu, meridian, cu antiteze
dau ora mea exactă-n orice piață.
voi, paralele, ce-mi săriți în față,
în dreptul opoziției conteze.
Un fluture
Între dulce și amar, mereu dulce și amar,
în cerul gurii ca și al vieții,
mușcăm cum pică deseori la zar
sărutul prim de-a latul dimineții.
ne cheamă-n strada mare precupeții
să-i ușurăm de ceapă și mărar,
cu ochii ce sticlesc în calendar
de-acel desert ce ni-l vestesc trompeții.
iubire, ură, jurământ, trădare –
cu toate se învârt și cad în dungă,
pe dos întoarcem și noroc și pungă
între amar și dulce câtă floare.
ceva ne cheamă și ceva ne-alungă:
un fluture care-a uitat să zboare.
Sătul
Da, s-a scurtat până și ciorba lungă
în satele grăbite spre oraș
când grâul s-a mutat în arpacaș,
când fierbe mămăliga să ajungă
acolo unde ploaia pe făraș
ne-a fericit cu niciun ban în pungă.
până la bal au mai rămas trei pași,
dar nici spitalul nu ne mai alungă
și-acuma când iubirea prisosește
unui tumult până în vârf suit,
vă spun că nu mi-e foame, nu-mi lipsește
chiar mai nimic din tot ce-am risipit.
da, sunt sătul chiar dacă par lihnit,
iar broaștele se vând la preț de pește.
In manus tuas
In manus tuas, mai știi, Antoaneta,
mi te-ai încredințat ca unui sfânt,
umblam ca și acum cu bicicleta
și luam în coarne chipul tău răsfrânt.
maestrul râde, beau și beau și cânt
și pe la nas îmi dă cu Margareta,
veneam ca și acum cu trotineta
și-aveam pe coarne bruma din descânt
și răni aveam. maestrul râde, râde,
un sfânt cu barbă stă-ntr-un singur fir,
iar fiecare noapte e un gâde
ascuns în rugăciuni și patrafir
ca pruncul ce-nțărcat în somn surâde –
așa o fi și groaznic mă mai mir.
|
Virgil Dumitrescu 9/11/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.