Scrisoare pastorală
Duhul Libertății. De câtva timp asistăm uimiți la zvârcolirile dureroase și sângeroase ce se derulează în Africa și în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veșnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite țări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de știri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă și, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea și suferința, gloanțele, grenadele, tunurile de apă, loviturile și mijloacele de tortură ale poliției, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populația cere sfârșitul unei epoci de dictatură și teroare și instaurarea unei epoci noi, de libertate și progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de știri de un număr tot mai mare de morți și de răniți. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viață și pe moarte pentru câștigarea libertății și schimbarea regimurilor politice în propriile lor țări. O populație foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluții cu prețul vieții.
Privind ce se întâmplă în unele țări nu prea depărtate, gândul ne duce cu ușurință la anul 1989, la acel decembrie sângeros și luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor își are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, crearea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătușarea gândului și a cuvântului. Asemenea idealuri au avut românii în 1989, asemenea idealuri au făcut să se prăbușească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanșat o explozie în lanț, care n-a mai putut fi oprită de nimeni și de nimic. Duhul Libertății bântuia atunci în Europa, astăzi în Europa, în Africa și în Asia. Poate este același duh, care a inflamat spiritele în Europa în urmă cu câteva decenii. Acestea înseamnă mult pentru viața unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viața unor popoare.
Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluția Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită și punea bazele unui nou mod de gândire și de simțire. Scânteia declanșată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluții, fie sub formă de răscoale. Însăși Revoluția de la 1848 din țările europene nu este decât fiica Revoluției franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informației era incomparabil mai greoaie față de cele de azi. Atunci era vremea când informația se propaga prin poștalionul cu cai, azi se propagă cu iuțeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din țările sud-est europene studiau în Apus și acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; și azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut și au înțeles că se poate trăi și altfel decât robind orbește pe domeniul feudal. Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris și de înțeles. Tinerii noștri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanțe: ,,Vom muri și vom fi liberi! Astăzi tinerii din unele țări mai de departe sau mai de aproape și, alături de ei populația disperată de foamete și teroare a țărilor lor, strigă la fel.
Revoluțiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanșe din munți, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranțe, mai liberă, mai fericită, mai descătușată. Revoluțiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestație, se hrănesc cu mult sânge și cu multe vieți, dar marchează răscruci în istorie, în viața popoarelor. Revoluțiile sunt adevărate operații chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele și a reda speranța de viață acelor națiuni.
*
Fericiți cei ce nu fac nimic! Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție, cunoscând mai bine realitățile sociale, economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu prisosință această afirmație.
Au fost puși pe liber sau, altfel spus, au fost dați afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele ,,salarii compensatorii, pentru a se retrage din producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriași cu înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție, ca să nu-i numesc adevărate ,,monumente istorico-umane. Cârpaci și meseriași de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate drumurile. Unul dintre ei îmi spunea: ,,-Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac! Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la fugă.
Au fost distruse nenumărate unități de producție, respectiv combinate, uzine, fabrici, abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci și multe altele. S-a justificat că s-a schimbat modul de producție, de la cel centralizat-comunist la cel capitalist, la economia de piață. Unități de valoare europeană au fost vândute pe nimic unor oameni puși pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le distrugă și să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până și capse de prins foi de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în același scop din Taiwan. Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!
Au fost distruse fermele de stat și ceapeurile și lumea a răsuflat ușurată. S-a împărțit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte păguboasă, că între agricultură și contabilitate trebuie clădit un zid cât fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele și să se ia la bătaie. Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze și frații noștri de la cârma țării și prietenii din afară. Subvenționarea masivă a agriculturii în alte țări a permis străinilor să aducă produse agricole și preparate diverse la prețuri foarte mici și astfel au pus pe butuci pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveți din Vietnam, mere din Italia, struguri din Africa de Sud, roșii din Turcia, fasole din Egipt și lista ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele și legumele noastre, carnea păsărilor, porcilor și celorlalte animale ale noastre. De ani de zile, când se apropie Crăciunul, la noi apare și pesta porcină. De ani de zile porcii noștri nu mai au voie în târg. De la alții ne vin cantități imense de carne. Aceea e bună! Astăzi se dau subvenții și la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care nu face nimic este subvenționat de câteva ori mai mult decât cel ce muncește pe aceeași unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci declară că l-a lăsat pentru ,,pășune primește de câteva ori mai mulți bani față de cel care ară, discuiește, cumpără sămânță, seamănă, pune îngrășăminte, întreține cultura, recoltează. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu fac nimic!
Au apărut ca ciupercile după ploaie niște jocuri piramidale de tip ,,Caritas ori ,,FNI, care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără case pe alții. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză care trona pe pancarte uriașe prin orașe: ,,Dormiți liniștiți! Avem noi grijă de banii voștri! Și au avut!
Sutele de taxe și impozite, birocrația și abuzurile unor organe de inspecție și control au descurajat micii și marii întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit ești dacă stai în banca ta și te mulțumești ,,cu ce este, decât să te chinui să pui pe picioare o afacere, indiferent de domeniu.
Am alungat din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenți și am cultivat tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetența. Legea bunului plac a fost principalul criteriu de selecție al oricărui șef de instituție. A fost suficient să intri într-o gașcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai încercat să te ridici pe brânci, pe forțe proprii, prin muncă cinstită, ai fost marginalizat, sfidat, eliminat din viața publică. Te crucești când vezi oameni care abia știu să citească în funcții centrale, dispunând de viața și destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat cioara. Ne mirăm acum și ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile uriașe ale țării, datorii pe care nici nepoții noștri nu vor fi în stare să le plătească, de greutățile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care trece țara, de lipsurile și neajunsurile de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noștri, de lipsa de orizont și de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte și al tuturor laolaltă.
S-a stins entuziasmul post-revoluționar, când societatea românească era în stare să mute și Carpații de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de droguri, de țigări și carne vie, de mituit și de corupt pe oricine și pentru orice. Și le-a mers! Palatele și mașinile, conturile și funcțiile învârtiților zilei i-au făcut pe mulți să intre într-o stare de apatie, de indiferență, convinși fiind că cei mai fericiți sunt cei ce nu fac nimic! Păi, nu?
*
Negocierea. Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negociere cu cineva. Am făcut-o cu mama. De prânz am fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de mare preț. Eram atât de absorbit de jocul meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata, mămica mi-a spus: ,,-Gelule, hai la masă, că-i gata! ,,- Vin acu! i-am răspuns eu, continuându-mi jocul. Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu: ,,- Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta! Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine! Trei ani cât fusese tăticu în armată, mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași, ,,-Că nu ești tu de nasul copilului meu! O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare ,,- Lăsați, mă, femeia în pace, fireți ai dracului de nenorociți! atunci se calmau, de teamă să nu audă satul.
Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la ,,jucăriile mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie așa, puțin. Mama însă era prea supărată. Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce dădea în Vârtoape. Mama după mine. Era înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos. Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o ,,fentam, cum văzusem că făceau copiii mai mari, când se jucau ,,de-a prinselea pe drum. Mama obosise, transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător: ,,- Gelule, stai numai un pic, să-ți dau o palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult! O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot mai insistent.
La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei se revărsau atunci peste marginile paharului. ,,-Gelule, te rog frumos, stai să-ți dau o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și ți-aduc bomboane! He - hee! Mărise prețul! Și, totuși, bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu puteam accepta.
La un moment dat, mama a renunțat să mă mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: ,,-Hai, nu mai plânge! Când mă vezi supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu coasa!
Așa s-a terminat prima mea negociere!
*
Sfinții Părinți despre Post(I). ,,Toți câți sunteți școlari ai filosofiei, iubitori de cele înalte și ucenici ai cuvântului, iubiți timpul ce ne stă în față, primiți cu bucurie Sfântul Post de patruzeci de zile ca pe un dascăl al castității, mamă a virtuții, îngrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fără rânduială în viață, ca pe o liniștire a sufletului, ca pe un echilibru al vieții și ca pe o pace bine încheiată și netulburată... Postul este tovarășul sfinților, postul este începutul oricărei fapte bune. După cum meșterii nu pot fără unelte să-și împlinească meseria lor, tot așa și sfinții, chiar dacă sunt ajutați de haruri duhovnicești, nu pot fără post să săvârșească minuni și semne(ASTERIE AL AMASIEI); ,,Postul caută să fie măsurat, ca nu cumva, fiind prea excesiv, să-ți slăbească prea mult organismul și pe urmă, pentru a-l antrena, să fii nevoit a alerga la carne, care este izvorul poftelor. O hrană potrivită folosește și trupului și sufletului; ,,Postul ține-l cât îți îngăduie puterile, să fie însă curat, smerit și fără superstiții(Fericitul IERONIM); ,,Înainte de a posti, trebuie să rupeți trufia și să practicați virtutea, mila, blândețea, iubirea aproapelui; ,,Cel care unește postul cu rugăciunea dispune de două aripi mai repezi ca vântul, așa că, diavolii văd în el un adversar de temut. Nu este putere comparabilă cu aceea a omului care se roagă, așa cum dorește Dumnezeu; ,,Dacă nu pot nădăjdui nici o recompensă pentru că au practicat abținerea și postul, ei nu au a se teme de pedeapsă; ,,Vreau să vă atrag luarea aminte asupra a trei porunci, ca să le păziți în timpul postului: 1. Să nu vorbiți de rău pe nimeni, 2. Să nu aveți nici un dușman, 3. Să lepădați din gura voastră răul obicei de a jura; ,,Postul nu stă în a ne lipsi de mâncare, ci de a fugi de păcate. Așa că cei ce înțeleg prin post numai lipsa de mâncare, îl ponegresc foarte. Postești? Atunci dovedește-mi prin fapte! Ce fel de fapte mă întrebi. Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un dușman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pismui; dacă vezi o femeie frumoasă, ocolește-o. Să nu postească numai gura, ci și ochiul, și auzul, și mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănire de jaf și hrăpire; să postească picioarele, împiedecându-și pașii spre priveliști neîngăduite; să postească ochii, învățându-se să nu se repeadă niciodată la priveliști frumoase, nici privind cu luare aminte la mândrețile lumii acesteia. Căci privirea e hrana ochilor, dacă e nelegiuită și oprită strică postului și clatină toată mântuirea sufletului, dacă însă e legiuită și îngăduită, împodobește postul. Căci ar fi un lucru foarte nesăbuit , ca, în timpul mâncării, să te ferești din pricina postului, chiar de hrana îngăduită, iar când te slujești de ochi, să atingi chiar lucruri oprite. Nu mănânci carne? Atunci să nu sorbi nici desfrâul cu ochii. Să postească și urechea, iar postul urechii înseamnă să nu asculți ponegririle și bârfirile. Să nu asculți cuvântul deșert, se zice. Să postească și gura, ferindu-se de cuvinte rușinoase și de ocări. Căci, ce folos ar fi să postim de păsări și pește și să mușcăm și să mâncăm pe frații noștri? Cel ce bârfește mănâncă carne frățească, mușcă trupul aproapelui; ,,Postul este o silire a firii, lepădarea de pofte, stingerea aprinderii trupești, nimicirea gândurilor celor viclene, scăparea de amintirile spurcate, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, ușa smereniei, oprirea de vorbire multă, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegare de păcate, ușa raiului
(Sf. IOAN GURĂ DE AUR).
*
Rugă pentru cai! Mulți dintre Dumneavoastră aveți cai. Îi creșteți și-i îngrijiți nu numai pentru a vă fi animale de povară și unelte de muncă, ci și pentru că îi iubiți. Ca și câinele, calul este un prieten adevărat și sincer al omului dintotdeauna. Am găsit pe internet o poezie foarte frumoasă a poetului Simion Popescu dedicată calului. Iat-o:
,,Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum te lauzi la toți sfinții,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu părinții!
Doamne, dacă-mi ești prieten,
N-asculta de toți zurliii,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu copiii!
Doamne, dacă-mi ești prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu iubita!
Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum susții în gura mare,
Moaie-Ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare
Dă-i în scris poruncă morții,
Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul!
*
Învață de la toate! Redăm o poezie cu acest titlu. Unii zic că este creația poetului Rudyard Kipling, alții că este a lui Traian Dorz. Indiferent cine e autorul, poezia este superbă! Iat-o:
Învață de la ape să ai statornic drum,
învață de la flăcări că toate-s numai scrum, învață de la umbră să taci și să veghezi,
învață de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învață de la soare cum trebuie s-apui,
învață de la piatră cât trebuie să spui,
învață de la vântul ce-adie pe poteci,
cum trebuie prin lume de liniștit să treci!
Învață de la toate, căci toate-ți sunt surori
cum treci frumos prin viață,
cum poți frumos să mori.
Învață de la vierme că nimeni nu-i uitat,
învață de la nufăr să fii mereu curat,
învață de la flăcări ce-avem de ars în noi,
învață de la ape să nu dai înapoi!
Învață de la umbră să fii smerit ca ea,
învață de la stâncă să-nduri furtuna grea,
învață de la soare ca vremea să-ți cunoști,
învață de la stele că-n cer sunt multe oști!
Învață de la greier, când singur ești să cânți,
învață de la lună să nu te înspăimânți,
învață de la vultur când umerii ți-s grei,
și du-te la furnică să vezi povara ei!
Învață de la floare să fii gingaș ca ea
și mielul să te-nvețe să ai blândețea sa,
învață de la păsări să fii mereu în zbor,
învață de la toate că totu-i trecător!
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci
să-nveți din tot ce piere,
cum să trăiești în veci!
*
Hristos S-a înălțat! Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda0
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/6/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.