Moștenirea contemporană a latinității
Popoarele de pe continentul nostru sunt – în proporție covârșitoare, de aproape 90% – indo-europene, adică mai ales germanice, slave și romanice. Mai există grecii, tot indo-europeni, dar mult diferiți de cei antici (cărora le poartă, totuși, numele) și albanezii, și ei indo-europeni, dar descinși din iliri și traci. Urmează celticii, indo-europeni, risipiți printre alții în Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Bretania etc., bascii, evreii etc. Firește, slavii s-au întins, în timpuri mai recente, până la Vladivostok, iar germanicii, prin britanici, aproape că domină lumea, din Europa până în America și Australia. Mai sunt în Europa un număr mic de fino-ugrici (ungurii, finlandezii și estonienii), din familia uralo-altaică, izolați de vechea lor vatră asiatică. Despre romanici există prejudecata că sunt mult mai restrânși, mai puțini, mai neproductivi, cu spirit practic redus, mai mult vorbăreți, poeți și cântăreți decât ingineri și tehnicieni, mari iubitori de petreceri, de lux și de vin bun, amatori de „dolce far niente” sine die.
Din fericire pentru Europa și pentru omenire, nu este așa! Cei mai mari și mai timpurii călători pe uscat și navigatori au fost neolatinii, adică italienii, spaniolii portughezii și chiar francezii. Marco Polo a fost în China în jurul anilor 1300, apoi Bartolomeu Diaz, Cristofor Columb, Fernando Magelan, Fernando Cortes, Pedro Cabral, Amerigo Vespucci și mulți alții au dominat oceanele în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Bartolomeu Diaz a descoperit Capul Bunei Speranțe, Columb a descoperit Lumea Nouă, Amerigo Vespucci i-a dat numele de azi, Magelan a făcut ocolul Pământului pe apă, Cortes a supus Imperiul Aztec, Cabral a luat Brazilia etc. Prin tratatul de la Tordesillas, din 1494, lumea nu se împărțea între Anglia și Imperiul Romano-German, ci între Spania și Portugalia. Franța a avut și ea un rol fundamental peste mări, în Africa și în America, deopotrivă în Canada și în coloniile americane. Înainte ca Napoleon I să vândă „pe nimica toată” Louisiana (Noua Franță) americanilor (1803), Franța domina America de Nord de la Marea Caraibelor până dincolo de Marile Lacuri. Popoarele romanice europene au ajuns să domine la un moment dat jumătate din omenire și domină și azi în chip compact, de exemplu, America de la Rio Grande del Norte până în Patagonia (Țara de Foc). Franceza este limbă oficială în 30 de țări, din Europa, Africa și America; spaniola este limbă oficială în 20 de țări și are statut special în încă 10; portugheza este limbă oficială în 10 țări începând cu Brazilia (200 de milioane de locuitori); italiana este limbă oficială în trei țări europene, iar româna în două.
Italienii (locuitorii Peninsulei Italice) nu au construit doar un imperiu, ci și lumea, la propriu, în sensul că au fost unii dintre cei mai mari arhitecți și constructori. Astăzi, în Italia aproape că nu există așezare, de la cele mai mari orașe până la satele risipite în munți, fără opere de maestru, fără edificii antice și medievale, fără monumente istorice, fără lucrări semnate de Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Tiziano, Tintoretto etc. etc. Italienii au adus Europei civilizația urbană, prin moștenirea directă din antichitate, fiindcă orașele peninsulare nu au fost abandonate niciodată, ci au fost locuite permanent. Numai în Italia poți vedea biserici medievale romanice, construite din temple păgâne și pe scheletul templelor păgâne și transformate apoi în stilul Renașterii sau în cel baroc. Din Italia a pornit mișcarea comunală, adică revoltele pentru emanciparea orașelor, pentru dreptul la comună, iar orașele au fost o excepție de la feudalism. Ele au ajuns să fie fermenții ideilor de libertate și de modernizare a lumii.
Francezii au dat tonul în cultură și în rafinament vreme de câteva secole. De când Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) și-a luat în serios rolul de suveran, opunându-se preeminenței împăratului romano-german și afirmând că el este împărat în țara sa, Franța și-a început drumul magistral prin istorie. De la Renaștere încoace, curentele culturale și mai ales literare franceze au dat tonul, până de curând, în lumea civilizată, iar limba franceză a jucat în toată epoca modernă rolul jucat de latină în Evul Mediu. Nu a fost om învățat în Europa care să nu vorbească și să nu scrie franțuzește, iar diplomația lumii nu se putea imagina fără limba lui François Villon. Franceza a devenit, de la Renaștere până în secolul al XX-lea, limba convorbirilor și a tratatelor internaționale, a înțelegerii între liderii și solii statelor, limba literaturii și a culturii de calitate, limba artelor plastice, limba eleganței și chiar a aventurilor galante. „Ai noștri tineri” care învățau la Paris se chemau „bonjuriști”, iar intelectualii și boierii vorbeau între ei, în saloane, numai franțuzește, ca și elitele italiene, spaniole, germane, rusești, poloneze, sârbe, bulgare etc. Limba franceză era limba curentă la curtea Angliei până în secolul al XIV-lea, iar faptul data de la invazia normanzilor lui William Cuceritorul, la 1066, a normanzilor francofoni, veniți de pe continent. Abia spre anul 1400, poetul Geoffrey Chaucer (cca 1343-1400) i-a învățat pe ai săi ce sunete armonioase poseda engleza, socotită până atunci limba văcarilor și porcarilor din sate. De aceea, engleza – limbă germanică – are până azi circa 60% din cuvintele vocabularului său de origine latină, cuvinte ajunse acolo, în cea mai mare parte, prin mijlocirea francezei. Prin urmare, cea mai răspândită limbă de comunicare din această lume și limba oficială a aproape 60 de state are cam două treimi din cuvintele sale provenite sau extrase din limba latină! Lumea noastră nu ar putea să fie fără Vergiliu, Horațiu și Ovidiu, fără Dante și Petrarca, fără Voltaire și Victor Hugo, fără Lamartine și Jacques Prévert, fără Cervantes și Lope de Vega, fără Camoes și Eminescu. Las deoparte, în acest cadru cultural-literar, marile contribuții științifice ale savanților de gintă latină, de la Galileo la Marconi și de la Blaise Pascal la Foucault.
Prin urmare, latinitatea, pornită dintr-un loc obscur al unei mici peninsule mediteraneene acum aproape 3 000 de ani, domină lumea de azi, dar nu prin forță brută și politică de forță, ci prin limbă, comunicare, cultură, valori spirituale acumulate în timp. Din păcate, ca toată lumea, și latinitatea este în criză, dar, poate tocmai de aceea, merită un imn închinat ei, dacă nu pentru altceva, măcar spre neuitare.
*
Azi trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine în afara Europei decât în Europa, iar aceștia s-au născut în urma expansiunii europene a romanicilor. Ei sunt concentrați în acea parte a lumii numită America Latină. Dacă nu ar fi adjectivul „latină”, nimic nu ar aminti formal de romanitatea de odinioară. Dar și în Europa se întâmplă la fel: italienii își au numele de la o noțiune geografică, spaniolii tot de la o denumire geografică (de sorginte feniciană), francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un substantiv comun (lat. provincia), catalanii de numele unor populații germanice și sarmatice (Got-Alania) etc. Astfel, este evident că etnonimele popoarelor romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare – cel puțin pentru noi – excepție, românii!
Este o excepție așa de neobișnuită, încât cei mai mulți contemporani nu și-o explică ori o explică rău. Pentru unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația renascentistă și mai ales post-renascentistă (din secolele al XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre acvilele Romei ajunse până la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimele decenii.
Și totuși, de când se numesc românii români și de ce? Cercetătorii serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste întrebări, dar vocile lor sunt obturate de altele, mult mai gălăgioase și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decât altădată că românii s-au numit întotdeauna români sau/ și rumâni, de când există ei ca popor, adică de la începuturile lor. Dar numele de vlah, cu toate variantele sale, de unde vine? Vlah este numele dat românilor de străini, iar această situație a celor două nume – unul intern și altul extern – este departe de a fi una singulară. Să ne amintim că grecii se cheamă pe sine eleni, germanii – Deutschen, finlandezii – suomi, albanezii – schipetari, ungurii – magyarok etc. Interesant este iarăși faptul că ambele denumiri date românilor amintesc de Roma și de latinitate: termenul de român vine de la Cetatea Eternă și de la numele poporului roman, iar termenul de vlah – provenit, de pare, din numele primului trib celtic romanizat, Volcae – ne duce cu gândul la limba latină, la cei care vorbesc latinește. De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul Mediu pe italieni vlasi / olaszok, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat românilor (vlahi/ oláhok). Mult mai laborioasă este explicația păstrării numelui de roman ca nume al poporului român. Primul motiv ar fi izolarea de celelalte popoare romanice, care aveau interesul practic să se diferențieze între ele; românii s-au putut numi mereu romani, fiindcă nu puteau fi confundați cu nimeni. Al doilea motiv este nevoia populației romanizate de la Dunărea de Jos de a se delimita prin numele ei de barbarii înconjurători, de care se ținea, cu mândrie, atunci când putea, la o anumită distanță; numele de roman era unul de glorie față de migratori. Alt motiv este apartenența romanicilor și a românilor timpurii, într-un fel sau altul, la Imperiul Roman (de Răsărit sau Bizantin); numele de Imperiul Roman a fost cel oficial al statului cu reședința la Constantinopol pana la 1453, iar cetățenii săi s-au numit romani (romei); vag și mitic romanicii și românii au avut și au păstrat conștiința acestei apartenențe de prestigiu. O dovadă este faptul că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-a păstrat neîntrerupt cuvântul „împărat” (din lat. imperator); pentru străromâni și români, șeful pământesc suprem a fost mereu împăratul de la Constantinopol. Altă cauză este dată de legăturile permanente cu acest „imperiu roman”, de la creștinismul de tip răsăritean și dependența ierarhică bisericească până la originea puterii domnești, cam în sensul în care Nicolae Iorga vorbea despre preluarea misiunii bizantine de noi („Bizanț după Bizanț”); numai că acest lucru se va fi făcut, în conștiințe și în sentimente, mult mai repede decât teoretiza Iorga. În fine, pe teritoriul fostelor Dacii, au lipsit state barbare durabile care să fi putut crea etnonime noi, ca în apus, etnonime pe care să le preia populația băștinașă romanizată (cu au făcut francezii, burgunzii, catalanii, lombarzii etc.); în sud-estul european, „regatele” barbare au fost de suprafață, și-au avut centrele lor, de regulă, în afara regiunii carpatice și u au creat dinastii cu elite statornice, capabile să impună nume noi; cu alte cuvinte, denumirile de Gotia, Hunia, Gepidia, Avaria etc. nu au făcut carieră la noi, au rămas livrești, cu ecouri mai mult în Occident; sub pojghița lor subțire, populația romanizată și românii timpurii și-au urmat viața lor reală, instituțională, pe baze romane. Perpetuarea romanității, inclusiv în planul numelui dat poporului, s-a făcut prin limbă, prin latina populară care s-a chemat peste tot, în epoca târzie, lingua romana. La noi, spre deosebire de occident, această „limbă romană” vorbită nu s-a mai putut compara și contrapune limbii culte/ literare, numite lingua latina. Evident, mai rămân încă anumite necunoscute în tot acest edificiu, inclusiv sensul social al numelui de „rumân” în Țara Românească. Cu alte cuvinte, rumânul era în vechime nu doar etnicul român, ci și „cel legat de glie”, fapt care pledează, în esență, pentru vechimea și continuitatea elementului roman la nord de Dunăre. Dacă „rumânii” erau supușii sau „oamenii pământului”, înseamnă că cei veniți vremelnic peste ei le recunoșteau întâietatea și latinitatea.
În consecință, românii sunt urmașii romanității orientale, iar mărturia supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor, purtător în sine al amintirii Romei. Românii glorifică Roma și latinitatea prin însuși numele lor, fapt care trebuie făcut cunoscut și care poate fi așezat ca fundament al unei renașteri în acest prag al mileniului al treilea.
Ioan Aurel Pop
|
Ioan Aurel Pop 5/15/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.