Un ultim salut, Părinte Ichim
Pe 14 august a fost ziua Părintelui Ichim.
A doua zi a slujit de Sfânta Maria, Hramul Bisericuței de la Câmpul Românesc. Era acolo, în mijlocul oamenilor, cum fusese de atâtea ori. Și nimeni nu avea motiv să creadă că acea zi ar fi altfel decât celelalte zile de sărbătoare. Comunitatea i-a cântat „La mulți ani!”, fiecare după cum a putut, pe diverse voci, cu acea veselie ușor stângace și tocmai de aceea atât de firească unei adunări în jurul unui om drag.
După slujbă s-a întâmplat însă ceva extraordinar, parcă descins din cer, ce a culminat cu recitarea Rugăciunii lui Mihai Eminescu.
„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire...”
Cuvintele lui Eminescu intonate mișcător, de Părinte, glasurile oamenilor, bisericuța, sărbătoarea — toate au alcătuit un moment pe care nu aveam cum să-l înțelegem atunci în întregime.
Două zile mai târziu, am auzit vestea căzută ca un trăsnet: A murit Părintele Ichim.
Nu mi-a venit să cred. Știindu-l inimos și ghiduș, mi-a trecut chiar prin minte că vestea ar putea fi un prank. O farsă. Ceva ce, probabil, l-ar fi făcut să râdă cu poftă. Doar sâmbătă făcusem fotografii împreună. Era acolo, viu, zâmbitor, pus pe șotii, de nu știai dacă vorbește serios sau în glumă. Avea aceeași veselie în ochi. Iar mâna ridicată într-un salut, ce-mi păruse un gest obișnuit. Acum însă însemna despărțire. Astfel, începeam să înțeleg dimensiunea pierderii. Nu doar cea a familiei. Ci pierderea unei întregi comunități. A lumii culturale. Pierderea unui reper. Pierderea celui ce, de-a lungul anilor, fusese pentru mulți un stâlp al lumii sale. Oare câte povești, ale câtor familii, a alinat?
La înmormântare am zărit o tânără scăldată în lacrimi. Era afectată emoțional, abia după ce s-a liniștit am putut-o întreba cum îl știa pe Părintele Ichim. S-a uitat la mine, mirată: „M-a botezat. Mi-a cununat părinții. O cunoștea pe Bunica. A îngropat-o pe mama.” „Îmi știa povestea.” Apoi a tăcut. Spusese, de fapt, totul.
Printre suspine, o nepoțică spunea că fusese bunicul ei preferat.
Atunci am simțit, aproape fizic, amploarea acestei despărțiri. În jurul sicriului se adunaseră familia, enoriașii pe care îi păstorise, colegii de condei, oamenii din cenaclul literar pe care îl binecuvântase la fiecare ediție, prietenii. Fiecare îl pierdea în alte feluri.
După înmormântare am simțit nevoia să citesc din nou despre scriitorul Dumitru Ichim.
Am întâlnit mai întâi cuvintele lui Savatie Baștovoi despre sonetele din volumul Tu știi că Te iubesc, în care Dumitru Ichim e așezat într-o genealogie poetică extraordinară: Shakespeare, Voiculescu, Arghezi, Barbu. Apoi vine verdictul: „Dumitru Ichim, acest nume prea puțin cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul mare poet român [în viață] care se înscrie în cea mai riguroasă și mai solemnă tradiție a poeziei moderne universale.”
Am recitit apoi prefața părintelui Theodor Damian, intitulată Născut și nu făcut. Titlul, ca si textul însuși mi s-a părut, după moartea Părintelui Ichim, încă mai puternic decât înainte, căci există haruri cu care te naști, prin care ești înDumnezeit. Nu din cele ce se studiază, exersează, învăță. O metaforă ca o cuminecatură.
Apoi am citit mărturia lui Adrian Grauenfels, care a lucrat cu Părintele la Jurnal Israelian și la editura Saga.
„Dumitru Ichim ז״ל
Noi evreii spunem Zichrono le Braha - Z"L. Adică Amintirea-i fie Binecuvântată! Dar mai mult, Să nu uităm. De Mitrel omul cu suflet și condei. Lumină și iubire pură. Astea l-au condus, asta a dăruit. Prin scris și omenie și modestie. Prin sfat, dragoste de oameni, pasiunea pentru natură și descrierea ei. A scris de noua sa țară, de Ontario, de omul pe o planetă în care frumosul bate arta, creația încă nepoluată de umani, de războaie, de certuri și lăcomie. Mie îmi va lipsi enorm.
Rest in Peace Mitrel!”
Am deschis apoi revista Observatorul, unde domnul Puiu Popescu adunase numeroase reacții îndurerate la vestea dispariției Părintelui Ichim. Realizez astfel că în urmă nu au rămas doar cărțile Părintelui, ci și oameni care simt nevoia să-l evoce.
Într-o corespondență cu Ana Blandiana am descoperit o altă punte din trecut cu Florica Bațu Ichim și soțul ei: „Dumnezeu să-l odihnească și să-l răsplătească pe Părintele Dumitru Ichim. A fost un poet talentat și am auzit că un preot minunat. Eu îi păstrez imaginea de tânăr de la sfârșitul facultății, când veneau amândoi cu versuri la „Amfiteatru” și se pregăteau să plece în America.”
„Cum trece timpul!
S-au copt și-au început să cadă îngerii.
S-a făcut toamnă și-n cer...”
Ana Blandiana
---
Dumitru Ichim a fost în același timp tată, soț, preot, teolog, filosof, poet, stâlp al comunității etc.
La înmormântarea lui au participat doi ierarhi, o duzină de preoți și doi diaconi, precum și o biserică plină de credincioși ce s-au întâlnit să rememoreze o viață în slujba credinței. Preotul care și-a păstorit enoriașii. Cel ce făcea ca lumea să ne pară mai bună iar noi să devenim mai înțelepți. Mai iubitori.
Moartea, însă, poate fi doar însoțită. Cu o rugăciune. O lacrimă. O poezie. O fotografie. O amintire. Cu un „La mulți ani!” care, după numai două zile, capătă o tristețe pe care nimeni nu ar fi putut-o anticipa.
L-am petrecut pe ultimul drum pe Părintele Ichim ce ne-a atins sufletele, învățându-ne zâmbetul în locul încruntării, dragostea în locul urii. Un spirit hâtru — ce putea glumi și atunci când vorbea serios.
M-au impresionat spiritul său jucăuș, imaginația, precum și creativitatea sa fără egal, felul în care știa să se raporteze atât la cele mai simple lucruri, cât și la cele ce poartă înțelesurile profunde ale viații. Poezia sa e plină de sensuri, cu simboluri rafinate și o rară bogăție a expresiei —„fină ca o pânză de borangic”, cum îi plăcea să spună. Ea reflectă profunzimea gândului, dar și felul în care știa să privească lumea ce devenea minune. Un poet ce și-a purtat cititorii spre înaltul creației.
Aceasta este adevărata măsură a unei vieți trăite cu sens. Nu cât timp a durat. Ci cât a rămas în inimile celorlalți. Fără îndoială, a fost iubit de Dumnezeu iar el a împărtășit această dragoste cu cei din jur. Îți mulțumesc, Doamne, că l-ai lăsat o vreme printre noi.
Iar nouă ne rămâne recunoștința. Memoria. Cuvântul. Și acel ultim zâmbet, cu mâna ridicată, ce acum ne pare un gest de Adio.
Drum lin spre Ceruri, Părinte Ichim!
Milena Munteanu
Toronto, Canada
22 august, 2026
|
Milena Munteanu 8/25/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.