Priviri retrospective : 31 august - Ziua Limbii Române
MOTTO
Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.
Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina
Nicolae Titulescu
Se spune că râul, înainte de a se arunca în mare, își deschide lacra amintirilor și își retrăiește viața începând cu izvodiriea lui pe acest pământ.
Nu e de mirare, că, mai ales la anii senectuții, murmură și în noi dorința de a arunca o privire de la înălțimea pe care ne poziționează experiența de viață. De-a lungul șirului vieții, fiecare avem multe începuturi, unele s-au rătăcit prin hăul uitării, dar altele dragi, stau în așteptarea revenirii pentru a lumina unele clipe trăite cu efervescență.
Când am cutezat să pășesc în lumea scrisului, pe la 70 de ani, am avut atunci în gând cuvintele lui Nicolae Titulescu, motto-ul acestor însemnări. Când s-a aprins în mintea mea lumina unui gand ca c-o astern în scris, am stiut că nu poate să ajungă la toată lumea, dar mi-a dat imbolt înțelepciunea dictonului: lumina se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Era atunci un început important din viață mea, nu știam unde mă va duce noul drum. Evoluția m-a surprins și pe mine, făcându-mă să sper la o împlinire a unui vis tainic și am urmărit înlănțuirile evoluției cu oarecare uimire și încântare.
Am fost ajutată de câțiva factori. Cel mai important a fost tumultul de idei și planuri care așteptau de mult timp în antreul intrării în cărți. Unele s-au născut nu știu nici eu când și cum și s-au depus în cutele adânci ale inimii sau ale creierului cine știe unde își au ele lăcașul ieșind la lumină când și când. Altele au fost concepute în timpul profesoratului, la catedra de limbă și literatură română. Multe s-au născut spontan, povestind prietenilor mei unele întâmplări, amintiri, impresii din călătorii, ori alcătuind portretele unor persoane sau ale eroilor unor întâmplări. Îmi era apreciată mai ales oralitatea stilului și mereu îndemnată să scriu. Cert este, că era un fel de sete pentru scris, o chemare a carui glas venea de undeva de dincolo de puterea de întelegere a omului.
Debutul meu a fost favorizat și de schimbarea venită după 1989. Atunci și-a făcut loc o altă dinamică în literatura autohtonă și un alt tip de cronică literară. Literatura a ieșit din tiparele impuse de critica literară, si de scriitorii consacrați, n-a mai fost o literatură de salon, ci a coborât în stradă. Cronicile au îmbrăcat ceva din ținuta jurnalismului, și-au dat mâna cu imagile vizuale și auditive. Felul acesta de literatură mi s-a potrivit mai bine, fiindcă îmi place să mă ancorez în realitate, chiar dacă mai dau iama prin lumea copilăriei sau a formelor de viață din trecut, multe aflate pe drumul pierzaniei.
Printre factorii favorizanti, demni de menționat se numără și accesibilitatea computerului și mai apoi apariția internetului, care mi-au ușurat munca. N-am mai fost nevoită să rescriu și să arunc la coș cocoloașele de hârtie. Internetul mi-a înlesnit informația, încât n-am mai pierdut mult timp pe la biblioteci. Tot internetul a fost acela care m-a ajutat la o rapidă comunicare cu cititorii, căci pulverizând distanțele, lumea parcă a devenit un sat ceva mai mare și astfel, mi s-a scurtat timpul răstignirii așteptând confirmarea că ceea ce scriu poate trezi interesul clectorilor. Așa am putut merge pe urma unor semene ale confirmării cititorilor că s-ar putea alege din scrierile semnate de mine cu un sâmbure de înțeles al vieții.
Și nu în ultimul rând merită amintirea și recunoștința mea câteva personalități culturale care au suflat aerul benefic pentru a-mi întinde aripile spre zborul mult visat. Un gând înflorit frumos îl aminteste pe directorul prestigioasei publicații din Toronto Observatorul, unde mi-am făcut debutul, Dumitru Puiu Popescu, pe regretatul omul de înaltă cultură, creatorul Asociației Românilor pentru Patrimoniu (ARP), mentor al scrierilor mele, Artur Silvestri, pe renumitul publicist româno-australian, care mi-a răspândit scrierile în lumea largă, George Roca. Un loc important l-au ocupat cele două fmilii, cea ereditară, cu care viețuiesc în Canada, fiica, nepoata si ginerele și cealaltă familie de suflet, Eugenia și Mihai Miu, din București, care m-au susținut și încurajat. Lor li se alătură, fără să-i numesc, fiindcă lista ar fi prea lungă, mai mulți calzi și dragi prieteni, buni ca pâinea caldă, care mi-au fost aproape în demersul meu.
După ce s-au împlinit aceste condiții, devenind tot mai bogată în numărul anilor și a receptării sensurilor unor trăiri, am simțit nevoia imperioasă de a pune sensul vieții în cuvinte. Treptat, scrisul m-a atras cu o forță careia nu i-am mai putut rezista. M-am așezat cu râvnă să reconstruiesc lumea existenței mele într-o prezentare epico-lirică, dar și o transfigurare a realității înconjurătoare la scara înțelegerii mele. În tot ce am așternut pe hârtie mi-am dorit să se simtă respirația realului. Pentru asta am supravegheat mereu cântarul din mintea mea și am mângâiat fiecare cuvânt până să îl aștern pe hârtie.
Depănând firul scrierilor mele, mă gândesc, că până la vărsarea râului în mare, poate se va îndura Domnul să mai îmi lase ceva cale de străbătut și să mai pot așterne scânteieri de suflet în frumoasa noastră limbă românească.
Elena Buică
|
Elena Buică , PPickering Canada 8/31/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.