Scrisoare pastorală
Hristos a înviat! Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului să aducă apropiere de Dumnezeu, sănătate, bucurii, înțelegere, fericire în viața și în familiile Dumneavoastră, iar în lume pace între popoare!
*
Vremea cățeilor. A venit primăvara! Toți ne-am bucurat, căci ne săturasem de atâta iarnă. A venit primăvara, dar a venit și vremea mieilor. Încep tăierile și pământul se înroșește de sângele lor nevinovat. Sărmanii! N-au nici o scăpare și nici o crezare. Nici o lege nu-i ocrotește pe ei. Cer diperați ajutor de la mamele lor, care-i privesc neputincioase și înlăcrimate, cum sunt tăiați, jupuiți, puși în cenghire, tăiați bucățele, împachetați și dați cumpărătorilor. Zbiară oile de ți se rupe sufletul de durerea lor, precum mamele evreice din Egipt de pe vremea lui Moise, sau cele din Betania, când le erau tăiați pruncii și nu aveau nici o putere să-i apere, să-i salveze! Am auzit că au fost oi, care cădeau în genunchi și-și înălțau botul spre cer, zbierând sfâșietor, încercând să-L îndure pe Dumnezeu să vină în apărarea mieilor. Nimeni nu le aude, nimeni nu înțelege, toți știu una și bună: mieii trebuie să moară, mieii trebuie să fie mâncați. Mieii nu au nici o lege în sprijinul lor. Nimeni nu le ia apărarea, parcă toate păcatele și toate fărădelegile lumii ar cântări în spinarea lor. Ei nu știu să se gudure pe lângă stăpâni, să se facă plăcuți, lingușitori, știu să fie miei și atâta tot. Dau din codiță doar când sug, să le arate mamelor lor că se bucură și că le place laptele, în rest, sunt ceea ce sunt, adică miei!
A venit și vremea cățeilor! Aici lucrurile se schimbă. Omul care rămâne surd și mut la durerea oilor, la cererea de ajutor a mieilor ce urmează a fi junghiați, sunt foarte atenți și manierați față de căței. În timp ce mieii tremură în grajduri și suportă cu greu frigul iernii, ori stau, pur și simplu, lângă mamele lor în zăpadă și în ploaie, cățeii stau în casă, pe sofale, pe pat, uneori pe masă. Ei dorm cu stăpânii sub plapumă, au cojocele de mieluț făcute anume, ca să nu răcească atunci când ies stăpânii cu ei la plimbare. Cățeii mănâncă numai mâncăruri alese, cumpărate cu bani grei de la magazine și farmacii veterinare. Stăpânii se îngrijorează ca de proprii lor copii de suferințele cățeilor. Îi duc la cabinete veterinare, îi consultă medici de specialitate, le dau tratamente. Pe căței îi țin stăpânii în brațe, îi sărută, uneori cățeii îi ling pe față, pe la gură, în semn de dragoste eternă. Cum să ții un miel în brațe?! Un cățel e altceva! Mielul miroase a usuc, pute; cățelul e spălat la câteva zile cu șampon special și parfumat cu șpreiuri scumpe, fiindcă nu poate să miroase oricum. Unii căței își fac nevoile în casă, pe covoare, pe parchet, uneori în pat, dar nu contează. Stăpânul curăță cu hărnicie, să-i arate cățelului cât de mult îl iubește. De la miel se folosește totul, inclusiv oasele, pe care le mănâncă,- cine alții , decât cățeii. De la căței nu se folosește nimic, nici măcar coada, deși pe unii îi auzi îndemnând pe alții fără ezitare: ,,-Mânca-i-ai coada! În alte țări, la alte popoare, cățeii și dulăii se mănâncă, așa cum se mănâncă la noi mieii, porcii, vacile, păsările. La noi, ne mai mâncăm și unii pe alții! La noi, cățeii sunt doar de companie. Ne însoțesc peste tot. Când nu putem să-i luăm cu noi din variate motive, îi lăsăm în grijă unor hoteluri specializate în cazarea câinilor și mâțelor. Suntem oameni civilizați, ce naiba!
Ne facem timp și îi plimbăm prin parcuri, pe străzi. Legea îi obligă pe plimbătorii de căței să aibă asupra lor punguțe de plastic, fărășele și măturele. Dacă se întâmplă să facă ceva potăile, stăpânii intră imediat în activitate. Doamnele scot din poșetă, iar domnii din servietele ,,Diplomat fărășelul și măturica și încep să curețe ceea ce au făcut jigodiile. Dacă se mai întâmplă să nu fie pe acolo o cutie de gunoi, doamnele pun punguța cu conținutul adunat cu trudă în poșetă, iar domnii în ,,diplomat. Domnii au avantaj că servietele lor se închid ermetic și se încuie cu cifru, așa încât putoarea nu poate ieși; doamnelor le este mai greu, fiindcă din poșete duhnește. Cine poate să bănuiască, însă, că putoarea vine de la o doamnă. Putoarea vine de la natură, doamna miroase numai a parfumuri fine! Întotdeauna!
Cățeii sunt foarte plăcuți multora. Ei știu să dea din gură, adică să latre și să dea din coadă, adică să se gudure. Asta este toată știința, tot folosul ce-l aduc stăpânilor lor. Pe ei îi apără tot felul de legi interne și internaționale. Pe ei îi apără tot felul de asociații din țară și din străinătate. Pe ei îi apără artiști și politicieni! Pe miei cine să-i apere? Cu ani în urmă am predat la un liceu agricol. N-am văzut acolo o planșă cu miei, dar am văzut una imensă cu peste o sută de căței mai mari și mai mici. Erau acolo toate rasele pământului. Copiii trebuiau să le știe, să le cunoască și să le recunoască. Poate rasele de căței era chiar temă principală la bacalaureat, la materiile de specialitate.
La urma-urmei, de ce ne-om mai chinui noi să ținem oi?! Asta făceau moșii și strămoșii noștri, care aveau turme mari de oi și de miei. Erau înapoiați, nu erau oameni culți, ca noi! E și deranjant, fiindcă trebuie să te scoli dimineața, să pleci cu ele la câmp! Cu cățeii e altceva! Poți, foarte bine, să-i dai ceva de mâncare și să stai cu el în pat până târziu, așa încât să nu-ți scape nici un film la televizor. Despre oi poți să-ți înveți copilul să spună o poezie ca aceasta, spre exemplu: ,,Oița ne-aduce nouă/ Lapte, brânză, carne, ouă!
E vremea cățeilor, fraților! Vrem sau nu vrem s-o recunoaștem, asta este! Vai de mama noastră!
*
Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești(III).
III.Definiția. Sfintei Spovedanii este de o claritate și profunzime impresionante: ,,Spovedania este biciul greșalelor și mijlocul cel mai înlesnitor spre spăsenie și împăciuire(VIII, 574). Existența sau neexistența Sfintei Spovedanii este în directă legătură cu atitudinea lui Dumnezeu față de om în lumea aceasta: ,,Cel ce nu se pocăiește, de câte ori se închină, de atâtea ori aduce aminte lui Dumnezeu de-ale lui nelegiuiri, de-aceea tu întâi să te pocăiești, apoi la Domnul să îndrăznești(VIII, 264); ,,Precum după boală sănătatea e mai dulce, așa și după greșeală căința ne-aduce pocăință mai dulce(IX, 57); ,,Prin păcate ne bolnăvim și prin pocăință ne lecuim. Alergă la leac, ca să scapi de boală(VIII, 264). Această atitudine însă devine mult mai hotărâtoare pentru situația sufletului după moarte: ,,Urât este să te duci cu sufletul încărcat de nelegiuiri, de blestemății și de netrebnicii(VIII, 543).
IV.Întemeietorul Tainei Sfintei Spovedanii nu este menționat în proverbele studiate.
V.Săvârșitorul Sfintei Spovedanii este preotul, care e numit frecvent și pe bună dreptate duhovnic. Instituția duhovniciei în dreptul cutumiar românesc este foarte veche și e firesc acest fapt, având în vedere, pe de o parte, vechimea preoției, iar pe de altă parte vechimea creștinismului la români. Așa, bunăoară, ea a intrat în cutumele unor localități rurale, fiindcă acolo se întâlnesc destul des proverbe precum ,,I-a făcut popa blană(V, 82). În acele localități era obiceiul ca preotul să facă judecățile pentru infracțiunile din parohie. Pentru adulter, punea un țăruș în curtea bisericii. Făcea gaură la o scândură și o înfigea pe țăruș. La celălalt capăt al scândurii făcea altă gaură și acolo băga cu capul pe femeia adulteră, după slujbă. Toți care treceau o scuipau. Bărbații nu erau băgați niciodată cu capul ,,în blană.
Duhovnicul are puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor: ,,Ca duhovnicul: el leagă și dezleagă(IX, 203). El spovedește pe toți, și buni și răi: ,,Duhovnicul spovedește și pe cel bun și pe cel rău(VI, 632). Ținerea sau iertarea păcatelor este un drept incontestabil al duhovnicului: ,,Ca duhovnicul: când vrea, te iartă, când vrea, te osândește(IX, 203). El își ,,încarcă sufletul cu păcatele altuia(VII, 75), în sensul că toate păcatele mărturisite intră în responsabilitatea preotului. El răspunde în fața lui Dumnezeu de ușurința cu care a iertat unele păcate, de refuzul de a reține altele, de asprimea sau ușurătatea epitimiilor pe care le dă. Tocmai de aceea duhovnicul trebuie să fie om învățat, mai învățat decât toți, fiindcă el este cel care leagă și dezleagă, cel care povățuiește, cel care dă sentințe: ,,Duhovnicii decât toți mai învățați să fie, că de la ei toți așteptăm povățuiri să luăm(VIII, 710). Autorul proverbului nu se sfiește să spună că duhovnicii buni contribuie substanțial la progresul religios-moral al unui popor și invers: ,,vai de acel popor, ce duhovnici nevoiași au(VIII, 710).
Cele destăinuite la scaunul duhovniciei rămân îngropate în sufletul preotului-duhovnic. El are obligația sacră de a nu le divulga nimănui: ,,Ce știe popa nu trebuie să știe satul(VII, 100); ,,Nimeni ca duhovnicul mai multe taine poate cunoaște(IX, 203). Spovedania este făcută direct, față către față, fără martori: ,,La duhovnic, ca la moară, pe rând intră, pe rând iese(IX, 203). Credincioșii se îndeamnă unul pe altul să se spovedească: ,,Haideți să ne spovedim/La moș popa Constantin(VII, 90). De aici vedem imaginea duhovnicului ca a unui bătrân preot cu experiență de viață.
Preotul povățuiește și dă canoane enoriașilor ce se spovedesc, dar în unele cazuri aceste prescripții el nu le respectă: ,,Duhovnicul pe păcătoși bine îi povățuiește, iar el niciuna nu păzește din câte lor le grăiește(VIII, 710). De aceea omul din popor îi transmite un îndemn înțelept: ,,Dohtore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți(V, 270). Dacă uneori epitimiile și îndrumările duhovnicești sunt prea aspre, omul din popor conchide: ,,Nici toate ale dohtorului, nici toate ale duhovnicului(V, 269). Există și afirmații ironice din partea omului din popor care se bazează pe obiceiul unor preoți duhovnici de a lua bani pentru spovedanie: ,,Vai de duhovnici, când vor lipsi păcătoșii(VIII, 710).
VI.Primitorii Sfintei Spovedanii sunt creștinii, oamenii păcătoși, care-și simt sufletul greu de păcate(Va urma).
*
Uitătura popii. Într-o zi eram în piață, după cumpărături. Eram civil. O femeie care vindea cartofi m-a recunoscut că sunt preot și a început să strige în gura mare, că la înmormântarea soțului ei, preotul i-a făcut ochi dulci, s-a apropiat de ea și a întins mâna s-o mângâie, dar că ea s-a ferit și l-a lovit peste mână. Reieșea din afirmațiile femeii, că preotul era un afemeiat și că ea era o femeie cinstită. M-am strecurat binișor prin mulțime și m-am îndepărtat, fiindcă scena era penibilă.
La vreo câteva zile de la întâmplarea cu pricina, eram la o emisiune la televizor. Era emisiune interactivă, așa că oricine putea să dea telefon și să intre în emisiune. O doamnă oarecare a spus că la înmormântarea soțului ei, preotul nu se uita decât la picioarele ei! Nu știu dacă o fi fost una și aceeași persoană, însă faptul dă de gândit.
Dacă preotul s-ar fi uitat pe deasupra mulțimii aflată la acea înmormântare, s-ar fi spus despre el că se uita după ciori sau după avioane; dacă și-a ținut privirea la nivelul capului, a făcut ochi dulci tocmai văduvei care-și bocea soțul; dacă s-ar fi uitat la stânga, se uita după făină; dacă s-ar fi uitat la dreapta, s-ar fi uitat după slănină; dacă s-a uitat în jos, s-a uitat la picioarele văduvei. Grea problemă cu uitătura popii! Poate ar trebui să se lege la ochi sau să-și pună ochelari negrii, ca să nu mai vadă și să nu i se vadă ochii!
Este mult mai grea însă problema cu starea noastră de spirit! Suntem stresați, suntem striviți de greutăți, de necazuri, de lipsuri. Se mai ivesc și situații de acestea de drame familiale. Avem impresia că lumea întreagă este împotriva noastră. Căutăm mereu țapi ispășitori, ca să ne motivăm neputințele și eșecurile. Aruncăm cu noroi în oricine, crezând că astfel facem o ispravă admirată de cei din jur. Am uitat noțiunile cele mai elementare privind rolul preotului într-o parohie. Asta dacă le-am știut vreodată! Televizorul ne-a intoxicat viața și ne-a modelat sufletul și mentalitatea după alte valori decât cele tradiționale românești.
Să zicem că femeia din piață era bolnavă psihic sau nervos. Un om sănătos nu s-ar fi manifestat așa în nici un caz! Se adaugă și cea de la televizor și lucrurile se complică. Îmi amintesc de regretatul preot Ionică Sfetcu de la Bârda. În mod frecvent, la biserică sau în alte împrejurări grele din viața cuiva, îl mângâia pe acela, fie că era bărbat, fie femeie. Îl mângâia ca un părinte și încerca să-l încurajeze, ca să treacă de momentul critic în care se afla. Îi vorbea frumos și-l îmbărbăta. Nimănui vreodată nu i-ar fi trecut măcar prin gând că părintele face astfel vreun ,,avans sexual cuiva. Doamne ferește! Părintele era părintele satului cu adevărat. La el se duceau oamenii din sat, fie la biserică, fie acasă și-și vărsau durerea, necazul, lacrimile și of-ul. De la el așteptau un sfat, o încurajare, o mângâiere. El nu era numai părintele, ci și judecătorul. Trebuia să ia cunoștință cel dintâi de o situație și părerea dumnealui conta și contribuia cel mai adesea la rezolvarea problemei. Astăzi nu numai preotul nu mai are voie să mângâie pe un enoriaș, dar chiar un copil nu mai ai voie să-l mângâi, fiindcă devii suspect și gestul poate fi răstălmăcit!
Sărmană ființă umană, în ce hal ai ajuns!
*
*
Zâmbete.☺Doctorul: ,,- Cum stai cu durerea de cap de care te plângeai? ,,- E plecată la părinți! ☺Două femei stau de vorbă: ,,- Soțul meu cred că face Alzheimer! ,,- Păi, de ce crezi asta? ,,- Zice că nu-și mai amintește ce a văzut la mine când m-a luat! ☺Un om bătrân mi-a spus odată: ,,Când banul vorbește, legea tace! ☺,,- Domnule Doctor, vreau să ies la pensie! ,,- E devreme! Încă se mai aud bătăile inimii! ☺Mulți sunt educați să nu vorbească cu gura plină, dar nu le amintește nimeni, niciodată, ca să nu fie cu capul gol! ☺Iarna asta a fost atât de frig în Romania, încât un politician a fost prins cu... mâinile în propriile sale buzunare!!
Hristos a înviat! Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 4/20/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.