Askesis ( nevoința) în lumina lui Thanatos (moartea) și Anastasis ( învierea), sau despre Semnificația Suferinței
Povestea lui Askesis
Odată în fața Cetății s-a adunat o mulțime de străini după vorbă, după port, cum ar zice poetul, care voiau să purceadă război împotriva oamenilor Cetății. Cum războiul trebuia să fie iscat dintr-o scânteie străinii au început să-i întărâte pe oamenii locului cu tot felul de sudalme și vorbe nechibzuite și de rușine. Unul dintre ei se arăta a fi cel mai arțăgos din fruntea gloatelor. Nietzsche, că așa îi ziceau ortacii lui, țipa cât îl ținea gura că a murit Dumnezeu. Și ce să facem noi au întrebat oamenii Cetății dacă Dumnezeul vostru a murit? Păi să ne deschideți porțile Cetății ca să vă iluminăm, nu-i așa Fredy? Desigur, răspunse mustăciosul. Religia ăstora , ar zice chiar și Zarathustra, e o sinucidere a rațiunii, o rațiune de vierme, care nu poate fi ucis dintr-o singură lovitură. Religia creștină a fost dintru început sacrificare: sacrificarea tuturor libertăților, toată mândria,toată încrederea de sine a spiritului., în același timp o înrobire , auto batjocorire și automutilare. Gloatele începură să aplaude zgomotos. Oamenii moderni , continuă Nietzsche, cu obtuzitatea lor la toată nomenclatura creștină, nu au putut sesiza superlativul macabru care se ascunde ca gust antic în paradoxala formulă Dumnezeu pe cruce. Creștinismul este religia sclavului care iubește așa cum urăște, fără nuanță, în adâncul lui, până la punctual durerii,până la punctual bolii - marea suferință ascunsă...Oriunde o nevroză religioasă a apărut pe pământ o găsim legată de trei prescripții periculoase de dietetică: singurătatea, postul și abstinența sexuală...( Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil,Penguin Classics,p 75-76)
Oamenii Cetății au chemat pe Askesis care era cel mai înțelept și mai puternic dintre ei și i-au cerut sfatul. Askesis s-a urcat pe metereze și printr-un tălmaci s-a prezentat gloatelor din fața porților. Askesis, începu tălmaciul, este unul dintre cele mai vechi cuvinte de pe tărâmul nostru. S-a născut din stirpea împărătească a verbului askeo a cărei împărăție se întindea pe multe meleaguri de cuget.
In vechime, pe vremea Ințelepților din ținutul Eladei, askesis însemna exercițiu atletic, pregătire militară, practicarea unei arte. Stadionul unde aceștia se adunau pentru exerciții, sau locul unde se retrăgeau pentru meditație sau practicarea unei arte se numea asketerion. In acest sens vorbește Xenophon ( Mem. 1,2,19; Cyr. 2,1,20.), Herodot și Platon (Legile 795,b; Euthid.283,a). Asketerion era locul practicării ascezei adică askesis. Ca logică Nietzsche prin afirmația că creștinismul este religia sclavilor greșeste de două ori. Prima dată prin omiterea lui și decicreștinismul este și religia sclavilor, iar a doua oară prin folosirea peiorativului de sclav în sens de neputincios și netrebnic.
2
Greșelile lui ca și dezinformația împrăștiată cu cinism sunt ridicole prin faptul că esența creștinismului își începe abecedarul cu virtuțile. Virtute este semnul împărătesc al omului, virtute etimologic este derivat din vir adică bărbat,cel care se pregătește în arena și stadionul spirutual spre a lupta. Scopul luptei lui nu este o cucerire geografică, ci o cucerire ontologică, o cucerire a sinelui spre a deveni virtuos. Virtuozitatea se obține prin suferință și chin, fără lacrimi și sudoare omul nu poate fi decât spini și pălămidă.
Juvenal prin Satire ne-a transmis celebrul aforism Mens sana in corpore sano. Omul nu este numai trup, omul nu este numai suflet ci armonia acestora în superlativul persoanei umane care este homo virtuus sau homo christianus.
Spre acest ideal al lui Asketis,care transformă Impărăția omului prin devenirea ei Impărăție a Cerurilor, Sf. Apostol Pavel le scria celor din Efes. Ca o aluzie la Juvenal omul lui Pavel era creștinul care tot timpul se află în arenă. Oare nu spunea Mântuitorul
că Impărăția Cerurilor se ia cu asalt? E vorba de o asediere a Cerurilor. Pentru aceasta creștinul trebuia să se pregătească asemenea unul luptător roman îmbrăcat cu armură, mijlocul strâns în cingătoare, cu platoșă, pavăză și coif. Nu e vorba de un sclav care să-și sărute lanțurile, ci un viteaz luptător totdeauna fiind gata de luptă. Pentru aceasta luați armura lui Dumnezeu : pentru ca-n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept ; și după ce veți isprăvi totul,să rămâneți în picioare. Nici pe departe imaginea de târâtoare spirituală, sau vierme, ci dimpotrivă: Stați în picioare, având mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății...luând pavăza credinței... luați și coiful mântuirii și sabia Duhului,care este cuvântul lui Dumnezeu. (Ef 6, 13-17)
Askesis ca nevoință
Deși Askesis la prima vedere ar însemna numai exercițiu atletic și practicarea unei arte meleagurile lui semantice sunt mult mai largi.Astfel avem în limba română cuvântul asceză. Ascet nu este numai un sihastru ascuns în vreun schit ci acea persoană slujind
frumusețea în sensul lui Dostoievsky că Frumusețea va mântui lumea. Perspectiva aceasta ascetică depășește esteticul fiind o luptă care are loc pe tărâmul inimii spre idealul kalokagateic al persoanei așa cum s-ar exprima Dmitri din romanul Frații Karamazov: Frumusețea nu este numai un lucru extraordinar, ea este un lucru misterios.Acolo Dumnezeu și Diavolul se luptă din răsputeri și terenul de luptă este inima oamenilor.
Frumusețea ca odihnă a spiritului nu este doar o contemplare pasivă a unui obiect, ci ea este binele despre care Socrate spunea că dacă l-ai cunoscut este imposibil să nu-l urmezi. Persoana umană poartă amprenta Binelui Suprem, chiar dacă acesta ca chip și asemănare uneori devine tot mai ștearsă. Actualizarea ei se face prin trăirea vieții printr-o perpetuă luptă cu suferința, cu necazul, cu durerea și în primul rând prin nevoință, al doilea sens al cuvântului askesis.
Când Eminescu, prin gura lui Mircea cel Bătrân, afirmă că Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul ideea pare sau o ironie sau un nonsense. Si nu e nici una și nici alta, ci cu totul altceva. Ce om cu mintea normală sar lupta cu disperare să-și apere săracia, mizeria materială și mai ales să-și caute cu lumânarea nevoile, adică necazurile, durerile, suferința? Sărăcia lui Mircea cel Bătrân este cea a celor săraci cu duhul, care nu sunt idioții, ci cei curați cu spiritul totdeuna deschiși spre ceva nou, inocenți, nespurcați de bogăția semidoctului care le știe pe toate. Puritatea sufletească a Prințului Mișkin într-o 3 lume perversă în care valorile morale sunt inversate fac din acest sărac cu duhul să fie numit de toți cei din jur, pur și simplu...Idiotul! Sărăcia în sine nu este o virtute, dar sărăcia cu spiritul este, pentru că este deschidere spre o altă lume. In acest sens apar și
nevoile la care se referă înțeleptul voievod. Nevoia nu este voia ta, ci a altuia , în primul rând, referindu-mă la cartea lui Martin Buber I and Thou, acest altuia fiind scris cu majusculă. În vechea limbă română se vorbește de sfintele nevoințe ale sfinților care și-au făcut viața o perpetuă facă-se voia Ta. Că aceasta este firea românilor e de ajuns să-l căutăm pe asketis în graiul nostru milenar. Bune sau rele, toate sunt de la Dumnezeu. Cele bune e normal să le primim de la El pentru ca El este Bun și iubitor de oameni. Cele rele tot de la El le primim pentru că este Bun și ne iubește .Tatăl care-și iubește copilul îl ceartă și-l pedepsește pentru a-l educa.
Problema suferinței și a răului în lume este una din cele mai grele de rezolvat deoarece toate problemele se referă la altul, dar când suferința, necazul sau orice fel de încercare se referă la noi atunci nu putem să o înțelegem, să o concepem, să-i găsim o noimă, un sens. Este foarte greu să acceptăm că și eu pot fi un tu. Pentru Sartre tu este iadul. Cum să mă privesc pe mine însumi? Cum pot să-mi fiu propria mea oglindă? De ce eu ? De ce eu să sufăr aceasta? E adevărat că există o suferință a pătimașului de propria lui patimă. Lacomul că nu are și averea vecinului, bețivul că nu are ce să bea, fumătorul
că nu are țigări, iubitorul de arginți că nu are destul și așa mai departe pentru fiecare păcat, dar eu mă refer aici la suferință ca nevoință. In procesul lui askesis nevoința e o necesitate, o trebuința, ceva inerent. Ne-am învățat ca niște copii răsfățați numai să ni se facă numai după voia noastră. După morala modernă e bun ceeace e pe voia mea, e drept ceeace e pe voia mea, e corect ceeace e pe voia mea, etc., dar în mod natural pentru a ne educa voia, de voie,de nevoie apare în fața noastră ne-voia. Toată lumea care ptolomeic se învârtea în jurul eului tău se prăbușește pentru că ai nevoie de cineva. Elasticitatea limbii române merge până acolo că prezintă suferința, nevoia, necazul ca pe animal care
după ce ai scăpat de nevoie te urmărește până te prinde și ești mâncat de nevoi. In filosofia românească nevoia apare însoțită de vai cu vai nevoie când nici nu te aștepți, în mare zor nevoie și atunci de nevoie trebuie să ei o decizie. A cui voie o urmezi? Este voia patimii tale pe care crezi că este a ta,sau voia Lui pe care ți-o însușești spre purificare, sfințire și îndumnezeire? In acest caz pentru a ajunge la facă-se voia Ta la adevărata noastră voie ajungem prin ne-voia nostră, prin nevoințele lui asketis.
Asketis ca peirasmos
Un sceptic încercând să-mi dovedească că Dumnezeu nu este bun îmi aducea dovadă cererea din Rugăciunea domnească : și nu ne duce pe noi în ispită. Cum poate fi un Dumnezeu bun când stă după colț, ne pune tot felul de capcane și ne împinge din spate în brațele răului? Cum acest ducător în ispită poate fi bun, argumenta triumfător scepticul, când noi trebuie în fiecare zi să-L implorăm: și nu ne duce pe noi în ispită?
Lucrurile nu stau chiar așa. In original sensul ar fi de a nu ne lăsa să cădem prin ispită. Omul are voință liberă de aceea ne rugăm ca Dumnezeu să treacă peste voința noastră și nici măcar să nu îngăduiască să fim încercați,iar dacă îngăduiește ispita atunci să ne dea și puterea să o trecem cu bine accentual fiind pus nu pe ispită ci pe cererea următoare:
ci ne izbăvește de cel viclean. Tocmai de aceea, cum observa gânditorul Peter Kreef,
care a predat filosofia la Boston peste 38 de ani, Rugăciunea domnească nu se termină cu trecerea ispitei, izbăvirea de cel viclean ci se sfârșește cu apoteoza omului care a învins răul cu ajutorul lui Dumnezeu prin doxologica exclamare: Că a Ta este împărăția, puterea și mărirea. adică așa cum am spune noi că voia noastră a sublimat prin nevoință împărăția lui Dumnezeu din noi.
Părintele Dumitru Stăniloae arată că atât cuvântul grecesc peirasmos cât și corespondentul lui slavon ispită au înțelesul general de mijloc prin care cineva este pus la încercare,la o probă, un obstacol de trecut. Limba românească, observă Stăniloae, e mult mai nuanțată decât cea greacă sau cea slavă. Când zicem proba prin ispită ne gândim la plăcere, iar când ne referim la proba prin peirasmos limba română folosește cuvântul încercare.
In cartea sa de Ascetică și Mistică Creștină Dumitru Stăniloae analizează peSf. Marcu Ascetul care ne-a lăsat o adevărată teologie a necazurilor și semnificația suferinței din care cităm cele cinci puncte:
1. Prin suferințe, încercări și necazuri Dumnezeu ne depărtează de păcat într-un mod pedagogic. De nu vrei să pătimești răul , să nu vrei ci să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de al doilea.Căci ce seamănă fiecare , aceea va și secera(Gal. 6,8).Semănând de bunăvoie cele rele și secerându-le fără voie,trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul, Filocalie,p.243). Peter Kreeft rezolvă problema relației între dreptatea lui Dumnezeu și mila iubitoare a lui Dumnezeu. Conform dreptății lui Dumnezeu trebuia să fim pedepsiți pentru păcat și plata păcatului era moartea. Conform iubirii Lui trebuia să fim iertați, așa că El s-a interpus între condamnat și cel care pedepsește, deci El a fost împușcat în locul nostru. (Peter Kreeft,Making Sense Out of Suffering,Ann Arbor, 1986,p.181) . Altă imagine: Casa noastră este amenințată de trăznetul dreptății, iar Iisus se oferă ca paratrăznet. (id.)
2. Necazurile și suferința sunt de multe ori urmare a păcatului. Prin ele se întărește voia omului. Există o compensare între păcatul primit cu voia și suferința sau încercarea primită fără de voie. Nu zice că se poate câștiga virtutea fără necazuri, căci virtutea neprobată de necazuri nu este întărită. ( Marcu Ascetul,Despre legea duhovnicească,cap.66.p236) .De vrei să nu fii muncit de gânduri rele,primește umilirea și necazul trupului. (op.cit.p.265).
3. Suferințele ni se trimit pentru ferirea de greșeli viitoare, pentru întărirea firii noastre.
4. Suferințele ne pot veni pentru păcatele altora chiar dacă n-am păcătuit noi. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii plăcuți și totuși ispitiți. E drept că s-a scris:Necuvioșii și nelegiuiții vor fi prigoniți. Dar tot așa s-a scris: Cei ce voiesc să viețuiască în Hristos prigoniți vor fi.( I Tim3,12) Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri,căci chiar el e dator să aibă necazuri pentru aproapele.( o.c.132, 265)
5. Prin ele învățăm virtutea răbdării sau pentru a plăti aici pentru chinurile viitoare. De ai fost învățat cu laude,așteaptă ocara. ( Legea duhov.p.244) Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dușmănia care urmează răutățile binefacerilor. (Despre cei ce-și închipuie...o.c.137,p.265) Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă la slava ce-ți va veni de la Dumnezeu și ocara te va lăsa neîntristat și netulburat. (o.cit.68,p.258)
Există o legendă despre un călugăr care s-a îmbolnăvit și suferind mult își cerea moartea. Intr-o seară a venit îngerul Domnului și l-a întrebat. Vrei să suferi pentru păcatele tale pe pământ sau să-ți iau sufletul acum și să suferi trei ceasuri în iad. Călugărul a ales ultima opțiune. Se spune că în suferință călugărului i sa părut
că au trecut sute de ani și se plângea cu amar: Vai mie că m-am încrezut într-un înger mincinos. Mi-a spus că o să sufăr trei ceasuri în iad și deja au trecut sute de ani și el nici că se arată. Pe când spunea acestea îngerul din spate îi răspunde: Nu sunt mincinos. Nu au trecut sute de ani ci numai două ore. Spune-mi restul suferinței vrei să-l petreci aici sau pe pământ? Călugărul răspunse: Du-mă pe pământ. chiar dacă vor fi sute de ani acolo
vor trece mai repede decât o singură oră în iad.
Askesis și suferința celui nevinovat
Lee Strobel în The Case for Faith exemplifică tragedia unui om care și-a pierdut credința în Dumnezeu și a devenit un nefericit revoltat neînțelegând că suferința are un sens care de multe ori ne scapă. Charles Templeton, un vestit pastor evanghelist , renunță la creștinism cutremurat de o fotografie pe prima pagină a revistei Times reprezentând o femeie din Africa având copilul mort în brațe din cauza foametei.
Întrebările puse de Templeton sunt folosite în epoca noastră mai mult ca oricând pentru că este o modă a te revolta împotriva lui Dumnezeu. Este sindromul infantilismului spiritual prin care poți deveni celebru ca scriitor luând o poziție atee de judecător și acuzator a lui Dumnezeu pentru toate păcatele noastre. Omul întotdeauna a fugit de responsabilitate începând cu Adam. Adam nu recunoaște că a greșit, nu-și cere iertare pentru neascultare ci indirect acuză pe Dumnezeu că i-a dat pe Eva care l-a ispitit.La rândul ei Eva procedează la fel acuzând pe șarpe. lului, ai
Toți cei care acuză pe Dumnezeu pentru suferința celor nevinovați uită tocmai piatra din capul unghiului care este Iisus Hristos. Dostoevsky în Frații Karamazov pune prin Ivan, care este ateu , problema următoare. Dacă ar fi să se ridice un edificiu ideal cu o lume care să nu sufere ,să fie fericită și în pace : ca arhitect ai putea să-l accepți daca sar pune condiția să fie zidit pe suferința și sângele unui singur copil nevinovat?Alioșa îi răspunde că această Impărătia a fost deja întemeiată iar la temelia acesteia în locul suferinței și sângelui nevinovat de copil s-a vărsat deja sângele nevinovat al lui Iisus Hristos: Exista o ființă, zice Alioșa, și El poate ierta orice, totul și pentru toate, pentru că El Si-a vărsat sângele lui nevinovat pentru toți și pentru toate.
Așa cum este proorocit de profeți, în special Isaia El s-a făcut servul Domnului care: era un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune; că fața Si-a întors-o; defăimat a fost,iar numbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și prin rana lui ne-am vindecat. (Isaia 53, 3-6) Askesis despre care am vorbit până acum nu poate fi înțeles decât prin această lumina a răstignirii pe cruce, a morții (Thanatos) și învierii (Anastasis) Lui. Sf. Grigore de Nazianz comentează despre această taină remarcând că : Prin întrupare,El și-a asumat o natură inferioară, cea umană,care însă lăuntric se îndumnezeise prin unirea ei cu Dumnezeu; aceasta ca și eu să pot deveni Dumnezeu așa cum El s-a făcut om. El sa născut, dar de fapt fusese născut; Sa născut din femeie, dar femeia era fecioară; nașterea în sine e omenească , dar nașterea din fecioară e dumnezeiască. In firea Sa omenească El nu avea tată, iar în firea Sa dumnezeiască nu avea mamă; acestea aparțin, amândouă , Dumnezeirii. (apud Biblia Jubiliară,p.950)
Este ridicol până unde poate merge mândria și aroganța noastră când îl judecăm pe Dumnezeu și mai mult chiar încercăm să-L supunem rațiunii noastre. Dacă nu se încadrează în sistemul nostru euclidian ne revoltăm. L-am făcut robul nostru uitând cea mai elementară regulă a bunului simț că noi suntem creatura lui și nu invers. E curios că mulți care vorbesc de suferință și se revoltă, nu sunt cei în cauză ci persoane bine merci
jucând diferite roluri de suferinzi pentru că aceste cărți se vând bine. Cine știe care sunt planurile lui Dumnezeu? De cele mai multe ori ceea ce ni se pare rău este numai un drum spre bine. De exemplu. Intro zi așteptam autobuzul. Era foarte cald și în adăpostul de sticlă o viespe se zbătea în geamuri încercând să scape. Dacă ea ar fi fost om și eu Dumnezeu ce ar fi gândit despre mine? Cum pot să fiu atât de crud? Ca să o salvez o loveam cu ziarul ca să o îndreptez spre ieșire. Ce o fi gândit după ce a scăpat? Cât s-o fi mândrit că a trebuit să se lupte cu mine și a reușit singură să scape!
Maria Valtorta în volumul V al cărții The Poem of the Man-God îl prezintă pe Petru în dialog cu Iisus încercând să afle de ce trebuie să sufere și să moară copiii
Nevinovați. Deși nu e academic, voi folosi un citat mai lung despre această problemă, cerând și scuzele de rigoare pentru traducerea făcută. Ieri, zice Petru, ai spus că oamenii inocenți și cei sfinți trebuie totdeauna să sufere, mai mult chiar ,ei vor fi aceia care vor suferi pentru fiecare. Găsesc dificil să înțeleg aceasta, chiar dacă Tu spui că ei doresc aceasta chiar ei înșiși. Si Petru continuă
relatându-i cât de greu i-a fost să-i răspundă unei mame care i-a zis că nu e drept ca fetița ei să fi murit în atât de multă durere deși era o fetiță bună și nevinovată. I-a zis cuvintele lui Iov: Domnul a dat.Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat. dar aceste cuvinte nu l-a mulțumit nici pe el și nici pe femeie. Iisus îi răspunde lui Petru că la prima vedere pare o nedreptate, dar este o mare dreptate ca acei mai buni să sufere în numele tuturor. Ce este pământul decât un altar imens care a fost destinat să fie o laudă veșnică pentru Creatorul lui. Pământul fiind plin de păcate trebuie să fie atunci un altar de nesfârșită ispășire și jertfă pe care sunt consumate victimele. Când Iisus spune acestea afară e noapte târzie spre dimineață. Ii arată lui Petru cerul înstelat . Toate miriadele de constelații prin lumina și mișcarea lor în spațiile infinite aduc lui Dumnezeu un cor de laudă de mii și mii de ani. El aseamănă stelele, planetele și cometele cu preoți,leviți,fecioare și credincioși siderali care cântă Creatorului în acest templu infinit. La fel natura înconjurătoare, apele, vântul, munții, norii, freamătul frunzelor și murmurul izvoarelor toate aduc neîncetate laude lui Dumnezeu. Dar oare ele sunt de ajuns pentru pământ? Nu, absolut nu, deoarece pe pământ locuiește omul, creatura perfectă, superior tuturor ființelor. Omul are o misiune pe care nu o are nimeni pe care trebuie să o considere bucurie și nu numai datorie și anume să iubească pe Dumnezeu, să-I aducă acest cult al dragostei. Dumnezeu nu are nici o pierdere și nici un beneficiu de la creația lui, însă cel care este numit Dumnezeu-Iubire vrea ca să primească iubire. El a creat din iubire și în momentul în care acest dialog al iubirii va înceta de pe altarul pământului, în acel moment va înceta jertfa și ispășirea, deci concluzia este că pământul trebuie să iubească pentru ca să existe. Menirea pământului este de a fi templu și nu iad așa cum îl fac oamenii. La templu aduci ca jertfa tot ce ai mai bun; animalele făra nici un beteșug, primele fructe ale pomilor sau ale câmpurilor. La fel pământul ca să existe aduce jertfă tot ce are mai bun: oamenii curați, oamenii demni de jertfă în numele pământului, sfinții și copiii nevinovați. Nu e vorba de un cult al unui zeu setos de sânge ca Moloch, Baal și alți zei ai păgânității, ci de acceptarea identificării cu Marea Victimă într-un Sacrificiu perpetuu al dragostei lui Dumnezeu și dragostei pentru Dumnezeu. Omul care va cunoaște dragostea, se va trezi din letargia lui își va aduce aminte, va înțelege, va trăi și va înlocui iezii și mieii de jertfă cu Mielul lui Dumnezeu, Stăpânul și Răsumpărătorul lui. Durerea care până atunci a fost o pedeapsă se va preface întru iubire perfectă și binecuvântați vor fi aceia care vor îmbrățișa aceasta din iubire perfectă
Petru care a ascultat neclipind un ochi intervine: Dar copiii... Iisus îi ghicește gândul: Vrei să spui despre cei care nu pot încă să se ofere pe ei înșiși... Și știi tu când Dumnezeu vorbește în ei? Limba lui Dumnezeu este spirituală.Sufletul o înțelege și sufletul nu are vârstă. Mai mult chiar îți spun că sufletul unui copil, așa cum este fără de răutate, referitor la capacitatea lui de înțelegere a lui Dumnezeu, este mai adult decât
sufletul unui păcătos bătrân.Iți spun ție Simone, că vei trăi suficient de mult că ai să vezi
mulți copii învățând pe adulți și chiar pe tine însuți înțelepciunea iubirii eroice. Dar prin acei micuți, care mor din motive naturale, Dumnezeu acționează direct din motive ale
dragostei atât de profunde că nu pot să-ți explic, deoarece ele sunt parte a înțelepciunii scrise în cărțile Vieții și că numai în ceruri vor fi citite de sufletele binecuvântate. Am spus citite, dar de fapt va fi suficient să privești la Dumnezeu și să cunoști nu numai pe Dumnezeu, ci de asemenea înțelepciunea Lui infinită...Suferința nu este o pedeapsă, când cineva știe să o primească și să o folosească într-un mod drept. Suferința este ca o preoție,Simone. O preoție deschisă tuturor. ( Maria Valtorta, The Poem of the Man- God, vol.V.p.123-126)
Sensul sau nonsensul suferinței
Un tânăr s-a dus la lemne în pădure și i s-a stricat căruța. Neștiind ce să facă și-a adus aminte de sfatul glumeț al tatălui lui: In orice necaz când nu știi ce să faci cheamă nevoia și ea te va învăța. Tânărul a strigat de nu știu câte ori nevoia să vină și să-l ajute. Cum nimeni nu s-a arătat s-a apucat singur să-și repare căruța, de unde a rămas vorba că nevoia învață pe om.
Când suntem încercați de vreo suferință cărțile specialiștilor ne îndreaptă spre întrebarea de ce? Este exact procedeul tânărului care chema disperat nevoia ca să vină să-l ajute. La ce-mi folosește să aflu filosofic a cui este vina suferinței mele când prioritatea e cum să mă comport în fața ei? Întrebarea este cum să o accept, nu în sensul stoic ori budist, ci cum să-i descoperim noima, sensul ei. Suferința este ca un alfabet al unei limbi necunoscute. În loc să-mi irosesc tot timpul până la examen întrebându-mă de ce sanscrita are litere deosebite de ale noastre, pun mâna pe care și încep să descifrez fiecare literă și semn până când se înfiripează cuvintele și mesajul transmis prin ele. Suferințele sunt semne ale unui alfabet pe care Dumnezeu nu ne oprește ca să-l învățăm. C.S.Lewis spune: Dumnezeu ni se șoptește în șoapte prin plăcerile noastre, ne vorbește prin conștiința noastră, dar țipă la noi prin durerile noastre.Este megafonul lui prin care să trezească o lume surdă. ( C.S.Lewis, The Problem of Pain, New York,Macmillan,1962,p.23)
Săptămâna trecută am vizitat pe domnul N. în spital. Trecuse prin multe dureri și avusese o operație dificilă. Mulțumea lui Dumnezeu pentru suferință. Mi s-a părut straniu și i-am cerut să explice. Inainte, a continuat bătrânul, de ani de zile familia noastră nu mai era familie. Nepoții nu mă luau în seamă, nici măcar să-mi spună bună ziua. Băiatul râdea de mine când mă rugam iar de nora-mea nici nu mai vorbesc. Acum toți s-au strâns în jurul meu și pentru prima dată am fost fericiți că suntem împreună.
Când necazul vine trebuie întâmpinat cu eroism, ca o cruce personală și nu ca pe una ce să o punem pe umerii altora care și ei au deja crucea lor. Doamna J. mi-a relatat cum a împărtășit familiei vestea îngrozitoare că are cancer. Când doctorul mi-a spus că am cancer șocul a fost atât de mare că am crezut că nu înțeleg. Când am sosit acasă s-au strâns să le spun rezultatul. Au înțeles din privire. La care am adăugat: Dumnezeu ne-a pus la încercare . Să ne rugăm ca să ne întărească și să trecem și această perioadă.
Cum am spus că acei care se plâng de suferință nu sunt suferinzii ci alții care se simt bine. Mă gândesc nu numai la Beethoven, ci la un artist de un talent excepțional în domeniul artelor În copilărie a făcut poliomielită. Niciodată nu s-a plâns de starea sănătății. Un alt caz este cel al mamei domnului A. Trecuse de 90, picioarele i se umflaseră și suferea și de multe altele. Nu numai că nu se plângea, ba mai mult încuraja pe alții și zicea că atunci când o să moară o să roage pe Maica Domnului să ajute pe vecina ei, de peste drum, care este bolnavă.
Uneori necazurile vin ca să ne întărească, să ducem o viață normală, altfel ne-ar fi creat ca pe melci,cu balonul de sticlă în spate. Charles de Peguy are un admirabil poem
în care compară pe Dumnezeu cu un tată care își învață fiul să înoate. Dacă îi ține mâna sub burtă prea mult timp acesta nu va învăța niciodată să înoate, dacă nu i-o ține deloc atunci va bea apă și iarăși nu e bine. Dumnezeu nu vrea suferința omului, dar dacă aceasta vine ea are un scop care uneori ne scapă, dar orice suferință are un sens spre ceva, iar Dumnezeu nu îngăduie mai mult decât poate duce omul.
Pr.Dr.Dumitru Ichim
|
Pr.Dr.Dumitru Ichim 5/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.