Căutând rima lui Rilke
Pe acea Vale
(ce zburdă sub hartă),
Valea Auzului
nu curgea nici o apă
decât lacrimile Uzului
și ale reginei Nemira.
Cocorii,
ocolind norii
cu vitralii sfinte lor,
aduceau
oștirile cuvintelor
să se nască,
în oglindă crudă,
ca să se audă
spre întrupare
fiecare
cu ursitoarea lui
a năsălie, sau cântec de gutui.
Aurul blond al Uzului
curgea pe umerii
de piatră ai Auzului
ca fluierul, chimvalul, ca lira
reginei Nemira,
numele ei de voievod -
piatra de botez
tăcea în retez
tainicul necrez
spusului
și fusului
de la pod...
...dar blestemul Uzului
din Valea Auzului,
se-ascunde și azi
prin apusuri,
din omega în a pusuri,
fântâni
trăgând cu ochii la sâni,
cu literă mare de brazi,
unde cerbul cu coarnele clește
luna pe dos o citește
și sălătrucul
din undă în undă
blestemul dezundă,
lumina usucu-l
ca-n rusalii nucul...
Pe Valea Auzului,
cerului acasă -
nume de mireasă,
nume de lumină-
tot mereu străină,
stelelor fuior -
tot mereu în dor,
slove-n haine sfinte
născânde cuvinte,
nume pentru nume
la intrat în lume,
că la nunta mea
steaua că stătea
nerostită-mi stă,
tron de Precistă...
Pe Valea Auzului
cuvânt nu se naște
unde căpriorul
umbra nu și-o paște,
descântec de fete
cu aur în plete,
pe Valea Auzului
nicăieri acasă
sub voal de mireasă
curgă-mi apa Uzului!
2. DE GUȘTI LUMINA...
''Somn care curge peste omenire l-a cuprins.''
(Epopeea lui Ghilgameș, tăblița a IV-a)
De guști lumina,
are gustul sării,
ca lacrima.
Voi care n-ați avut,
prin inima voastră vreodată,
în vizită furtuna -
zvârcolul până-n cer al mării,
nu știți cum gustă luna
când rănile luminii le ascunde
atât de zâmbitor pe Eufrat!
De ce-i tristețe
în aurul curat și primenit
al salciei ce-aduce primăveri,
când de lumina ei se zvântă
puțin a mâine, dar mai mult a ieri?
Și tu îmi zici:
''Hai, Sanheribe, cântă!
De-acasă inima demult mi-a fost plecat,
doar numai tu cunoști cărarea ei
cum să o strecori,
când dragostea e luată-n râs
de crinul alb și bârfa de urzici
usturătoare.''
''Regină, îți răspund,
buzelor tale cupă îs,
cioplită din al lacrimei
cleștar de sare.
Sărută-mă precum lumina
se-ascunde-n strălucirea ce o doare
și uită de tristețea
din aurul curat
al sălciei sub care,
cândva, ne-am despărțit
în două Eufratul.
În scoică zămislirea perlei
încă mai doare
când din duh o cheamă.
Buzelor tale cupă îs,
cioplită din lacrima cristalului de sare.
Îmbrățișează-mă și bea-mă
ca pe un vin ce-l înăspriră spinii,
sălbatica panteră neîmblânzită-n must!
Buzele tale,
știai că prin sărut
au gust
ca veșnicia care-a plâns
în prima lacrimă-a luminii?''
3.MAI ESTE MULT PÂNĂ SE FACE SEARĂ ?
”La ce gândești?”
mă-ntreabă-o ghionoaie
a nu știu câta oară
bătând în lemnu-mi vechi
cu ciocul.
Moi încă-odată în albastru
tocul
și-aud a inimii bătaie,
și ea acum – ciocănitoare –
zburând aceeași căutare
în joacă.
E prima dată
când le aud pe fiecare
cum toacă,
pe rând, pe rând,
fără de sfadă,
pe același lemn.
S-a ascuțit o stea
și verdele înțeapă
tăriile de gând;
răspunsul
vârful undei înfioară:
Mai este mult până se face seară,
că brazii prohodirea-mi vor să-nceapă
spre Lumină
la primul dangăt de la luna plină?
4.GUMĂ DE ȘTERS
Am fost han
drumului
ducând spre nicăieri;
la răscruci -
același castan la cerșit
și-o mulțime de ieri.
Cămilarii
pustiul din mine-au băut
şi s-au ascuns după oala de lut.
Chiar și umbra lor
a murit.
Într-o seară
le-am strâns chiuiturile,
dar și geamătul greu,
și am deschis o gară
ca să-L aștept pe Dumnezeu.
...parcă-L și văd cum coboară
pe scara ultimului vers.
Mă voi topi în brațele Lui
ca luna plină în alb de cais:
- Doamne,
deși nu mi-ai promis,
pentru nașterea mea,
nu cumva ai uitat să-mi aduci
tot ce-o moarte întreagă-am cerut?
O gumă de șters.
Nimic altceva...
RELAX
”RELAX - YOU 'RE ON LAKE TIME” - scria pe o pernă de la hotelul din Bayfield, Ontario. Trebuie să uiți de timpul ceasului, de timpul serviciului, de timpul grijilor ”toată grija cea lumească să o lepădăm” pentru că există un timp al mării, al oceanului. Dacă nu ar fi lacrima, oceanul - fratele nostru mai mare - nu ne-ar înțelege graiul nostru suprafiresc.
După uraganul de azi dimineață, când totul era ca de smoală, timpul fricii și al disperării omenești, cînd copacii erau frânți și smulși din străfundul pământului, când țineam în mână u lumânare cât pentru practicul ei, firele electrice erau rupte, cât și pentru liturgicul ei de a te prinde disperat de lumina dătătoare de viață, cine ar fi crezut că peste câteva ore vremea s-ar putea schimba în asemenea hal de totul să devină opusul ei?
Dacă închideți ochii și ascultați TIMPUL OCEANULUI veți auzi și apoi veți înțelege că apa se roagă, precum frunza, precum pasărea, precum sfântul cel fără de prihană. De ce oare, oricum ar bate vântul TIMPUL APEI e diferit de TIMPUL OMULUI? Nimeni nu a văzut ca vîntul să împingă apa se mijlocul oceanului, ci invers, toate valurile vin la maluri. Dacă unul șovăie si vrea să se întoarcă, alte valuri ți mai mati îl împing spre mal.
În mijlocul oceanului se adâncul de taină al inimii lui Dumnezeu. Seninătatea genunii divine, dragostea fără de margini a Poetului, Creatorului cerului și al pământuluui . De aceea valurile vin spre țărmul inimii noastre, sunt valuri de lumină - Nu vă fie frică, nu suntem singuri, oricât de răi, criminali și nemernici am fi, lepădăturile iadului, nu suntem singuri, suntem iubiți, cum numai un Dumnezeu poate să fie Tatăl al nostru. Învățați de la valuri, cea mai frumoasă rugăciune pe care nici îngerii nu pot să o rostească
Aici pe malul Lacului Huron am învățat înțelepciunea cea din veac ascunsă și nici de serafimi știută: RELAX - YOU ARE ON LAKE TIME!
1.
Dumitru Ichim
s͏o͏e͏n͏r͏t͏p͏o͏S͏d͏0͏0͏0͏1͏5͏g͏8͏4͏2͏4͏O͏m͏l͏8͏1͏r͏2͏,͏0͏l͏4͏c͏m͏8͏t͏b͏c͏1͏2͏u͏e͏6͏1͏u͏u͏3͏m͏g͏o͏7͏ ͏t͏a͏u͏h͏4͏ ͏9͏2͏0͏ ·
Shared with Public
TOT LA GURA OCEANULUI, Nova Scoția, Canada
A trecut ziua prin fața mea și m-am întunecat! Există un întuneric al tristeților și un întuneric al adândurilor. Adâncul în jos - caligrafia ta, oceanule, cu care ai desenat toate formele de viață ale visului de noapte halucinant de frumos! Adâncul în sus - întuneric al apofaticului dionisian, întuneric al nopții ultraluminoase, Lumină ultraîntunecată ca să poată prin el chiar necuvântătoarele constelații să poată cuvânta cum niciun poet nu a reușit cu pana psalmilor lui!
Și moartea este întuneric, dar este întunericul ilogicului, precum cel al cerului, care lasă să-i moară soarele ca să se poată distruge zăvoarele mărginirii și ale timpului. Numai prin ochelarii morții putem citi taina mormântului gol. Este întunericul cel mai adânc al lumii - mareea de la ceasul al șaselea până la ceasul al noulea. A fost ceva, așa... cum numai tu poți înțelege când vii la Bay of Fundy, singurul loc din lume când intri în altarul Lui să-ți spovedești toate râurile și fluviile tale care au greșit cu voie, sau fără de voie, cu murmurul sau cu valul năpraznic, cu știință sau cu neștiință... ''Dar pe infinit cine l-a creat?'' Iubirea! Că numai Iubirea fiind infinită poate crea infinitul, cum în zâmbetul unui copil poți vedea, prin spatele veșniciei, cam cum apare Cel Veșnic care a creat veșnicia, cum cel ce a creat iubirea nu putea fi decât Iubirea, lucru la fel de greu de înțeles cum ar fi: de unde începe inelul și care este punctul unde sfârșește. Creierul meu nu are răspuns, dar întrebați inima îndrăgostitului și veți afla adevărul.
Încerc să-mi explic: De ce în subconștientul meu a fost mereu o chemare de a mă întâlni cu tine? Tu, Zbuciumatule, gemând de Atlantidele mele ascunse în beciurilor tale! De ce tocmai aici unde mareea ta este cea mai mare din lume? De ce vikingii și-au imaginat că aici ar putea fi ''capătul lumii''? Poate că preoții lor, să nu uităm că pe fiul lui Erik the Red, Leif Eriksson l-a încreștinat regele Norvegiei, l-au instruit întru ''capătul lumilor' limanul cel lin la care scăpăm! Vezi tu, okeanos?! În fiecare zi port aceleași straie ale morții și mi s-au zdrențuit. Nu crezi că sunt gata pentru marea îmbrățișare? Nu crezi că ar fi cazul să-mi destăinui, unde este poarta timpului prin care să poți ieși, să urci deasupra lui și să-i cotrobăi în rucsacul lui fără să-și dea seama ce cauți tu, prizonierulu lui, pe moșia lui, căutându-i cheia de la celula creierului unde poți să-l închizi.
E ceva ca lutul să-și găsească olarul și să-i dicteze ce fel de oală să rotească în palmele născătoare de minuni ale pământescului în nepământesc, Ar trebui să- ne descotorosim de gândirea strict de cartografă a morții, cu râurile și saharele timpului, cu Marea Moartă la mijloc, iar la capătul lumii Râul Uitării a tot ce suntem ca potir de lut, da, de lut, dar plin de vinul nemuririi. Să avem o hartă a crucii, o hartă busolă cu punctele cardinale ale pământescului plin de viață precum soarele care se îmbracă în învierea cartogramelor.
Ne-am învățat să gândim ''geografic''. Uităm că Ghea (Gaia) era zeița cea care mustea de viața pământului. Uităm că numai ''genitivul'' născător al oamenilor și al zeilor.Uităm că numai el, nici cel care dă nume (nominativul), nici cel care dăruie (dativul), nici cel care acuză (acuzativul), nici cel care care ne cheamă ( vocativul) nu pot ''genera'' nimic din pântecele lor sterp și este numai mult binecuvântatul ''genitiv'' din sămânța căruia a putut să crească ''arborele genealogic''. Uităm că însăși femeia ( ghini, ghinekos) ca să devină mamă trebuie să meargă la un ''ginecolog'' ( doctor pentru femei). Uităm că tot ce suntem a fost programat în ''genele'' ADN-ului. Uităm că ochiul, care după ce a cules recoltele luminii ca să le depoziteze în inimă are nevoie de ''gene''. Uităm cam multe, ''în general'' pentru că suntem geniali și oameni de ''știință'', pentru că nu ne oprim la ''cuvântul care dă viață'' și că în locul teiului rusalin suntem ispitiți de otrava măruntelor flori de cucută.
2. MUZEUL MARITIM AL ATLANTICULUI, Halifax, Nova Scotia
Eu și cu Matei încercăm să ne încadrăm în timp și să vedem cât mai mult. Văzutul cu ochii îți oferă ca timp lățimea sau îngustimea lucrurilor, dar o excursie trebuie să fie pelerinaj în care să cauți timpul pierdut, folosind expresia lui Proust, să-l găsești și cu inima să-i cântărești adâncimea și ieșind din cadrul lui să lași cele veșnice să se reverse asupra ta ca o fântână arteziană. Altfel spus, dacă nu reușești din timpul călătoriei tale să faci aripă, fă cel puțin din el pânză de corabie, iar nu pânză de paianjen.
Mergem pe jos la Muzeul Maritim al Atlanticului pentru că numai cu ticăitul pașilor poate fi cucerit ticăitul ceasului. Mă repet cu ceea ce zicea William Faulkner că ''timpul este mort atâta vreme cât este ticăit de micile rotițe din orologii; numai atunci când ceasurile se opresc apare șansa de a trăi.'' Nu e interesant? Deci, șansa de a trăi apare numai atunci când zici morții good bye și te cobori ''întru cele mai de jos ale pământului'' sau te înalți prin iubire întru cele mai de sus ale inimii tale. Vorba lui Vasile Ghica: ''Timpul fără dragoste este putred.'' Cu dragoste, timpul este ca o piersică sănătoasă din care mușcând simți răcoarea dulce din nostalgia Grădinii. Cel prost se oprește la alegoricul sâmburelui ca la un timp al necazurilor pe care trebuie să-l arunci pentru că nu are nici un rost să te bați cu el, dar omul înțelept după ce s-a înmiresmat din dulcele cărnii, ia sâmburul și îi pune în palmă ca pe un templu mulțumindu-i, pentru această biblie rotundă, mulțumindu-i Scriitorului. În loc să se plângă de duritatea porților trainice de lemn ale sâmburelui, vede din ele porți de altar pe care pământul când le va deschide va revela cerurile albe ale florilor de cais, visonul mai subțire ca borangicul luminii cu care nici Solomon nu a fost învrednicit să se îmbrace.
Muzeul a fost întemeiat în 1948 cu numele de Muzeul Maritim al Canadei. Cuprinde expoziții cu peste 30.000 de portrete navale, poate această expoziție este cea mai mare din câte am văzut în acest domeniu. De asemenea, portrete navale de modele de vapoare care ne aduc aminte de T.V. Show ''Theodore Tugboat'' la care ne uitam când erau copiii, unii mici alții ca măricei. La altă expoziție vedem ''Bogățiile rămase din vasele naufragiate'', iar la alta cu poze și rămășițe amintind de vaporul Titanic și istoria lui. Se zice că numele i l-au dat în analogie cu titanii din mitologie care s-au răzvrătit împotriva Stăpânului lor.
O expoziție care ne umbrește sufletul este cea cu ''Ship of Fate'' care ne aduce aminte de vaporul ''St.Louis din 1939 cu transportul refugiaților evrei.
Pentru copii sunt tot felul de amuzamente educative, dar pentru toți cel mai interesant este vizitarea unui adevărat ''muzeu plutitor'' care este vaporul C.S.S. ACADIA care a servit interesele militare ale Canadei în timpul ambelor războaie mondiale. Și se ține bine bătrânul! A fost lansat în 1913 în Newcastle-upon-Tyne din Anglia. A fost primul vas desemnat în scopuri oceanografice pentru a supraveghea apele din nordul Canadei și pentru cercetări hidrografice în Articul canadian. Din 1916-1919 a fost folosit ca vas de patrulă și excortare. A supraviețuit marea explozie din 1917 făcând parte din vasele militare de navigație ale lui Royal Canadian Navy.
În drum spre parking ne oprim la un restaurant pentru masă. Nu ne mai scamatorim cu homarul care este simbolul pescarilor de aici, chiar Nova Scotia de pe hartă seamănă un homar de proporții slavice, și cerem ospătarulului un New York steak. Cum nu conducem ne putem îndulci și de cele spirtoase. Matei comandă o bere...''Blue Lobster'', iar eu la asemenea fripturoi cu o garnitură ca pentru un regiment de marinari comand vin, normal cel făcut în podgoriilePanciului nostru de la Niagara noastră de acasă.
O ușoară briză bate pe terasa dinspre ocean și când ospătarul mi-aduce bătrânețea rubinie în paharul cu picior mă gândesc la rubinurile rubaiurilor ( rubayat e deja plural) : '' Fiindcă nu știi ce te așteaptă mâine, luptă să fii fericit astăzi, la o cană cu vin sub lumina lunii. Bea, zicându-ți că luna te va căuta poate zadarnic mâine.''
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 8/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.