Pâinea, poezia și visul visului
Fără cultură și fără artă, un popor începe să-și piardă sufletul.
Poate de aceea îmi trebuie câteva zile până să-mi așez sufletul la loc. Au fost seri frumoase în viața mea, au fost și întâlniri care mi-au lăsat urme adânci, dar ceea ce s-a petrecut acum, la Toronto, a avut ceva din visul visului. Nu doar pentru că a fost un eveniment de carte, muzică, artă și prietenie, ci pentru că, pentru o clipă, tot ceea ce păream că purtăm separat în noi s-a topit într-o singură țesătură.
Deși primele mele două volume au apărut în 2022, iar astăzi sunt șase, nu avusesem până acum o adevărată lansare de carte în Toronto, orașul în care locuiesc. Pesemne că nimic nu vine înainte de vremea menită. Poate că a trebuit mai întâi să învăț, să mă las purtată prin alte întâlniri, să privesc cum se zidesc asemenea momente, cum se pregătește o sală, cum se adună oamenii, cum se țese, în taină, un sens comun. A trebuit să primesc mai întâi, ca dar, acele două lansări de neuitat din 2025, la Alba Iulia și la Ocna Mureș, dăruite mie cu generozitate de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, prin Daniela Floroian și Silvan Stâncel, doi oameni de cultură pe care îi port cu adâncă recunoștință în inimă. Ei au fost, într-un fel tainic, printre cei care m-au învățat să înțeleg că o lansare nu este doar o prezentare de carte, ci o formă de a cinsti sufletul care a scris-o.
În acest drum al meu nu au stat doar cărțile, ci și oamenii dăruiți. De la cei de acasă, din România, la cei de acasă, din Toronto. De la biblioteca din Alba, unde am simțit pentru prima oară cum poate fi ridicată poezia într-un spațiu de întâlnire, până la Montreal, unde Corina Diana Haiduc, scriitoare, publicistă și președintă a Asociației Culturale Române din Montreal, a făcut din cultură un pod viu între sufletul românesc și diaspora. Despre ea s-a scris limpede că poartă, cu discreție și statornicie, rolul de a clădi legături durabile între România și românii de peste hotare, iar activitatea Asociației Culturale Române din Montreal stă mărturie pentru această lucrare.
Mai este însă un moment de mare amplitudine, pentru că el a aprins în mine ceva ce, poate, aștepta de mult să se trezească. Evenimentul de la Iași, din cadrul programului „Sărbătoarea Diasporei – Iașul este ACASĂ!”, a fost pentru mine mai mult decât o invitație onorantă; a fost un foc aprins. Acolo s-a atins în mine ceva ce stătea latent, dar viu; conștiința frumosului, a importanței de a ne aduna în jurul identității noastre, a nevoii de a înțelege mai adânc cine suntem și ce putem dărui mai departe. Datorită acelei invitații, s-au deschis în viața mea legături noi, întâlniri roditoare și un alt fel de a înțelege locul meu în spațiul cultural al diasporei. De acolo, din acel foc, au pornit multe. De aceea le port o recunoștință aparte Ancăi Cheaito și Adinei Stoleru, două femei care ard frumos pentru comunitate și care știu să transforme cultura într-o lucrare vie. Faptul că mă întorc din nou la invitația lor spune totul despre puterea unei chemări adevărate.
Au fost, în ultimii ani, multe momente care m-au învățat să înțeleg poezia nu doar ca text, ci ca trăire. Poezia cântată. Poezia rostită. Poezia purtată ca veșmânt. Poezia trăită cu tălpile pe drum, la pas, pe Via Transilvanica, în Apuseni și pe alte meleaguri sfinte, unde am străbătut aproape 1600 de kilometri, lăsând ca pământul, cerul, oamenii și lucrarea lor să intre în mine nu ca peisaj, ci ca o adâncă mișcare lăuntrică. Poate tocmai acolo am înțeles mai limpede această sinestezie a sufletului; poezia care se vede, se aude, se atinge, se cântă și se lasă purtată ca veșmânt. În această apropiere de lumea veche, de lumea adevărată a satului românesc, un rol de neînlocuit l-a avut prietena mea de suflet, cântăreața de muzică populară Marinela Baba, care m-a introdus, cu dragoste și firesc, în această lume arhaică și prețioasă, în lumea femeii care cultivă și prelucrează cânepa, a celei care o toarce, o țese și o coase în ii, în lumea tulnicarului, a meșteșugarului, a omului care nu trăiește la suprafața vieții, ci în miezul ei. Prin astfel de oameni, România adevărată nu doar supraviețuiește, ci merge mai departe prin ei.
În județul Alba, Festivalul-concurs „Cultură pentru Cultură”, ajuns în 2025 la ediția a XVIII-a, este organizat de Consiliul Județean Alba și Centrul de Cultură „Augustin Bena”, în parteneriat cu localități din județ, iar această strădanie de păstrare și valorificare a patrimoniului mi-a arătat și mie mai limpede că tradiția este adevărata noastră valoare. Că nu este ceva ce expui, ci ceva ce continui. În jurul acestui univers, Ionuț Fulea apare ca una dintre vocile lui vii, implicat în juriu și în această lucrare de păstrare a sufletului românesc.
Poate tocmai de aceea, fără să-mi dau seama pe deplin, toate aceste întâlniri mă pregăteau pentru seara în care aveam să aduc la Toronto o mică Românie. Nu una declarativă, nu una de paradă, ci una vie, cu pâine, cu ștergar, cu grai, cu poezie, cu muzică, cu pictură, cu emoție, cu oameni.
Am făcut pâine și am dus-o la eveniment. Cine ar fi crezut că va ajunge să stea sub un ștergar țesut de bunica mea, Eugenia, femeie înțeleaptă, încă pomenită cu drag, care odinioară a prelucrat cânepa și a țesut cu mâinile ei acel ștergar și a cusut acea dantelă, fără să știe că va avea o nepoată, fără să știe că acea nepoată va locui cândva la Toronto, va scrie poezii și va aduce duhul lucrului făcut cu mâinile într-o sală în care, pentru câteva ceasuri, s-a adunat o Românie mică și lăuntrică. Pentru mine, acest moment nu a fost simbolic doar în sens frumos, ci aproape liturgic.
Pâinea noastră cea de toate zilele; aceasta este România, țara noastră, pe care trebuie să o ținem în brațe, să o recităm, să o cântăm, să o iubim, să o mângâiem prin tot ceea ce facem și prin tot ceea ce gândim. Să nu confundăm România cu nesăbuința cu care este uneori gestionată. România este mai vie ca niciodată. O purtăm în graiul dulce, în doine, în dans, în tradiții, în dor, în cetățenii ei care o cântă și o iubesc mai departe. Iar noi, cei din diaspora, putem dărui lumina care nu se stinge; pentru că scriem despre ea, cântăm și o purtăm în piept, ca pe o demnitate vie și ca pe o binecuvântare. Cine simte altfel este orfan. România este primul izvor din care am băut.
În seara aceasta, toate s-au întâlnit. Cărțile mele. Cărțile Lilianei Usvat. Cântecele Angelicăi Ganea. Tablourile. Pâinea. Ștergarul. Tricolorul. Prietenii. Oamenii care au venit de departe. Oamenii care și-au împărțit ziua în două ca să poată ajunge. O prietenă cu piciorul rupt. Alții venind după drumuri lungi, dintr-un Toronto întins, care cere două ore numai ca să ajungi. Unii au lăsat alte datorii, alte misiuni, alți oameni acasă, numai ca să fie acolo. Alții n-au putut veni, dar au participat cu sufletul. Și, într-un fel tainic, au fost și ei prezenți. Iar alături de mine, trup și suflet, cu răbdare, cu susținere și cu dragoste statornică, a fost soțul meu, cel care a purtat această zi împreună cu mine, în cele văzute și în cele nevăzute.
Multă emoție. Multă vibrație. Multă poezie. Cântecele Angelicăi au deschis în sufletul nostru o mare de tandrețe și de lumină. Poveștile Lilianei au adus curiozitate, substanță, căutare. Iar eu am simțit că de-abia am atins marea cu degetul, dar, în chip straniu, am plutit cu toții pe aceeași mare a emoțiilor. Nimic nu a rămas pe margine; nici glasul, nici pâinea, nici ștergarul, nici lacrima, nici zâmbetul. Totul a intrat în aceeași curgere.
Au fost și clipe de o frumusețe greu de povestit. Prietene care mi-au recitat poeziile și au făcut-o cu o bucurie care m-a copleșit. Irina Holic, Elena Iconaru, Andreea Bojincă, Luminița Aftimiei, Oana Mihuț, Aura Bălașa, Nathalie Marga, online, din Florida. Fiecare a adus un suflu viu. Fiecare a dus mai departe, prin glasul ei, o parte din mine, din noi. Nu a fost doar recitare; a fost împărtășire. Și poate tocmai aici stă taina acestor întâlniri; nu în faptul că cineva vine și prezintă ceva, ci în faptul că, la un moment dat, ceea ce era al unuia devine al tuturor.
Aseară, noi toți, cei prezenți în sală și cei care au urmărit de la distanță, am fost aduși la același numitor comun; identitate, rădăcini, dor, muzică, poezie. Nu ca temă de discuție, ci ca stare. Ca sinestezie a sufletului românesc, unde cuvântul, cântecul și dorul capătă formă, iar pâinea devine memorie.
Nu pot mulțumi pe măsura a ceea ce am primit. Și totuși, știu că fiecare om de acolo a fost special. Fiecare a adus ceva; o lumină, o privire, o emoție, o prezență, o căldură. Nimeni nu a fost doar spectator. Toți au fost parte a unui întreg. Toți au ajutat la această topire a inimilor într-una singură. Și poate că tocmai aceasta a fost minunea; nu doar că am fost împreună, ci că, pentru câteva ceasuri, am încetat să mai fim risipiți.
Și, pentru că nimic din ceea ce se zidește frumos nu se înfăptuiește singur, simt nevoia să privesc și înapoi, cu recunoștință, spre oamenii și locurile care au făcut posibil, în timp, acest drum.
Gândul meu de recunoștință merge și către soții Cheoreanu, prezenți și ei în această seară, oameni care m-au sprijinit, m-au încurajat și mi-au oferit încredere, deschizându-mi un loc într-un spațiu în care poezia mea a putut fi auzită și primită. Sunt astfel de oameni care nu fac paradă din binele pe care îl așază, dar îl lasă în urmă cu discreție și statornicie.
O pomenesc cu emoție și recunoștință și pe Elena Buică, Buni, cea care mi-a deschis porți spre oameni, cenacluri, reviste și legături de suflet. Sunt întâlniri care nu doar ajută, ci schimbă direcții de viață. Iar când o astfel de mână ți se întinde la vremea potrivită, nu ai voie să uiți. Onoarea de a-i rosti numele și de a-i mulțumi este, pentru mine, o datorie a inimii.
Nu pot trece mai departe fără să-mi aplec fruntea cu recunoștință și în fața publicațiilor, revistelor, cenaclurilor, asociațiilor culturale și tuturor locurilor de limbă română care mi-au primit cuvântul, mi-au deschis porți și l-au purtat mai departe. Observatorul din Toronto, Miorița USA, Bumerang Literar, Armonii Culturale, Orient Românesc, Detectiv cultural, Zenit 22, Ecouri din Turda, Destine Literare, alături de alte reviste, cenacluri și spații culturale care mi-au fost aproape, fac parte din această țesătură vie a apartenenței mele literare. La Miorița USA, la Orient Românesc și la Detectiv cultural, Zenit 22 fac parte din colectivul de redacție, fapt pe care îl port ca pe o responsabilitate, dar și ca pe o formă de slujire a cuvântului românesc. Prin toate aceste legături am înțeles și mai adânc că scrisul nu rămâne singur, ci intră într-o lucrare mai mare, vie, a comunității noastre românești.
Poate acesta a fost miracolul serii; nu doar faptul că am avut, în sfârșit, o lansare de carte la Toronto, după ani de scris și după șase volume adunate din viață, dor, exil și reîntoarcere. Ci faptul că, pentru câteva ceasuri, n-am mai fost fiecare pe cont propriu. Ne-am recunoscut. Ne-am adunat. Ne-am amintit cine suntem.
Și am înțeles încă o dată că, atunci când cartea, muzica, arta și iubirea de neam se întâlnesc, nimic nu mai este mic. Nici orașul străin. Nici distanța. Nici oboseala. Nici sacrificiul. Totul se topește într-o singură ființă vie.
A fost visul visului.
Și poate tocmai de aceea îmi trebuie câteva zile până să-mi așez sufletul la loc.
Limba în care am învățat să plângem, să ne rugăm și să iubim rămâne cea dintâi casă a ființei.
|
Carmen Cristina Oltean 5/4/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.