Spectatorii noștri
Strădania și resemnarea defetistă sunt fiicele gemene, dar vitrege, ale împlinirii. Ne convingem de aceasta zilnic și le favorizăm alternativ, ba pe una, ba pe alta, într-un demers mereu șleampăt, șchiopătat, incomplet. Este normal, suntem oameni, nu mașinării programate să ducă la îndeplinire, impecabil, însărcinări. Pe de altă parte, este ușor frustrant să remarcăm că, prea des, pornim pe un drum, apoi ne întoarcem, mofluzi, la un punct de origine care nu ne aparține. Iar asta se adaugă sumei uriașe de succese și eșecuri pe care o numim viața noastră.
Este atât de important să reușim mereu? Poate că nu. Dar locul nostru în societate pare să depindă enorm de numărul victoriilor înregistrate. În timp ce înfrângerile ne apasă și ne dor, ne țin treji noaptea și ne împing privirile în pământ, ne transformă, parcă, în paria. Câți dintre noi nu au simțit că sunt pe cale să clacheze după ce au pierdut, în lupta cu diverse circumstanțe? E tare complicat să gestionezi înfrângeri. Chiar și pe cele în fața propriei conștiințe și determinări. Ca să nu mai vorbim despre cele înregistrate în fața (ori măcar beneficiind de audiența) altor persoane, dispuse, normal, să comenteze, hohotind, o perioadă relativ îndelungată.
Aici este, de fapt, problema. Tindem să raportăm orice eșec, ca și orice victorie, la cei din jur. Totul se transformă într-un soi de spectacol cu public, ceea ce ne transformă activitatea cotidiană într-un joc, pe scenă. Iar ceea ce facem capătă greutatea colosală imprimată de presiune: pierzi sau câștigi, rezultatul va fi cunoscut, comentat, disecat, diseminat de ceilalți. Spectatorii vieții noastre.
Este nedrept și trist să-ți petreci fiecare clipă sub privirile altora. Să-ți gândești fiecare pas ca pe o mișcare decisiv învingătoare. Să accepți trăirea întru această cvasipsihoză. Mai ales că lucrurile nu stau nici pe departe așa cum am crede. E drept, ne-or privi alte persoane, scrutător, dar numai în pauzele îngăduite de propria prestație pe scenă. Deoarece în jocul de-a victoria suntem cu toții implicați.
Consecința inevitabilă a celor descrise mai sus este apariția artificialului în existența noastră. Cu rol principal și forța de a absorbi esența realei împliniri. Ne prefacem, pentru a nu fi nevoiți să aplecăm capul, rușinați, la apariția recenziilor sau decernarea premiilor. Simulăm spre a câștiga, măcar în aparență, fără a remarca pierderea irecuperabilă a tot ceea ce ne definește ca persoane, alături de timpul menit vieții noastre. La final, trăgând linie, descoperim că piesa în care am jucat este o nefericită farsă, lipsită de valoare practică. O alcătuire banală – din lunga serie „nici nu ajută, nici nu strică” –, dedicată irosirii vremii.
Din punctul de vedere al presei, materialele jurnalistice trebuie să urmărească veridicitatea, relevanța, importanța… Sunt multe aspecte care trebuie urmărite și nu trebuie neglijat, nici minimalizat faptul că o știre bună (ori o analiză, un documentar etc.) „vinde” ziarul, chiar dacă astăzi, în era ecranelor și a textelor tip clickbait, termenii își modifică binișor greutatea, dacă nu chiar înțelesul. Pe lângă toate, însă, apar mereu elemente și probleme noi, astfel încât niciodată nu este simplu să descrii lumea în care trăim.
Cum faci o știre atunci când protagoniștii joacă, în mod evident, un rol? Cum prezinți faptele, cum evidențiezi persoanele, dacă ești pus în situația de a înfățișa publicului o producție teatrală? Spui lucrurilor pe nume, denunțând și lămurind, critic? Rămâi obiectiv (deși nu chiar) și povestești acțiunea, fără a aminti decât în treacăt aportul actorilor? Oricum ai face, vor apărea cel puțin rezerve privitoare la materialul de presă și vei fi învinuit că te-ai situat în vreo tabără ori în alta, chiar dacă ești un profesionist desăvârșit, nevinovat… Iar contextul politic, social ș.a.m.d. se arată favorabil, după cum știm, dramoletelor și farselor, deci existența noastră se desfășoară într-un uriaș teatru, în care abia diferă decorurile și măștile. Câștigi nu atunci când te străduiești să fii cât mai bun, ci atunci când joci acceptabil rolul unui om bun. Altfel spus, în condițiile actuale, nu este deloc ușor să fii, cu adevărat, (nici) jurnalist.
În piesa de teatru Cum vă place, Shakespeare decreta, fabulos: „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”. Așadar, nimic nou sub soare. Poate doar rolurile au devenit tot mai sofisticate și acțiunile tot mai elaborate, astfel încât ceea ce suntem și ceea ce facem nu mai seamănă, sub atâtea farduri, cu realitatea. Sau poate că ne complicăm viața inutil, așteptând o confirmare cât un ropot de aplauze de la cei din jur, partenerii de drum către împlinire, pe care îi considerăm, din reflex, din obișnuință, nimic altceva decât spectatorii noștri…
|
Alexandru Pripon 5/2/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.