„Umbre și maree”, proză de Rudy Roth tradusă în engleză de Diana Anton
Umbre și maree
Exista un moment la marginea nopții când bărbatul, tocit și neras, ca o corabie cu catargele frânte, renunța brusc la a mai fi un amant dezlănțuit, pentru a deveni, cu ea cuibărită la pieptul lui, un sfânt protector. Ca și cum tristețea ei ar surprinde în instantanee de lumină obscuritatea trecutului său. O privește și-și aduce aminte de prima senzație pe care femeia asta, altfel, i-a creat-o. Avea un nimb ocrotitor, ca și cum toți licuricii lumii ar fi zburat în jurul ei. Zâmbește încet amintindu-și că, paradoxal, când a privit-o pentru prima dată, a simțit că în loc să se prezinte, mai bine ar fi sărutat-o.
Câteodată se pierdea în Ea. Ca un copil surprins de cine știe ce paznic, cu mai multe flori de magnolie în sân. Adevărul e că niciodată n-a înțeles de ce simte nevoia asta organică de a fura magnolii. Sau sărutările ei. „E o chestiune de magnetism, alchimică”, îi șoptea ea, printre zâmbete. Probabil, dar oricum, pentru el, ea rămâne un soi de magnolie. Nu de alta dar a adus prematur primăvara în lumea lui în care totul gravita în jurul proiectării de șeminee pentru case imaginare.
Sete și ploaie. Până atunci doar nevoia de mare îi crease senzația aia de sete în suflet. Doar atingerea ușoară a valurilor și gustul apei sărate puteau să-i aducă, pentru câteva clipe, ce-i drept, liniștea. Apoi ea. Buzele ei. Aceeași sete care făcea marea să devină doar o amintire frumoasă dintr-un trecut obscur. A fost prima femeie cu care și-a înșelat marea. Marea lui, pierdută, născută și abandonată în leagănul ăla de mări orfane în care, într-o zi, după un răsărit plicticos, a găsit-o. Tot la mare s-a gândit și prima dată când ea și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui, pe nu știu ce pod uitat de lume. Ce-i drept, era intrigat de faptul că buzele ei aveau gustul ăla sărat al valurilor.
Da, probabil că ea nici măcar nu l-a căutat. A ieșit în lume să-l găsească, nu să-l caute. Probabil că și ea, în felul ei, a fost intrigată de modul pătrunzător în care a privit-o în seara aia. Tipul ăla cu ochi albaștri, care sfida lumea ei, proaspăt aranjată după o mutare lungă și dureroasă. O privea cu impertinența unui copil, dar cu siguranța unui bărbat.
Ce-i drept, a existat un moment în care amândoi au început să-și pună întrebări. Probabil că senzația de paradis nedefinit, fără urmă de urzică, începea să ducă totul către alte lumi. Aproape ireale. Onirice. „Ești tot ceea ce mi-am dorit”, i-a șoptit într-o noapte. El a privit-o zâmbind, aproape malițios, aproape subtil. „Nu sunt, ce știi tu?”
N-a vrut-o atât de aproape. Nici ea pe el, ce-i drept. Dar, la urma urmei, viața ori cine știe ce divinitate locală a făcut ca și el, și ea să-și soarbă încet penitența printr-o fericire pe care o puseseră pe-un raft și-o lăsaseră acolo în voia prafului și a personajelor din cine știe ce cărți citite la miez de noapte. La urma urmei, nu putea fi altfel. Bărbatul ăsta căruia îi plăceau cioburile și nucile, și femeia asta, tristă și veselă totodată, altfel, mereu altfel, n-aveau cum să se evite. Liniile bine tușate din palmele lor au făcut ca, la un anumit moment dat, printre vise și tăceri, să se găsească.
Ce-i drept, o enerva. Constant. Ca și cum, prin el, toată spița urmașilor lui Adam se decisese să-i rupă temporar aripile unei fericiri de care reușise să se agațe prin uitare. O făcea să uite, pentru ca apoi, să o aducă înapoi. O renăștea, pentru ca apoi să o forțeze prin gesturi și cuvinte să reintre în uterul matern, scrâșnind din dinți și mușcând din amintiri. Nu ale ei. Ale lui. Nu putea să nu se gândească atunci, la trecutul lui de călător perpetuu prin paturi și conturi bancare.
ilustratie proza rudy
N-a știut de ce a apărut în viața ei. Pur și simplu i-a zărit mâna întinsă, mâna care avea să o scoată din mansarda ei de tristeți și lacrimi, de zâmbete și iubiri tăcute și, parcă, undeva, apuse. L-a dus acolo aproape din prima. De fapt, nici ea nu a înțeles prea bine de ce, dar era prea pierdută în vertijul unui vis din care tot aștepta să se trezească.
De fapt, după un început furtunos și dureros de plăcut, tot aștepta schimbarea. Nu o oboseau nopțile de pasiune, de tandrețe, de sălbăticie în care-și dorea să ajungă la paroxism în brațele lui, ci, pur și simplu, așteptarea momentului în care el, așa cum apăruse, să dispară din viața ei. Ca într-un vis. Erau zile când se încăpățâna să creadă că e real. Încercase, ce-i drept, să-i cotrobăie prin lucruri, să vadă dacă altor femei le spusese același cuvinte pe care i le șoptise ei printre sărutări lungi sau rarefiate, pe maluri de mare sau pe ziduri, aflate întâmplător în drumul lor. Femeia asta care putea avea orice bărbat, care privea sfidător sau pierdut, în funcție de tactica abordată, devenise brusc nesigură. Pe ea, pe el, pe toată lumea. De fapt, nici măcar nu mai era sigură unde începe și unde se termină lumea ei. Sau a lui. A lor.
O privea ghemuită în brațele lui ca un copil ce se ascunde în brațele mamei, în timpul furtunii. O simțea respirând sacadat, aproape convulsiv, și o strângea atunci la piept și mai tare. Simțea nevoia să-i facă o fotografie. Probabil că ar fi fost perfectă pentru coperta unei cărți de povești. Adormită, aproape veselă, aproape pierdută în mrejele cine știe căror vise, pe care, culmea, nici măcar nu și le amintea dimineața. „Eu nu visez!”, i-a spus într-o zi, ca și cum era un soi de sacrilegiu faptul că el amintise, într-o doară de vise.
O strângea la piept… din nou. Și zâmbea. În lumina obscură o vedea, la rându-i, zâmbind. Probabil că, într-un fel sau altul, era și ea la fel de fericită ca bărbatul care, din când în când o adormea în casa lui din centrul unui oraș de câmpie, dar deasupra căreia, dimineața, zburau invariabil pescăruși…
Palma de Mallorca, Spania
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
Shadows and Tide
Translated into English by Diana Anton
There had been a moment at the edge of the night when the man, rough and unshaven, like a ship with broken masts, suddenly gave up being a fierce lover and became, with her nestled at his chest, a protective saint. As if her sadness were catching the darkness of his past in flashes of light. He looks at her and remembers the first feeling this woman awakened in him. She had a sheltering aura, as if all the fireflies in the world were flying around her. He smiles softly, remembering that, paradoxically, when he saw her for the first time, he felt that instead of introducing himself, he should have kissed her.
Sometimes, he would lose himself in Her. Like a child caught by some unknown guard, with several magnolia flowers hidden in his bossom. The truth is he never understood why he felt this organic urge to steal magnolias. Or her kisses. ”It is a matter of magnetism, alchemy”, she would whisper, smiling. Perhaps so, but in any case, for him, she was still a kind of magnolia. Not for anything else, she brought spring prematurely into his world in which everything revolved aroung designing fireplaces for imaginary houses.
Thirst and rain. Until then, only the longing for the sea had given him that feeling of thirst in his soul. Only the gentle touch of the waves and the taste of salt water could bring him, if only for a few moments, peace. And then came her. Her lips. The same thirst that turned the sea into nothing more than a beautiful memory from a dark past. She was the first woman with whom he cheated on the sea. His sea, lost, born and abandoned in that cradle of orphaned seas where, one day, after a dull sunrise, he found her. And it was the sea he thought about the first time she wrapped her arms around his neck, on some forgotten bridge somewhere. Truth be told, he was intrigued by the fact that her lips carried the salty taste of waves.
Yes, perhaps she never even looked for him. She stepped out into the world to find him, not to look for him. Maybe even she, in her own way, was intrigued by the piercing look he gave her that evening. That guy with blue eyes, who was defying her world, recently put back together after a long and painful move. He looked at her with the impertinence of a child, but with the assurance of a man.
Admittedly, there came a moment when they both began to quention things. Perhaps that feeling of undefined paradise, untouched by any sting of nettles, had started to carry everyting towards other worlds. Almost unreal worlds. Dreamlike. ”You are everything I have ever wanted”, she whispered one night. He looked at her, smiling, almost mischievously, almost subtly. ”I’m not, what do you know?”
He never wanted her so close. Neither did she, to be fair. But, in the end, life, or some kind of local divinity made it so that both of them slowly sipped their penance through a happiness they had placed on a shelf, leaving it there to gather dust alongside the characters from who knows which books read at midnight. After all, it couldn’t have been any other way. This man who liked glass shards and nuts, and this woman, sad and joyful at the same time, had, whatever they did, no way of avoiding eachother. The well-defined lines in their palms ensured that, at some point, amid dreams and silences, they would find eachother.
Truth be told, he irritated her. Constantly. As if, through him, the entire line of Adam’s descendents had decided to temporarily tear the wings of a happiness she managed to grasp through forgetting. He made her forget, only to bring her back again after. He would bring her back to life, only to force her afterwards, through gestures and words, to re-enter the womb, clenching her teeth and holding on to memories. Not her memories, but his. She couldn’t help, at that moment, thinking about his past, that of a perpetual wanderer through beds sheets and bank accounts.
il 2 proza rudy
She never knew why he appeared in her life. She simply saw his outstretched hand, a hand which would get her out of her attic of sadness and tears, of smiles and silent loves that seemed, somehow, already faded. She had taken him there almost from the beginning. In fact, she herself never understood why, but she was too lost in the swirl of a dream from which she kept waiting to wake up.
In fact, after a beautiful and painfully pleasant beginning, she kept waiting for a change. It was not the night of passion, of tenderness that tired her, the nights of wildness in which she longed to reach the peak in his arms, but simply waiting for the moment in which he, just as he had appeared, would vanish from her life. Just like in a dream. There were days when she stubbornly chose to believe it was real. She had even tried, admittedly, to go through his things, to find out whether he had whispered the same words to other women, the words he had whispered to her through long or fading kisses, on sea shores or against walls that happened to lie in their path. This woman who could have had any man, who could look defiant or helpless, depending on the strategy, had suddenly become unsure. Unsure of herself, of him, of everybody. In fact, she no longer even knew where her world began and where it ended. Or his world. Or theirs.
He watched her curled up in his arms, like a child hiding in his mother’s arms during a storm. He felt her breathing in short, almost convulsive sighs, and then he would hold her even closer. He felt the urge to take a photograph. It would probably have been perfect for the cover of a storybook. Asleep, almost joyful, almost lost in the spell of some kind of dreams, which, ironically, she wouldn’t even remember in the morning. ”I don’t dream!” she once told him, as if it were some kind of sin that he had, in passing, even mentioned dreams at all.
He held her against his chest, once again. And he smiled. In the dim light he could see her smiling as well. Perhaps, one way or another, she was just as happy as the man who would sometimes put her to sleep in his house in the center of a lowland city, but, over which, seagulls would always fly in the morning.
Palma de Mallorca, Spain
|
Rudy Roth 6/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.