Săptămâna Rusaliilor - Călușul
În Lița copilăriei mele, în săptămâna Rusaliilor prin sat răsunau adesea sunetul viorilor peste care se suprapunea strigătul ritmic al călușarilor: Hălăișa! Hălăișa! Hălăișa, și-așa, și-așa!
Alaiul călușarilor colinda prin sat precum Plugușorul, Jienii, Jocul caprei și alte colinde tradiționale în timpul sărbătorilor de iarnă! În săptămâna Rusaliilor, cel puțin în primele zile, nu se lucra la câmp ori în grădină, femeile nu putea pune albia să spele, așa că era timp să se urmărească jocul călușarilor care colindau prin sat! Lucrul era oprit de tradiție, sub sancțiunea luării din căluș! Oamenii luați din căluș damblageau, adică paralizau, nu se mai puteau mișca, rămâneau cu gura strâmbă, nu mai puteau vorbi.
Călușarii proveneau din anumite familii, nu oricine putea juca călușul. Nu atât datorită complexității jocului, cât pentru că se credea că aceștia sunt înzestrați cu anumite calități magice și aveau puterea de a vindeca. Nu cunosc familii de călușari în Lița, cred că nici nu existau pentru că Ion Sarchiz în monografia sa scrie că La Rusalii veneau din alte sate ca: Măgurele, Segarcea Deal, Lunca, de peste Olt, echipe de călușari și jucau călușul în schimbul unor sume de bani pe care le ofereau asistenții.
Alaiul călușarilor, ca și cele din timpul sărbătorilor de iarnă, era foarte pitoresc! Călușarii erau îmbrăcați în costume populare împodobite cu panglici, purtau pălării împodobite, de asemenea, cu mărgele, mici oglinzi și panglici multicolore lungi ce la cădeau pe spate. În picioare purtau opinci prevăzute cu pinteni pe care se aflau zdrăngănele, niște discuri metalice mici, care sunau ritmic în timpul jocului. În același scop, peste pantalonii costumului purtau jambiere de care erau agățați mici clopoței. În mâini purtau ciomege pe care le foloseau în timpul jocului. Alaiul era condus de un vătaf, care purta o traistă cu pelin, din care împărțea femeilor și copiilor din rândul spectatorilor. Un personaj important din alai era mutul din căluș'', care era îmbrăcat haios, purta pe față o mască cu dinți din fasole și făcea diverse giumbușlucuri! În mână purta o sabie din lemn, vopsită în roșu, cu care-i altoia pe cei care nu jucau cu suficientă vigoare, iar uneori și pe spectatori, prilej de râsete și veselie! Călușarii purtau și un steag, o prăjină înaltă, ce avea legat la capăt un ștergar de borangic și un mănunchi de usturoi.
Alaiul se oprea și juca la raspântii ori la curțile gospodarilor care-i primeau. De regulă, cei care aveau bolnavi în casă îi scoteau la alai iar călușarii jucau și săreau peste bolnavi, existând credința că jocul călușarilor are puteri vindecătoare.
După ce călușarii terminau jocul specific, se încingea o horă în care, alături de călușari, se prindeau și spectatorii, existând credința că cei care jucau nu se mai îmbolnăveau. Când aveam vreo cinci ani, întrucât fusesem cam bolnav în iarna aia, am fost dus la un joc de căluș, la răspântia de la nea Floricel Felie (Busuioc), în apropiere de Cornel Buturin, și încredințat unui călușar care a jucat cu mine în brațe!
În această săptămână lițenii purta la brâu un smoc de pelin, pentru a fi apărat de boală, pentru a nu fi luat din căluș. Unii purtau și grăunți de usturoi prin buzunare.
La mine pe uliță, la două case depărtare, locuia în copilăria și adolescența mea, unchiul Andrei Chițu, moș Andrei, cum îi ziceam noi. Acesta, originar din Segarcea Deal, fusese călușar în tinerețea lui. Fapt pentru care, acum fiind bătrân și neputincios, în timp ce stătea la soare la poartă, unii copii mai neastâmpărați, cruzi cum pot fi uneori copiii, îl necăjeau, imitând în fața sa jocul călușului și strigându-i Hălăișa! Hălăișa! Asta până când moșul se enerva și zvârlea după ei ciomagul cu care se ajuta la mers. Copii fugeau râzând, dar mai apoi se întorceau și-i aduceau înapoi ciomagul.
În zilele noastre tradiția călușului a pierit cu totul din Lița și din satele din jur! Ultimul căluș pe care mi-l amintesc că l-am văzut în satul nostru, un simulacru de fapt, a fost în 1965, însă nu de Rusalii ci la nunta unchiului meu Pascu Bâță, vărul primar al lui tata, când, la ziuă, după masa mare, niște nuntași cu chef au avut dorința să joace un căluș. Lăutarii s-au executat iar nuntașii s-au prins în joc, folosind în loc de ciomege un braț de bețe de floarea soarelui, adus de socrul mare. Prins în euforia jocului, nea Lisandru Gănțoi a urcat pe șira de paie, pentru ca toți să-i poată admira virtuozitatea cu care dansează tradiționalul dans. Numai că, în toiul unei figuri, a pășit mai spre marginea șirei și a alunecat de acolo, rupându-și un picior, fiind dus apoi acasă pe brațe! Veselie mare, ce mai! ...
Fragment din volumul SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță,
|
Iancu Bâță 6/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.