Poezii
TATA
Inele de gânduri
pe osia carului,
luna se ținea de cămașa lui
ca o fată săracă
adunând la răspântii
turme mari și neașteptate
de drumuri.
Nimic nu era de vânzare
Ziua de ieri se schimbase
pe ziua de azi.
VIS CU NICHITA
Înainte de a deveni pasăre
poemul acesta
pipăie cu degetele lumina,
iarba trece pe lângă umărul meu,
vietate rănită,
cere iertare copacilor singuri
în vreme ce ei
își îndreaptă floarea în sus,
aripă lângă aripă.
PRESIMȚIRI
Târziu, cade peste lume
o lumină albastră
cu sângele rupt în făclii
Viața este un sunet
spânzurat
de călcâiele unui zeu
și eu strâng cu o furcă
întunericul de pe deal
presimțind coborârea
frunzelor galbene...
FATA MORGANA
Nimic
n-o mai poate întoarce,
Oamenii se uită la ea
și n-o văd .
Dimineața,
luna atârnă pe cer
ca o minciună...
FEMEIA ACEASTA
O iluzie mi se pare
femeia aceasta,
arborele uriaș,
viața mea,
ca o lamă de cuțit
răsucită în propria rană,
încetul cu încetul
până când umbrele nopților
vor albi.
Într-o zi
voi scrie cu fire de iarbă
poemul
pe care numai
femeia aceasta
și puii de lup
îl vor ști...
PRIETENUL MEU, ÎNȚELEPTUL
Osândite la întoarcerea lor
în sălbăticie,
cuvintele coborau în cohorte
dinapoia sicriului.
Nimeni nu auzea pașii lor
de adâncă pierzanie
O femeie
își lega în batistă amintirile,
un copil aduna în năframă
tristețea și fluturii.
Târziu, oamenii și-au spălat
palmele și chipul
de țărâna și chipul mortului,
numai el, prietenul meu,
aduna de pe uliță
pașii acestuia.
La început oamenii
s-au făcut că nu-l văd,
mai apoi il pândeau
ca să vadă și ei.
Prietenul meu
îmi vorbea despre drumuri,
ca șerpii se legau
de picioarele lui în inel.
O femeie
își lega în batistă tristețea,
un copil aduna în năframă
amintirea și fluturii...
ACASĂ
A înflorit prea departe
cântecul tău, mamă,
legănat pe genunchii de piatră
ai muntelui..
Despre fiul tău
s-ar putea să nu mai știi
cum arată de aproape la chip,
dacă s-a făcut pădure,
dacă s-a făcut cireș înflorit
Doar tu știi,
cu o viață mai înainte,
când îl dor brațele,
când îl dor drumurile,
gândurile când îl dor
cu durerea ochilor tăi.
Tot mai des,
când se vaită poarta măruntă,
sapă adânc în umbrele norilor
lacrima ta ofilită
în colțul batistei...
FLORI
Târziu am adormit
peste umbra trandafirilor albi,
tu erai în cetate
și așteptai să-mi orbească genunchii,
de o viață de om îngerul tău
mă pândea
cu un ochi de pasăre gânditoare,
eram amândoi sclavii unor vechi saturnalii,
( nu aduceam niciodată vorba de tine),
el arunca pietrele din cetate
până ce zidul se făcea străveziu,
inima ta era în fiecare din ele
și, în locul durerii,
palmele mele înfloreau trandafiri.
NU MAI E TIMP
Nu, nu mai e timp
să te așezi la masa bogaților,
de prea multă inimă arsă,
nimeni nu mai aude strigătul
din miezul câmpiei ,
în zadar vin cuvintele
să vestească îngenuncherea,
viața și moartea trec mână în mână,
dăruindu-și una alteia,
iluzia veșniciei.
Nu, nu mai e timp,
de prea multă așteptare,
florile se vor ofili,
pietrele vor avea nevoie
de neuitare,
până la apus, soarele
vă pieri în ceața pământului
și, fiecare clipă rămasă,
ne strigă de pe marginea orei,
cu disperare.
Nu, nu mai e timp
să te așezi la masa bogaților,
suntem legați de iluzia unui vis,
la întâmplare...
SETEA SMOCHINULUI ÎNFLORIT
Nu cred că ai putea,
privindu-mă, să mă vezi,
lumea din jur
se apleacă peste umărul tău
și se frânge,
un fir de nisip adulmecă setea
smochinului înflorit,
trunchiul se înclină luminii
și plânge.
Simt că, privindu-mă,
nu mă mai recunoști,
doar umbra stă între noi,
retezată,
tu-mi vorbești despre lumea
din cărțile cu povești
fără să te știi vinovată.
Nu, nu cred că ai putea,
privindu-mă, să mă vezi,
prin crâng, trece singurătatea
cu o turmă de iezi...
|
Marin Rada 7/6/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.