Manuela Cernat: Cinematografia română este cea mai dinamică din Estul Europei
Manuela Cernat este o personalitate exponențială pentru România
În urmă ce ceva timp discutam cu domnia sa despre destinul cinematografiei românești, despre maidanul cu fluturi unde a fost creat Studioul Cinematografic Buftea, despre iluzii și adevăr, despre atitudini, talent, creativitate.
Istoric și critic de film, prozator, eseist, profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Conematografică I.L. Caragiale din București și cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, Manuela Cernat este, co personalitate marcantă a lumii academice și a societății civile din România.
O copilărie complet atipică, lumea cinematografiei românești și internaționale, precum și viața într-o lume de artiști au făcut din Manuela Cernat un adevărat un artist complet.
Un film despre viața mea ar trebui să se numească «Între două lumi», spune gânditoare Manuela Cernat. Gânditoare era și în urmă cu 30 de ani, deasupra sa, pe un perete un portret din care o fată cu trăsături fine și ochi mari ne privește gânditoare.
S-a născut la Paris, dar are rădăcini în cele mai vechi familii nobiliare moldave. Este una dintre doamnele de aur din spatele cinematografiei istorice românești, dar a avut o viață de film. A scris despre Jean-Luc Godard, analizând îndeaproape în preajma anului de foc al Europei, 1968, cinematografia contestării. Devine unul dintre profesorii dragi ai studenților de la UNATC, pregătind până astăzi generații în arta teatrală și cinematografică.
Manuela Cernat este o figură emblematică a spațiului cultural românesc care a fost mult mai cunoscută și apreciată internațional decât național.
Impresionante au fost șii Manuelei Cernat: cu Indira Gandhi, Federico Fellini, Luchino Visconti, dar și amintirile de familie, care nu sunt departe de diplomația românească născută la Paris în preajma lui De Gaulle și memoriile anilor de libertate mascată și cenzură din timpul opresiunii comuniste, fac deliciul acestei emisiuni. Timp de mai bine de oră, am vorbit cu Manuela Cernat despre filmele care au creat (anti)tradiție în cinematografia românească dar și despre o societate decadentă, ale cărei remedii culturale sunt tot mai compromise de factorul politic și tot mai susținute, altruist, de apostolii artei secolului trecut și ai momentului prezent.
Mi-am petrecut primii doi ani din viață în grădina Ambasadei noastre din Paris, își începe invitata trecerea în revistă a vieții sale. Perioada petrecută acolo și-a pus amprenta asupra personalității Manuelei Cernat, care și acum recunoaște: Toată viața rămâi cu un centimetru cub din aerul pe care l-ai tras în piept când ai venit pe lume.
Despre simțul responsabilității față de istoria familiei, care i s-a insuflat încă de mică, despre cei trei ani în care s-a ascuns, cu familia, la Mănăstirea Suzana, după întoarcerea în țară și despre pasiunea pentru film, care a animat-o încă din copilărie, când urmărea la cinematograful din cartier același film de 6 ori pe zi, Manuela Cernat.
Redau aici un interviu realizat de mine cu istoricul de artă, profesoara, eseista, scriitoarea Manuela Cernat, în anul 2018, publicat în primul meu volum "Contemporani în mileniul III"
Liliana Popa: Doamna Manuela Cernat, sunteți o personalitate puternică în lumea artelor, recunoscută în întreaga lume. Iubirea pentru film, de la scenariu până la ultimul cadru filmat, se datorează unei acumulări în timp sau provine din altă parte ?
Manuela Cernat: Am avut șansa extraordinară să mă nasc și să trăiesc într-un mediu de scriitori. Bunica mea, Marieta Stroici, publicase volume de poezie. Mama mea, Anda Boldur, era scriitoare, traducătoare și scenaristă. Tatăl meu, Iosif Igiroșianu, romancier și dramaturg, semnase cronici de film în anii '20, în revista Rampa, Tatăl meu adoptiv, Mihnea Gheorghiu, poet, scriitor, shakespearolog, scenarist, era Monsieur Cinéma în România anilor 60. A înfiiințat Asociația Cineaștilor și revista Cinema, a redeschis secțiile de film de la I.A.T.C. , închise în 1956, în urma rebeliunii anti-sovietice de la Budapesta. Autoritățile de atunci stabiliseră că trebuia stopată libertatea de creație a studenților regizori. Cu un an în urmă, în 1955, scurt-metrajul de diplomă La mere, al lui Iulian Mihu și Manole Marcus, ieșise din tiparele înghețate ale esteticii jdanoviste. După absolvire, cei doi semnaseră Viața nuiartă, film expresionist construit la nivelul povestirii după principiul Proustian al fluxului memoriei și, la nivelul imaginii, cu o violență vizuală care a șocat. Cenzorii l-au interzis, apoi l-au masacrat. Difuzat abia doi ani mai târziu, era de nerecunoscut.
Revenind la familia mea, am locuit în copilărie în cartierul Grivița, pe strada Petru Maior. În apropiere, pe calea Griviței, lângă Podul Grand, se afla cinematograful Popular. Casiera lui locuia în bloc cu noi și cu protecția ei intram gratis, uneori vedeam același film de 4-5 ori, împreună cu copiii din cartier. În serile de vară, în fața primăriei de pe Banu Manta se proiectau filme sub cerul liber, pe calcanul unei case. Rulau numai filme rusești, de război, în alb-negru și asta m-a dezamăgit grozav, prima dată când tatăl meu m-a dus acolo, pentru că acasă aveam o lanternă magică, de la Paris, care îmi proiecta pe peretele din dormitor imagini colorate, cu castele și prințese, cu peisaje minunate !
M-am născut în Franța, la Paris. Tatăl meu, diplomat de carieră, fusese secretarul lui Nicolae Titulescu și mâna lui dreaptă la Societatea Națiunilor de la Geneva. Se născuse la Turnu Severin, descendent al unei vechi familii boierești mehedințene. Bunicul meu patern, senator liberal de Mehedinți, își luase doctoratul în drept la Bruxelles, în 1880. Pe biroul lui se afla o diplomă de împroprietărire, cu pecetea lui Mihai Viteazul, pentru că străbuni de-ai lui, oșteni în armata lui Mihai Viteazul. De la moșia Igiroasa se trage și numele familiei - Igiroșianu.
Prima soție a tatei fusese fiica pictorului Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneul Roman. Din nefericire murise la nașterea sorei mele vitrege, la Geneva. I se administrase o anestezie cu prea mult kelen care i-a indus o pneumonie galopantă. Apoi, tata s-a recăsătorit cu mama în iunie 1944, în ajunul plecării lui la Paris cu misiunea secretă de a lua legătura cu rezistența franceză și Generalul de Gaulle. După eliberarea Parisului a fost primul Însărcinat cu Afaceri al României în Franța. După nașterea mea, ne-am mutat de la Hotelul Bristol, de pe Faubourg Saint Honoré, unde locuiau toți diplomații, în somptuoasa reședință din rue Saint Dominique. Din păcate, în 1947, în vremea regimului Groza, tata a fost rechemat din post și am revenit în țară. Toată lumea și mai ales prietenii apropiați, Romain Gary și familia Paul Claudel, îi sfătuiau pe ai mei să nu se întoarcă, dar ei erau legați de familie, fuseseră educați în ideea apartenenței la această țară. Culmea este că tata s-a întors și cu toți banii din seiful Ambasadei pe care i-a predat Ministerului de Externe. Evoc acest amănunt ca să înțelegeți cât de diferită era mentalitatea unui funcționar public din acele vremuri față de cea de astăzi ! Tatălui meu nu i-ar fi trecut prin cap să folosească acei bani în propriul interes ! Deși vremurile erau grele.
În 1947, la Turnu Severin, rușii l-au scos pe bunicul din casă și au rechiziționat imobilul. În grădina vilei s-a construit, în anii '70, sediul Miliției orașului. Probabil că în acele clipe a fost aruncat la gunoi și actul din vremea lui Mihai Viteazul. Pentru că vorbim despre peceți, trebuie să vă povestesc că unul dintre momentele de maximă emoție ale vieții mele l-am trăit în 2016, la Biblioteca Academiei Române, când într-o încăpere am dat peste o fotografă cu aparatul îndreptat spre o voluminoasă pecete din ceară roșie. Era o pecete domnească, cu bourul Moldovei, a lui Ștefan cel Mare. Am încremenit. Nu mai îndrăzneam nici să respir. Trăiam o emoție cum nu vă puteți imagina ! Motivul ei trebuie să fi fost și descendența familială. Un strămoș al meu, Sima Boldur, căpetenia oastei lui Ștefan cel Mare, fala paloșului, cum îl numește Delavrancea în Apus de soare văzuse probabil deseori acea minunăție ...
Liliana Popa: Dumneavoastră vă cunoașteți generațiile de sute de ani, din proprie familia, precum academicianul Constantin Bălăceanu - Stolnici ?
Manuela Cernat: Este adevărat ! În familia mamei s-au reunit două neamuri cu rădăcini adânci în trecutul Moldovei. Din partea bunicului descindem din acest Sima Boldur, iar pe linia bunicii ne tragem din Luca Stroici, ctitorul mânăstirii Dragomirna, pe care Hașdeu îl considera părintele literaturii române, pentru că în 1583 a tradus în limba română rugăciunea Tatăl nostru și a transcris-o cu litere latine! Din păcate, astăzi, toate aceste referințe cultural-istorice nu mai înseamnă aproape nimic, pentru că trăim o demolatoare ofensivă împotriva tradiției și a trecutului.
Liliana Popa: Reluând firul unei întrebări anterioare, puteți continua povestea începuturilor cinefile ?
Manuela Cernat: Când am revenit în țară, ne-am înghesuit în apartamentul bunicii din strada Ardeleni. Tot ea a reușit, plătind o filodormă, să obțină o mică garsonieră dublă la parterul unui bloc prăpădit din Petru Maior. Aici, tatăl meu și-a adus pianul. Primul meu profesor de pian a fost un rus alb, Romanov. Refugiat din Basarabia, trăia într-o mizerie cruntă. De fapt, tata îl angajase ca profesor pentru a-l putea ajuta financiar. Apoi, m-au înscris la clasa de balet pentru copii a coregrafului Petre Bodeuț, care îndruma o formație de dansuri populare la Teatrul Giulești. Acolo se ținea și cursul nostru de balet. La încheierea lui, maestrul Bodeuț ne punea un disc cu muzică clasică și ne îndemna să improvizăm.
Apoi, am devenit elevă a Școlii Centrale din București, una dintre cele mai frumoase din România, în care se află o gradină foarte frumoasă. Atmosfera era minunată, datorită profesorilor păstrați la catedră printr-un miracol. Limba și literatura română ne erau predate de Ion Zamfirescu, despre care toată școala știa că fusese profesorul regelui Mihai. Ulterior, l-au scos din Școală și i-a luat locul doamna Alexandrina Verdeș, care ne-a semnalat că în școală există un elev genial - viitorul poet Adrian Păunescu ! Am o mare prețuire pentru această profesoară pentru că, în timpuri încă neeliberate de dogmatism, și-a asumat riscul să ne vorbească despre avangarda românească, despre revistele Unu și Integral, despre Urmuz, Sașa Pană, Ion Vinea. Ea ne-a deschis o fereastră către o formă de cultură cu totul diferită de clișeele vremii. Am avut și o excepțională profesoară de Istorie, doamna Bercuș, care mi-a insuflat pasiunea pentru istorie. La limba latină profesoară ne-a fost Ersilia Stănescu, un om extraordinar care ne-a devenit, ulterior, și profesoară de limba română. Ne obliga să scriem compuneri în clasă, mi-a stimulat talentul literar moștenit de la părinți. La un moment dat, directoare a Școlii a devenit o tovarășă, repede aleasă membră în Marea Adunare Națională, spre stupoarea noastră, pentru că era un monument de incultură.. Motivul subitei ascensiuni aveam să îl aflu dintr-un film de televiziune realizat de Radu Nicolau, imediat după '90: Ceaușescu își dăduse bacalaureatul la Școala Centrală, deși avea doar patru clase primare !
Practica de vară ne-o petreceam în atelierele de strungărie de la uzinele Republica ! Chiar am învățat să lucrez la strung. Strunjeam cilindre pentru motoare. Cum or fi funcționat acele motoare, nu mu vreau să știu. În același timp am intrat la Liceul Sportiv nr. 1, la gimnastică sportivă. Îmi plăceau mai ales paralelele inegale. Senzația de zbor pe care o aveai acolo sus. Cea mai talentată dintre noi era Cornelia Pasăre, primită rapid în elita gimnasticii. O altă colegă, Tuți Blăjeni, a ajuns campioană la canotaj. Ulterior s-a căsătorit cu antrenorul lotului de canotaj feminin. Am avut o educație sportivă, am făcut schi, urcam în fiecare final de săptămână pe munte. M-au interesat multe domenii, inclusiv apicultura ! Am avut stupi, îndrăgeam albinele și am învățat repede întreaga tehnologie. Lucram fără mască și fără mănuși de protecție, eram atât de obișnuită cu albinele, încât nu eram sub stres. Am ținut stupii undeva în afara Bucureștiului, apoi i-am adus în oraș, într-o stupină din Intrarea Mihai Eminescu, în stupina unor apicultori în vârstă. Unul dintre ei, inginerul Ilieșiu, tocmai brevetase celebrul Apilarnil. Într-o vară, mi-a roit un stup și mentorii mei au pus în loc o matcă nouă, africană. Dar au uitat să mă prevină că albinele africane sunt foarte agresive! Obișnuită să lucrez fără haine de protecție, când am deschis stupul am primit un ac drept în venă și am făcut pe loc o alergie severă. Dar tot n-am renunțat la albine decât după ce familia, copiii și profesia au dat alt ritm existenței mele.
După liceu, mă pregăteam să urmez Istoria Artei la Arte Plastice. În vara aceluiași an, pe plaja de la Doi Mai m-am întâlnit cu profesorul Paul Constantin, care m-a informat că în acel an nu se mai dădea examen, admiterea urmând să aibă loc din doi în doi ani, din cauza inflației de critici de artă. Liviu Ciulei m-a văzut plângând. fiindcă nu mă încântau nici Filologia, nici științele exacte. M-a întrebat: De ce nu dai la actorie? și m-a pregătit, acolo la mare, timp de două săptămâni. Norocul meu a fost că în comisia de examinare se afla regizorul Alexandru Finți. În timp ce membrii comisiei mi-au dat note acceptabile, Finți, supărat pe criticile teatrale ale tatălui meu, mi-a dat nota 1 ! Așa că am picat examenul, am stat un an acasă și am citit foarte mult, pregătindu-mă în continuare pentru Istoria Artei.
Numai că în 1963 s-a decis reînființarea claselor de film de la I.A.T.C., inclusiv secția filmologie-teatrologie și mi-am spus: nu, e chiar stupid să nu merg pe linia părinților!. A fost primul an când s-a intrat fără dosar. O promoție de excepție cu Radu Gabrea la Regie de film. Se știa despre el că fusese arestat pentru că manifestase împotriva invaziei sovietice din Ungaria. La Regie de teatru au intrat Andrei Șerban și Aurel Manea. La Critică i-am avut colegi de promoție pe George Banu, Olteea Vasilescu, Ioana Creangă, Florica Ichim, Mihai Creangă, Horia Pătrașcu.
Una dintre marile mele șanse profesionale a fost întâlnirea cu un unchi al mamei, Nicolas Pillat, care locuia la Paris. În 1938, împreună cu Elena Văcărescu, înființase Comitetul Internațional de difuzare a Artelor și Literaturii prin Cinematograf (CIDALC) și un premiu CIDALC. Asociația lor reunea întreaga elită culturală a Europei acelui moment, de la Benedetto Croce, Aldous Huxley, la Mircea Eliade și Jean Cocteau. După război, Nicolas Pillat a menținut juriul CIDALC și l-a inserat în agenda marilor festivaluri de film. Prin Nicolas Pillat am ajuns să particip, ca jurat CIDALC, la Festivalul Filmului de la Berlin. De acolo, invitațiile la alte jurii s-au înlănțuit de la sine. La Berlin, directorul festivalului de la New Delhi mi-a propus să fac parte din juriul oficial, alături de un cunoscut critic și istoric de film francez, Marcel Martin. În decembrie am plecat în India.
Între timp, în 1968, la sfatul colegei mele de facultate Olteea Vasilescu, optasem pentru repartiție la Institutul de Istoria Artei al Academiei, unde directorul și profesorul George Oprescu înființase un colectiv de Istoria Filmului. Aici, am avut șansa unei alte fabuloase întâlniri, cu doctorul, producătorul, eseistul Ion Cantacuzino, unul dintre ctitorii industriei filmului din România. Sub aripa lui protectoare am început cercetare în arhive și de acolo a început parcursul meu de istoric, în paralel cu cel de critic de film. A fost voia lui Dumnezeu.
Liliana Popa: Ascultându-vă istoria întortocheată a alegerii profesiei, dar și întâlnirile ulterioare cu artiști, regizori, scenariști, de ce credeți că a fost :mai bine așa și nu altfel ?
Manuela Cernat: Pentru că, în 1976, colaborarea mea la revista Cinema s-a încheiat brutal, din cauza deciziei Ecaterinei Oproiu ca numele meu să nu mai apară în revistă, din motive pe care numai ea le știe
Liliana Popa : Ce personalități v-au marcat ?
Manuela Cernat: Cel mai tare m-a impresionat întâlnirea cu Luchino Visconti. Stătea minute în șir cufundat în sine, într-o tăcere și o meditație atât de profundă încât am simțit că nu mai îndrăznesc nici să respir. La Roma am fost invitată pe platourile lui de filmare. Turna Căderea zeilor. Și era un adevărat spectacol să îl urmărești ! A fost genial. Nimeni nu a depășit Ghepardul sau Moartea la Veneția .Și nici pe Fellini , autorul filmului meu preferat, La nave va (Și corabia înaintează). Întâlnirea cu Fellini la CInecitta, pe platou la Satyricon, a fost iarăși un alt cadou al destinului. Era un vrăjitor. Atingea perfecțiunea dirijând o imensă cohortă delirantă, îmbrăcată în costume romane, controlând la milimetru totul, reușind să pună fiecare actor sau figurant la locul său.
Am scris despre toate astea în presa vremii, poate că ar trebui să-mi adun articolele. Arhiva mea este vraiște, această casă a trecut printr-un incendiu și geamantanul în care se aflau tăieturi din ziare și reviste, cronicile mele de o viață, a ars. Destinul se reiterează, pentru că aceeași soartă a avut-o arhiva tatălui meu. Într-un incendiu a ars inclusiv corespondența lui cu Henri de Montherlant, cu Paul Claudel, cu Martha Bibescu. Mai grav este că, din 1916, când a plecat în refugiu la Iași și până ân 1938, a ținut un jurnal intitulat Pribegia . În 1938, se afla la post în Polonia. Trebuind să se reîntoarcă în mare grabă, cu avionul, în țară, și-a încredințat volumele jurnalului unui foarte bun prieten evreu, care locuia în ghetoul din Varșovia. A urmat ocuparea Poloniei. Știm cum a fost trecut prin flacără acel loc.
O minunată amintire pentru mine a fost întâlnirea cu Indira Gandhi. Imediat, după deschiderea festivalului de la New Delhi mi s-a luat un interviu pentru televiziune și, în penultima zi, la o recepție, juriul i-a fost prezentat doamnei Indira Gandhi. Cand a venit rândul meu, am schimbat câteva cuvinte și doamna Indira Ganhi mi-a spus că i se pare că m-a mai văzut undeva: Nu cumva ați dat un interviu la televiziune?. I-am confirmat și doamna m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-i cunosc mai bine țara. Sunt t fascinată de ceea ce am văzut deja aici !, a fost răspunsul meu. A întors capul, a făcut un semn discret cuiva din suită și, a doua zi dimineață am primit un telefon de la secretariatul Ministerului Informațiilor, care mă anunța că doamna Prim Ministru îmi oferea o călătorie de o lună prin India! Am ajuns și la Calcutta, unde i-am reîntâlnit pe marii regizori Satyajit Ray și Mrinal Sen. A fost o călătorie inițiatică, mi-a descoperit o altă lume, un alt raport al omului cu universul. , în ciuda sărăciei crunte. De pildă, Într-o dimineață, pe un câmp, am văzut un bătrân rezemat într-un toiag, la umbra unui copac imens. La întoarcerea în oraș,la apusul soarelui, l-am găsit tot acolo, în exact aceeași poziție, cu privirea ațintită spre orizont.
Toată viața mea a fost un miracol, inclusiv pentru că l-am cunoscut pe Răsvan, și pentru că am trăit în această familie.
***
;
Primele proiecții pe peliculă din România, sunt străine. În anii de început, principalele aparate ce și-au disputat întâietatea în domeniul prezentării imaginilor mișcătoare sunt: Kinetoscopul lui Thomas Alva Edison,
Cinématographul fraților Auguste și Louis Lumière (francez) și Animatographul lui Robert William Paul
Cel care se va impune, ca cea mai bună soluție tehnică, datorită simplității constructive a fost Cinématographul fraților Auguste și Louis Lumière.
1895 - Prima prezentare din România cu Kinetoscopul lui Edison, atestată documentar
Pe data de 3 iunie 1895, ziarul Lupta consemnează într-o rubrică de știri că D. T. Economy dă astă-Źzi la orele 10 a. m. o ședință de experiențe, speŹcială pentru presă, cu nouile aparate ale lui Edison, Kinetoscopul și KineŹŹtophonul, într̕ o sală a Hotelului Bristol, după Bulevardul Academiei (vis-a-vis de Universitatea București, într-o clădire ce există și astăzi n.n.).
Deci, la hotelul Bristol (hotelul Bristol era nou inaugurat pe data de 20 mai 1895 și avea facilități de ultimă oră, pentru acea perioadă confortul cel mai modern precum telefon, ascensor, băi în hotel, comisionari, omnibusuri, echipagiuri și în curând lumină electrică; tramvaiul electric circulă în fața hotelului, spune ziarul tot ziarul Lupta din 14 mai 1895 - de pe strada Academiei se făcea o proiecție de imagini în mișcare cu kinetoscopul, însoțită de o sonorizare realizată cu kinetofonul (dispozitiv de redare a sunetului, prin înregistrare pe un cilindru de staniol), ambele fiind invențiile lui Edison
Manuela Cernat
CĂRȚI DE AUTOR
Jean Negulesco. Un român la Hollywood, Ed. alo, București, 2000.
Arms and the Film, Ed. Meridiane, București, 1983.
A Concise History of the Romanian Film, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Filmul și armele, Ed. Meridiane, București, 1976; ediția a II-a, revăzută și adăugită, apare la aceeași editură în 1983.
VOLUME EDITATE
Cinematograful românesc contemporan. 1949-1975, Ed. Meridiane, București, 1975; coordonarea volumului în colaborare cu Ion Cantacuzino.
STUDII ȘI ARTICOLE ȘTIINȚIFICE
ORGANIZARE EVENIMENTE, COLABORĂRI MEDIA, TRADUCERI
MISIUNI CULTURALE ÎN STRÂINÂTATE
2014: Președintă a Juriului Festivalului Internațional de Scurt Metraj de la Porto.
2008: Delegată a I.C.R. pentru Retrospectiva Filmului Românesc organizată de Museum of Modern Art din New York
2006: Delegată a Institutului Cultural Român pentru Retrospectiva Nuovo Cinema Romeno organizată de Cineteca Pasinetti, Veneția.
2004: Delegată a Institutului Cultural Român pentru Retrospectiva Refugiu si splendoare - 7 ecranizări după 7 capodopere ale literaturii române, organizată la Circulo de Bellas Artes, Madrid.
2003: Delegată a Consiliului Național al Cinematografiei pentru Retrospectiva CINEROMIT, Le rêve de la Cinecittà roumaine : 19411946, Paris.
2002: Delegată a Ministerului Culturii pentru Retrospectiva CINEROMIT, Il sogno della Cinecittà romena: 19411946. Roma
PREMII, DECORAȚII, DISTINCȚII
2014 Premiul Academic al Uniunii Cineaștilor, pentru remarcabila contribuție în domeniul teoriei și istoriei filmului și pentru o carieră academică de excepție în învățământul vocațional universitar
2008 - Premiul Ambasador cultural - ENCI Trieste
2006 Doctor Honoris Causa al Universității Ovidius, Constanța
2005 - Cavaler al Ordinului Republicii Italiene Stella della Solidarietà Italiana
2003 - Diplomă a Curții Imperiale din Japonia
2003 - Comandor al Ordinului Meritul Cultural
2000 - Premiul Women of the Year 2000 al Revistei Privirea
1996 - Diplomă a Grupului de Presă al Ministerului Apărării Naționale
1995 - Diplomă a Uniunii Cineaștilor
1978 - Premiul pentru Critică al Asociației Cineaștilor din România
Liliana Popa
Liliana Popa
|
Liliana Popa 8/20/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.