Castanul dintre două lumi
Uneori, Dumnezeu așază în drumul nostru lucruri aparent neînsemnate, care ajung să spună peste ani povestea vieții noastre. Așa a fost și cu un castan mic, găsit într-o zi pe un trotuar din Drumul Taberei, Bucuresti.
Când l-am găsit pe trotuar, nici măcar nu știam că este un castan. Era doar o nuielușă subțire, cu câteva rădacini, abandonată parcă fără rost la marginea drumului.
Nu avea nimic spectaculos. Și totuși, ceva m-a făcut să mă opresc, să o ridic și să o duc acasă. Poate că uneori sufletul recunoaște înaintea ochilor ceea ce va deveni important peste ani.
Nu bănuiam atunci că, odată cu el, aveam să plantez și o parte din dorul meu de casă. Și cu atât mai puțin nu bănuiam că, peste ani, acel copac avea să devină martorul tăcut al propriilor mele rădăcini.
L-am plantat în fața blocului, lângă locul de parcare al mașinii, cu un gând simplu și firesc: într-o zi avea să crească și să ofere umbră. La început era doar un firicel de viață care se lupta cu zăpezile, cu arșița, și vânturile orașului. Îl priveam adesea de la fereastră și mă întrebam dacă va rezista. Dar an după an, castanul a crescut. Încet, tăcut și demn. Florile spectaculoase, ca niște candelabre albe, au aparut dupa 6-7 ani de la plantare. Puțini ani m-am bucurat de infloresecența castanului, pentru ca destinul meu a fost altul.
De mai bine de 20 de ani trăiesc în Vancouver, un oraș frumos, așezat între ocean și munți, unde oamenii vin din toate colțurile lumii pentru a-și construi o viață nouă.
Și totuși, oricât de departe m-ar fi purtat viața, există lucruri care continuă să mă lege nevăzut de locurile în care mi-am lăsat începuturile. Uneori, aceste legături nu sunt oameni sau cuvinte, ci lucruri simple și tăcute. Pentru mine, una dintre ele este acest castan.
Astăzi este falnic. Primăvara își întinde ramurile încărcate de flori albe, iar vara oferă umbră și răcoare celor care trec pe lângă el. Oamenii îl privesc poate doar ca pe un copac frumos, însă pentru mine el a devenit mult mai mult. A devenit o mărturie vie a rădăcinilor mele.
În fiecare an, în luna mai, o prietenă dragă îmi trimite o fotografie cu castanul meu înflorit. Aștept acea fotografie ca pe un martor tăcut care refuză să lase acele vremuri uitate. În florile lui văd primăverile copilăriei mele, străzile umbrite de castani, simt mirosul ploii de mai și frumusețea simplă a locurilor pe care nu le uiți niciodată.
Castanul meu a crescut odată cu anii mei petrecuți departe de casă. Și, într-un fel tainic, cred că ne asemănăm. Amândoi am fost luați dintr-un loc și plantați în altul. Amândoi am învățat să rezistăm furtunilor și să înflorim acolo unde viața ne-a așezat.
Poate că oamenii cred că atunci când pleci din țara ta începi o viață nouă și lași totul în urmă. Dar adevărul este că rădăcinile nu dispar. Ele rămân ascunse în suflet și continuă să trăiască prin amintiri, prin dor și prin lucrurile mici care ne păstrează identitatea vie.
Uneori mă gândesc că nu eu am fost cel care a salvat castanul în acea zi. Poate el a fost cel care a salvat ceva în mine — legătura cu trecutul, cu limba, cu amintirile și cu locurile care continuă să trăiască în inimă indiferent cât de departe ne-am afla.
Falnicul meu castan a devenit, fără să vreau, o punte între Romania și Vancouver, între trecut și prezent, între copilărie și viața construită cu trudă departe de locurile natale.
Și poate tocmai de aceea povestea lui are atât de multă lumină:
un copac abandonat pe un trotuar ajunge să ofere umbră, frumusețe și continuitate. Exact cum oamenii plecați departe reușesc, în timp, să înflorească în altă parte fără să-și piardă rădăcinile
Dorina Cornelia Aldea, Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea, Vancouver 5/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.