Pe bancă
Cald! Sfârșit de iunie în București. Treizeci și opt (38) de grade la umbră, ba chiar în termometre, după cum anunță o domnișoară la televizor. Deci în termometre, bănuim că și pe lângă termometre trebuie să fie cam tot pe-acolo, îi răspunse în gând Vicențiu.
De câte ori era vorba de o temperatură mai ridicată, de peste 35 – 40 de grade, își amintea amuzat de cântecul lui Jean François Maurice, Monaco, 28° à l’ombre. C’est fou, c’est trop, zicea el. Păi, ce-ar mai spune acum când se aude că și în Franța au fost chiar 48°, adică cu peste 20° mai mult decât atunci când era fou și trop?
În fine, cu sau fără cântecul lui Jean François Maurice, cu sau fără domnișoara cu temperatura în termometre, în București era cald, era zăduf, era opăreală, era sufoceală. Trecuse de ora 19,00 și nimic. La fel de cald. Căldură în aer venind din cer, cald de jos venind din trotuarele încinse, cald de peste tot. Aerul condiționat era un aliat perfid. Te răcorea atunci când te aflai sub el, te făcea să te simți bine, în largul tău, dar dogoarea te lovea și mai rău atunci când ieșeai de sub el, nemaivorbind de atunci când ieșeai afară din casă. Vicențiu simțea că trebuia să facă ceva, să scape cumva, să iasă din strânsoarea asta fără scăpare. Parcă tot mai bine era atunci când frigul te căuta pe sub cămașă. Îți mai puneai deasupra o haină și încă una și încă una și gata. Sau intrai în casă unde era cald și scăpai pe dată de el, de frig, dar cu căldura? Cu căldura ce te faci? Unde te ascunzi de ea? Unde, unde?
În parc! În parcul de la Șosea, printre copaci, pe sub copaci unde toată ziua a fost umbră, unde orice adiere de vânt e amplificată și plimbată de acolo-colo de către frunzele verzi ale copacilor. Da! Așa făcu și Vicențiu bucuros de soluția găsită. Soluție pe care o știa atât de bine, pe care o găsise de-a lungul vremii în fiecare an și cu cât o știa mai bine cu atât mai tare se bucura de ea atunci când și-o amintea. În parcul de la Șosea, între Kiseleff și Aviatorilor.
Un pantalon alb de in subțire, o cămașă așijderea și... la plimbare! Pe stradă, pe la umbra copacilor, parcă nu mai era așa de rău gândindu-te unde te duci. În fond, dacă nu te agitai, dacă nu te isterizai și acceptai cu calm situația, o puteai scoate binișor la capăt.
În parc, lume, copii în cărucioare, pe biciclete, de mână cu părinții sau bunicii, era mai bine decât în oraș. Bănci ocupate pe marginea aleilor, dar și destule bănci goale, la poalele unor trunchiuri înalte de copaci zvelți precum coloanele unui templu antic, copaci semeți rămași din întinderea nesfârșită de altă dată a Codrilor Vlăsiei. Parcul îl însoțise pe Vicențiu din copilărie. Aici venea cu părinții să se plimbe și să dea în leagănele ce se învârteau orizontal sau se balansau vertical. Aici venea în adolescență ca să se așeze singur pe o bancă mai retrasă unde să își cunoască mai bine gândurile care îl năpădeau din toate părțile, pe aici se plimba cu Andreea când erau prieteni și mulți ani la rând după ce se căsătoriseră ca să își amintească de trecut și să viseze la viitor, să se bucure de parcul care îi însoțea cu grijă și cu prietenie. Tot aici veneau iarna amândoi să-l plimbe cu sania pe fiul lor, Octavian, să se bată cu bulgări de zăpadă și să se întoarcă toți trei îmbujorați acasă veseli și fericiți. Suferea în anii în care era plecat și nu putea să vină în parc să miroasă la începutul verii teii, iarna să audă zăpada scârțâind sub tălpi sau ca acum, pe fierbințeală, să se ascundă de caniculă.
Când venea singur se așeza cam pe aceeași bancă dinspre capătul aleii principale. Uite-o! Dar, ghinion, nu e liberă. Nu-i nimic, sunt atâtea alte bănci libere în apropiere. De fapt, pe una dintre ele se așezase și altă dată, mă rog, nu chiar pe aceeași bancă, dar tot pe-acolo. Nu știa sigur pe care și nici nu avea importanță. Totuși! Cine era tânărul acela de pe bancă? Ce ciudat, purta același palton maron pe care îl avea și el în adolescență, aceeași căciulă de nutrie pe care o primise cadou de la părinți cu ocazia Crăciunului. Și tânărul... tânărul părea total absent, cufundat în gânduri profunde pe care probabil căuta să le prindă, să le vadă sau, și mai bine, să le înțeleagă. Lui Vicențiu, asemănarea vestimentației tânărului cu cea pe care o purtase și el în tinerețe, alura acestuia, îngândurarea lui profundă îl făcură să nutrească un sentiment de simpatie pentru acesta. Așa se gândea și el în tinerețe, cu detașare sau, mai ales, cu regret la experiențele trecute, pentru că în puține dintre ele nu găsea motive de părere de rău pentru modul în care acționase, pentru răspunsurile date, pentru varianta aleasă, pentru neimplicare, pentru prea multă implicare, pentru lipsă de înțelegere, pentru comoditate, pentru..., pentru..., pentru. La viitor se gândea cu neliniște și preocupare față de modul în care ar urma să evolueze lucrurile. Varianta pesimistă se impunea mai tot timpul. Lasă Vicențiu, nu te mai frământa atâta pentru că orice lucru pe lumea asta trece, căuta să-l liniștească o ființă apropiată. Trece, trece, dar depinde cum trece și ce lasă în urmă, îi răspundea Vicențiu.
Tânărul acesta parcă aș fi eu cu ani în urmă. Dacă mă așez lângă el? Poate legăm o conversație interesantă și..., mai știi?, poate chiar o prietenie. Și se așeză. Tânărul nu dădu nici un semn cum că l-ar fi văzut. Rămânea mai departe singur acolo pe bancă, absent la lumea din jur căreia nu îi aparținea.
- Bună ziua, căută să-l abordeze Vicențiu.
Nimic. Tânărul parcă nici nu-l auzise, nici nu-l văzuse.
Vicențiu se uită mai bine la el. Faptul că acesta nu reacționa în nici un fel îi lăsa lui libertatea de a-l studia fără reținere, fără teamă că l-ar importuna cu indiscreția lui. Constată cu surprindere crescândă că tânărul nu numai că purta haine la fel cu cele pe care le purtase el cu ani în urmă, dar parcă și semăna destul de bine cu el de atunci. Haida-de! Ca în filmele proaste! Eu cu mine din trecut pe aceeași bancă! Nu se zice că fiecare dintre noi are pe lume cel puțin o sosie? Da, și se găsise sosia lui să se așeze acum exact pe banca pe care stătuse el de obicei în trecut. Și apoi, sosie, sosie, dar îmbrăcată la fel? Sosie și la chip și la haine? Și de ce nu vorbește, de ce nu zice nimic, de ce nu reacționează la nimic tipul ăsta? O fi și surd și orb? Îi flutură mâna prin față și-l strigă:
- Tinere, nu te supăra...
Nimic.
Enervat, Vicențiu îl împunse ușor cu degetul, dar degetul nu întâlni nici o rezistență, ca și când ar fi trecut printr-o umbră. Un fior îl străbătu din cap până în picioare și aproape că îi veni să sară de pe bancă și să o ia la fugă. Drace! Cred că m-am tâmpit de căldură. De căldură? Dar ia stai! De ce tipul e îmbrăcat cu palton și cu căciulă de nutrie în cap? Lui nu-i este cald? De ce?
- Nu-ți e cald, măi, băiatule?
Dar băiatul nu mai era lângă el. Băiatul nu mai era pe bancă să-i răspundă, nu că Vicențiu avea mari speranțe că i-ar spune ceva, dar..., dar nu mai era. Dispăruse ca și când nici nu ar fi fost vreodată și nici nu lăsase vreo urmă după el.
Drace! Ce a fost asta?
Ce a fost a fost. A fost cu siguranță. Ai stat pe banca asta într-o iarnă preocupat de o problemă căreia nu îi putea găsi rezolvarea? Când nu te puteai decide încotro să o iei?
Da, am stat, demult. Și ce?
Erai îmbrăcat precum băiatul de adineaori?
Eram.
Ei bine, căldura, moleșeala, amețeala, amintirile, parcul, același parc de atunci ca și de acum, farmecul lui, farmecul codrilor de altădată, toate astea te-au făcut să te vezi aievea în postura de atunci. Care-i marele mister aici? E prima dată când ți se întâmplă să te vezi ca mai ieri într-o scenă petrecută cu mult timp înainte?
Nu..., dar nu atât de clar, nu atât de real... Da..., dacă mă gândesc bine mi s-a întâmplat chiar de mai multe ori. Dar de ce mi se întâmplă să văd aievea doar scene din trecut și niciodată din viitor?
Pentru că viața trecută, cu anii ei, cu întâmplările, cu situațiile și personajele ei le ai în față, le știi precum paginile, capitolele dintr-o carte pe care o citești. Capitolele următoare, paginile următoare nu le poți ști, habar nu ai de cum vor fi ele, ce vor cuprinde. Le poți bănui, dar nu le poți ști. Cu atât mai puțin vei ști cum se va sfârși acea carte. Habar nu ai. Cartea căreia îi știi continuarea, cartea căreia îi știi capitolele următoare și știi cum se va sfârși e o carte proastă, iar o viață precum această carte e o viață irosită, o viață ratată, o viață săracă. Chiar vrei să știi cum se va încheia cartea?
Nu, mersi, mă mulțumesc să-mi amintesc ce și cum a fost până acum.
|
Ovidiu M. Curea 7/21/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.