Demnitatea noastră cea de toate zilele
Da, vreau, în cele ce urmează, să vorbim, puțin, despre demnitate, despre demnitatea umană, despre demnitatea comunitară, despre demnitatea culturală, socială, bisericească ...
Oricum, trebuie subliniat și reținut faptul, că este o strânsă legătură între ele, una reciprocă și de incontestabilă!...
Toate, la un loc și, deopotrivă, sunt împotriva obedienței, lingușirii, servilismului, lașității, perfidiei, perversității și vicleniei, de orice fel sau de orice tip!...
În altă ordine de idei, cuvântul Demnitate, ne spune DEX98 vine din limba latină, dignitasatis (după demn), însemnând Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție.
Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul.
Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă.
Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.
Un alt dicționar definește demnitatea drept calitatea sau starea de a fi demn, respectat sau stimat.
Așadar, prin demnitatea umană se înțelege atât felul în care ne privim noi, cât și felul în care ne tratează alții.
Cu toate că există diverși factori care ne pot influența sentimentele cu privire la noi înșine, felul în care ne privesc sau ne tratează alții are un rol important în ce privește simțul propriei valori.
În fiecare țară există oameni săraci, lipsiți de apărare sau vulnerabili. Cu toate acestea, cineva aflat într-o asemenea situație n-ar trebui să se simtă mai puțin demn.
De fapt, atitudinea sau reacția altora este cea care ar putea face pe cineva să-și piardă simțul propriei valori. Realitatea tristă este că de multe ori dreptul la demnitate al oamenilor aflați în situații nefericite este desconsiderat sau ignorat.
Cât de des auzim cuvinte depreciative de felul boșorog, nespălat, handicapat, nenorocit adresate vârstnicilor, săracilor, bolnavilor mintal sau celor neputincioși și infirmi!...
De ce își umilesc oamenii semenii?
Va fi vreodată respectat dreptul fundamental la demnitate al tuturor oamenilor?
Întreb și eu!...
Și, totuși, demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea demnitatea poate fi a doua naștere demnitate dobândită.
Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Se naște o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educați și oamenii educați, la rândul lor, respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-și schimbe cartea de vizită a demnității.
Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are și curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lașitate. El perseverează, iar rațiunea, înțelepciunea îl fac și prudent totodată, îi indică limitele.
Când se depășește rațiunea, acea limită a prudenței, se trece în orgoliu și acesta nu mai ține seama de părerile celorlalți, ci doar de ceea ce gândesc ceilalți despre persoana sa; iubindu-și sinele, căută să-și impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Și când un conducător se iubește prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor.
Cei needucați, sau prost educați, neînzestrați intelectualicește, care beneficiază și de un dram de prostie pe care și-o ascund cu perfidie, sunt pradă ușoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei și devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârșind dând socoteală celor pe care i-au oprimat.
Așa se scrie istoria, are și ea legile ei. Doar rațiunea și bunul simț pot ține în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acțiunile omului devin imprevizibile și instabile. Omul se dovedește a fi infatuat, lipsit de înțelepciune, iar prostia ascunsă iese, până la urmă, la suprafață.
Dorințele și acțiunile oamenilor necumpătați sunt întotdeauna iraționale și nu duc la un scop înălțător.
Toți avem nevoie să credem în noi, dar este necesar să ținem cont și de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simț și de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr.
Seneca spunea că important este: să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta. Și după cum frumos sfătuia cineva, să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!
Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simți, aflându-te doar în vorbă pentru a ieși în evidență sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă a zilelor noastre, contactată de cei ieșiți din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mințim cu nerușinare. Răutatea și lipsa de reținere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.
Marcus Aurelius considera că demnitatea omului derivă din rațiune, din stăpânirea ei: A ne abține de la orice pripire în judecățile noastre, a fi binevoitor față de oameni și a asculta poruncile zeilor.
Descartes era de părere că dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simțiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al rațiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenționeze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului.
Immanuel Kant spunea că Virtutea poate fi dobândită
căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare.
Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rațional.
Mulți și-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulți tineri sunt blazați și plictisiți. Nu se mai aude corul lor minunat, vorba cuiva privind diferența dintre cor și turmă: unii cântă iar ceilalți behăie. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul doi ciobani deveniți păstori peste noapte!
Lucian Blaga spunea: Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj!
Conducătorii trebuie să beneficieze și de această valoare umană a curajului, bărbăției și demnității. Nu poți fi nici prudent, echilibrat, înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj, bărbăție și demnitate.
Curajul te face să-ți duci căruța acolo unde trebuie, în direcția salvatoare.
Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe.
Într-o primă concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.
Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Îndrăzniți, eu am biruit lumea. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn și curajos.
Altfel spus, într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latinește. Este, în însăși sonoritatea cuvântului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuții, în același timp impozantă și inactuală.
Demnitatea este condiția statuară a omului. În asta constă noblețea, dar și riscul ei. Noblețea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanțe precare: sărăcie demnă, bătrânețe demnă, suferință demnă. Riscul este încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii.
În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată este o combinație reușită între curaj și umor!...
Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea "politically correct"?
Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor "elitistă", cu prestanța lor muzeală.
Eu însă nu-mi pot reține o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărâmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decât să atenueze excesele geometrice ale virtuților, perfecțiunea lor mecanică.
În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului și al umanității.
Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că este un corelativ al nefericirii. Ești demn în fața morții, în închisoare și, în general, sub lovitura sorții.
Din acest punct de vedere, spațiul est-european a fost, între anii 1945 și 1989, o ambianță privilegiată pentru exersarea demnității. Fiecare episod de viață era un test.
O asemenea situație este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel.
O țară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiția unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganță. A te îngriji de demnitatea omului este a face în așa fel încât el să nu fie obligat să-și probeze, în permanență, demnitatea.
Aceasta este deosebirea între statul totalitar și statul de drept: statul totalitar constrânge la o insomnie a demnității, "instigă" la un exercițiu istovitor și " în cele din urmă " nedemn al demnității. Statul de drept are mai curând grijă ca un cetățean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supraviețui sau pentru a-și salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuiește, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri și de partea cea bună!...
Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorșeu, statul de drept încurajează la somnolență. În condiții de confort deplin și de solidă protecție socială și juridică, nu mai este foarte clar și limpede ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decențe.
În alte cazuri, apare nevoia unei potențări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale "corectitudinii politice" sunt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnității, acolo unde ea și-a pierdut reperele tradiționale.
Dar, în orice împrejurare, se poate găsi, totuși, o accepțiune mereu validă, mereu necesară, a demnității. Este cea care sugerează o formă superioară de funcționalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Când cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, când cineva corespunde tuturor condițiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălțimea ei, că este sau a fost demn de ea.
Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reușitei fără compromis fac parte din "calificările" demnității. Înțeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituții).
La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reușita faptei, ci flatarea stăpânului, respectiv a "comanditarului". Capacitatea de a sluji cu distincție și dăruire interioară, știința "înaltă" de a fi util " iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnității. Acesta e singurul sens acceptabil al "demnităților" publice, fie ele ministeriate, președinții, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalți. Dar nu este neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii!...
O delicioasă replică din Bărbierul din Sevilla lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: "Știind câte virtuți sunt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelență, câți stăpâni cunoașteți, care să fie demni de a fi valeți?".
Este o remarcabilă definiție a demnității în act: a sluji ca un stăpân, a te ridica la înălțimea umilității eficiente: Iisus Hristos spălând picioarele ucenicilor...
Spațiul acesta subtil dintre suveranitate și subordonare este materia însăși a libertății umane. Iar demnitatea este bunul uz al libertății.
Să adăugăm că, de cele mai multe ori, este vorba de un dar, de o vocație, și nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poți hotărî să fii demn. Te comporți cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate.
Cu alte cuvinte, demnitatea este autentică atunci când se exprimă ca naturalețe.
De aceea, nimic nu este mai nepotrivit decât o teorie a demnității.
Demnitatea nu se manifestă prin pompă retorică, prin discurs. Nici măcar printr-un discurs în limba latină!...
În rezumat, concluzie și încheiere, voi remarca faptul că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. (Declarația Universală a Drepturilor Omului)
Prin urmare, demnitatea este o calitate a ființei umane, dar și a popoarelor.
În cazul unei persoane, ea presupune existența unei conștiințe a propriei valori, dublată de modestie și corelată cu conștiința valorii celorlalți.
Stelian Gomboș
|
Stelian Gomboș 5/19/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.