18 iulie 2026: o întâlnire sub omagiul lui Nicăpetre și al continuității culturale românești pe plaiurile canadiene
La Câmpul Românesc de lângă Hamilton, într-o frumoasă după-amiază de vară, arta și cultura s-au întâlnit din nou. Cartea, pictura, poezia și cântecul au prins viață printre pagini de istorie românească trăită departe de țară.
Liantul întâlnirii a fost publicația Observatorul, care de peste trei decenii însoțește viața culturală a românilor din Toronto și împrejurimi, adunând în paginile sale talent, destine, mărturii și fragmente de viață ale unei comunități care a învățat să-și păstreze identitatea la mii de kilometri de România.
Ziua a avut însă și o absență pe care am simțit-o cu toții. Dumitru Puiu Popescu nu a putut fi alături de noi. A rămas, firesc, lângă soția sa, Anca, cea care i-a fost vreme de decenii nu doar parteneră de viață, ci și sprijin apropiat în munca uriașă din spatele publicației. În materialul pe care îl pregătisem pentru această întâlnire scriam că absența lor ne lasă nouă, celor prezenți, o răspundere mai mare. Am simțit acest lucru cu adevărat în acea zi. Pentru câteva ore, ne-a revenit nouă datoria de a ține aprinsă acea lumină pe care ei au vegheat-o ani la rând.
Deschiderea evenimentului i-a aparținut lui Dumitru Răchitan, președintele Asociației Culturale Române din Hamilton, care a înmânat diplome de merit celor care au contribuit la Săptămâna Internațională de Cultură. Printre acestea s-a aflat și diploma acordată Cenaclului Nicăpetre din Toronto, pentru contribuția sa la succesul manifestării și la promovarea valorilor românești. În absența domnului Popescu, am avut onoarea să o primesc eu, cu emoția recunoașterii unei munci începute cu mult înaintea mea și care trebuie dusă mai departe.
Dumitru Răchitan este unul dintre oamenii fără de care Câmpul Românesc nu ar putea avea viața pe care o cunoaștem astăzi. În jurul lui se află o echipă dedicată, prezentă mai ales acolo unde publicul vede mai puțin. Sunt acei oameni inimoși din spatele scenei care pregătesc, găzduiesc, gătesc, servesc, curăță, repară și rămân până la final, după ce ceilalți au plecat acasă.
După deschidere, îmbrăcată într-un costum popular românesc, am avut onoarea să vorbesc despre România pe care am străbătut-o la pas, despre o călătorie de aproape 1.600 de kilometri prin sate, orașe, munți, biserici, muzee și locuri care nu se arată celor grăbiți, ci celor care au răbdarea să privească cu sufletul.
Am vorbit despre țara care, pentru omul plecat, devine o geografie interioară. Despre România care continuă să existe în limbă, în memoria părinților, în mirosul pâinii, într-un drum de țară, într-o ie, într-un cuvânt auzit cândva în casa copilăriei. Despre întoarcerea care nu te duce niciodată exact în locul din care ai plecat, pentru că între timp s-au schimbat și țara, și omul care revine.
A urmat jurnalista Amorena Minculescu, cu o evocare atent construită și documentată a sculptorului Nicăpetre. Prezentarea ei nu s-a oprit la repere biografice, ci a recompus cu sensibilitate profilul artistului și legătura sa profundă cu viața culturală românească din Canada. Statuia lui Mihai Eminescu, realizată de Nicăpetre la Câmpul Românesc în 1989, anul centenarului morții poetului, a oferit acestui moment o încărcătură aparte, readucând în lumină nu doar artistul, ci și urmele adânci pe care acesta le-a lăsat în viața culturală românească din Canada.
După evocarea lui Nicăpetre, Dan Predescu și Mihai Zaharia au adus pe scenă un moment muzical la chitară, prin cântece care au trezit amintirea unei epoci trecute, dar încă vii în memoria multora dintre cei prezenți. Refrene purtate peste ani au trecut din nou dinspre scenă spre sală, făcând legătura dintre tinerețea unei generații și prezentul trăit acum, în Canada.
Liliana Usvat a adus în fața publicului o parte din bogatul său parcurs de creație și cunoaștere. Prin cărțile și picturile sale se conturează un spirit deschis mai multor domenii, într-un parcurs în care rigoarea cercetării, apropierea de natură și sensibilitatea artistică se întâlnesc cu consecvență.
Aura Bălașa a interpretat „Mărie, Mărie”, „Cine iubește și lasă”, „Foaie verde ca trifoiu” și „Pe deal pe la Cornățel”, dedicându-și recitalul Aurei Urziceanu, una dintre marile voci ale jazzului românesc, artistă de anvergură internațională. Ceea ce a impresionat nu a fost doar frumusețea vocii, ci felul în care Aura Bălașa a dat viață fiecărui cântec. Prin gest, expresivitate și o prezență scenică remarcabilă, fiecare interpretare a căpătat conturul unei povești, într-o reverență autentică față de artista căreia i-a fost dedicat recitalul.
A urmat Emanuela Șerban, cu un moment de recitare purtat de naturalețea ei, de zâmbet și de acea notă ușor ghidușă care îi dă prezenței sale un farmec aparte.
Andreea Bojincă ne-a purtat apoi pe Via Transilvanica. Prezentarea și frumusețea fotografiilor ei au conturat fascinația firească pe care o trezește drumul ce străbate România de la un capăt la altul. Andreea a vorbit cu seriozitatea omului care a cunoscut traseul din experiență directă. A prezentat felul în care se pregătește o asemenea călătorie, organizarea etapelor, distanțele de parcurs, posibilitățile de cazare, dificultățile drumului și lucrurile esențiale pe care trebuie să le cunoască cel care se încumetă să pornească la drum. A vorbit despre oamenii întâlniți pe traseu, despre sate, natură și acea Românie care se lasă cunoscută altfel atunci când nu o privești prin geamul unei mașini, ci o străbați cu propriul pas și cu toate simțurile. În spatele fotografiilor proiectate s-au simțit pasiunea, experiența și respectul față de public.
În continuare, Angela Stoica ne-a dăruit un alt moment muzical. Melodiile ei au ajuns firesc la oameni, atingând acea memorie afectivă în care fiecare dintre noi păstrează fragmente din tinerețe, cântece pe care le recunoaștem înainte de a ne aminti de unde le știm. La un moment dat, ne-am ridicat, ne-am prins într-o horă și am dansat, simțind bucuria simplă de a fi împreună și de a ne regăsi în acele cântece purtate cu noi peste ani.
Ultima parte a întâlnirii a fost dedicată poeziei. Am recitat câteva dintre poemele mele, iar Dana Iaschevici, profund implicată în desfășurarea evenimentului, a recitat din Glossa lui Mihai Eminescu. Au urmat poezii de Ana Blandiana și un fragment de Marin Sorescu, rostite de Petra, a cărei voce și apariție spontană în program au adus momentului o vibrație aparte.
La plecare, Dana Iaschevici a încununat statuia lui Mihai Eminescu cu o coroană împletită din ramuri de tei, într-un gest de omagiu adus poetului și memoriei unei țări purtate până aici. Opera lui Nicăpetre, copacii Câmpului Românesc și coroana împletită din teiul crescut pe pământ canadian s-au întâlnit simbolic într-un întreg care leagă, cu o simplitate tulburătoare, două spații diferite prin aceeași apartenență sufletească.
Ana Blandiana și Marin Sorescu au fost prezenți în această zi nu doar ca repere majore ale literaturii române, ci și prin legăturile păstrate de-a lungul timpului în memoria culturală a Observatorului și în parcursul lui Dumitru Puiu Popescu. Materialele dedicate Anei Blandiana păstrează texte, imagini și dedicații care mărturisesc apropierea dintre marea literatură română și viața culturală a diasporei. Au revenit în rostire versuri despre timp, părinți, destin și fragilitatea omului, dar și ecoul unei opere care a cunoscut, în anii comunismului, interdicția și cenzura. Povestea lui Marin Sorescu are, în acest context, o rezonanță aparte. Invitat înainte de 1989 la Toronto International Festival of Authors, nu a putut ajunge atunci, autoritățile din România refuzându-i plecarea. După 1990, a venit în Canada și a scris despre Niagara, lăsând pagini în care privirea poetului transformă cascada într-o experiență a lumii și a propriei interiorități. Există însă și o legătură mai puțin cunoscută: multe dintre cărțile lui Marin Sorescu au fost tipărite la Imprimeria Oltenia din Craiova, unde Dumitru Puiu Popescu a lucrat timp de 23 de ani.
Privind în urmă, realizez că întâlnirea din 18 iulie nu a urmat întocmai programul scris. Unii dintre participanți nu au mai putut veni, iar alții au apărut firesc în desfășurarea zilei. Momentele și-au găsit propria curgere. Dar tocmai aici s-a arătat, poate cel mai frumos, adevărul unei comunități: nevoia de a ajuta și de a contribui atunci când este nevoie.
Unii și-au schimbat planurile, alții și-au dat ziua peste cap, dar au venit. În absența lui Dumitru Puiu Popescu, am simțit că trebuie să fim acolo pentru tot ceea ce reprezintă această întâlnire pentru comunitatea românească din Canada. Pentru mine, prezența lor a însemnat mai mult decât participare. A însemnat încrederea că o lucrare construită cu atâta trudă are continuitate și nu rămâne singură atunci când oamenii care au purtat-o atâția ani nu pot fi prezenți.
Amorena Minculescu, Aura Bălașa, Liliana Usvat, Andreea Bojincă și ceilalți care au răspuns chemării au venit nu pentru a umple un program, ci pentru a ține vie, împreună, o continuitate. Au venit trup și suflet. Alături de ele au fost cei care au recitat, au cântat, au vorbit, cei care au pregătit masa și sala, cei care au fotografiat și au filmat și, mai ales, cei care, fără să aibă numele pe un afiș, au făcut posibilă întâlnirea.
În acea după-amiază, Observatorul nu a fost doar publicația despre care am vorbit. A fost memoria lui Nicăpetre, recunoașterea Cenaclului care îi poartă numele, arhivele și fotografiile păstrate cu grijă, Eminescu și coroana sa de tei, Blandiana și Sorescu, cântecul care ne-a ridicat de pe scaune, cărțile deschise, pictura, imaginile de pe Via Transilvanica și, mai ales, oamenii care au venit atunci când au fost chemați.
Aceasta este poate una dintre cele mai mari izbânzi ale unei publicații care a însoțit o comunitate vreme de peste treizeci de ani: faptul că, dincolo de hârtie și de cuvântul tipărit, a creat legături. A adunat oameni care altfel poate nu s-ar fi întâlnit. A păstrat în paginile sale oameni și povești care altfel s-ar fi îndepărtat în timp. A făcut loc celor care aveau ceva de spus și a lăsat, număr după număr, o mărturie vie despre existența românească pe pământul canadian.
Când am plecat de la Câmpul Românesc, statuia lui Eminescu rămânea între copaci, purtând pe frunte coroana de tei împletită în acea zi. M-am îndepărtat gândindu-mă că poate diaspora înseamnă și aceasta: să pleci foarte departe de acasă spre o altă casă și, după zeci de ani, să descoperi că lucrurile pe care le-ai iubit cu adevărat au călătorit împreună cu tine: limba, poezia, cântecul și oamenii.
Iar într-o după-amiază de vară, la mii de kilometri de țara în care te-ai născut, să privești coroana de tei pe fruntea lui Eminescu și să înțelegi că România poate fi departe, dar nu poate fi niciodată pierdută.
Carmen Cristina Oltean
Câmpul Românesc Hamilton
19 iulie 2026
|
Carmen Cristina Oltean 7/19/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.