Maestrul Mihai Bandac
Mereu aproape de sufletul românesc
„O enigmă și un miracol istoric, Poporul român”
I.G.Brătianu
-Astăzi vă invităm la o întâlnire specială cu un artist care și-a trăit destinul sub semnul culorii, al demnității și al verticalității morale, maestrul Mihai Bandac. Întro perioadă istorică tensionată, marcată de constrângeri ideologice și de frământări culturale, el a reușit să transforme pictura într-un spațiu al libertății interioare. În jurul său a gravitat o lume artistică vibrantă, de la poeți și actori emblematici ai generației sale, până la inițiative culturale curajoase precum Fundația Culturală Română DLN și SIRFA-Societatea Internațională pentru Renașterii Femeii și Frumosului prin Artă.
Anul 2025 marchează un moment de referință prin apariția celor două volume monumentale Anotimpurile și Anotimpurile-Expoziții, Vernisaje, Personaje, publicate la Editura INTEGRAL sub egida Fundației Culturale DLN. Aproape 800 de pagini care adună o viață de creație, întâlniri memorabile și o operă ce traversează decenii. Pentru noi, cei aflați la mii de kilometri de țară, arta devine punte, memorie și identitate. Astăzi vom descoperi împreună povestea unui destin artistic, care a știut să transforme fiecare anotimp al vieții într-o formă de lumină. Rămâneți alături de noi într-un dialog autentic cu maestrul Mihai Bandac.
- Maestre, dacă ar trebui să vă definiți destinul artistic printr-un singur „anotimp”, care ar fi acela și de ce?
-Toamna. Dece ? Nu știu nici eu exact, poate are importanță faptul că sunt născut în 5 octombrie.
- Coloritul. Coloritul toamnei.
- Exact. E dificil, ca să vă răspund.
- Cele două volume monumentale „Anotimpurile” și „Anotimpurile – Expoziții, Vernisaje, Personaje” – apărute la Fundația Culturală DNL și Editura INTEGRAL – reprezintă o sinteză a vieții și operei dumneavoastră. Ce ați simțit când v-ați văzut creația adunată în aproape 800 de pagini?
- Este greu să vă răspund. Și-n clipa asta…
- Să vă dezmeticiți ?
- Da, exact. La o întrebarea de acest fel, ca să răspund, aș apela la o zicere de a lui Nichita Stănescu, din tinerețea lui frumoasă, anii 60-70…I-ați apucat?
- Da bine înțeles.
- Eu am fost foarte legat de el. Și în intimitatea casei lui și foarte rar în public, apela la următoarea zicere: Lasă-mă ca să mă-ndepărtez de tine într-atât încât să-ți pot surprinde cu adevărat măreția… Deci cerea o distanță față de eveniment și de sentiment. Așa și eu vă răspund acuma, parafrazându-l, apropo de cele două albume: dați-mi voie ca să mă îndepărtez de ele, să mai treacă puțin timp și apoi să vă fac cunoscut sentimentul…
- Ați creat într-o perioadă marcată de „Tezele din iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu. Cum a reușit artistul Mihai Bandac să-și păstreze libertatea interioară într-un context ideologic restrictiv?
- Nu am un răspuns complet, dar incitat de o asemenea întrebare, mărturisesc, că așa pe semene mi-a fost destinul, așa a fost contextul în care am trait. Am fost departe de tot ce însemna politică.
N-am fost membru de partid, n-am simțit nevoia nici în studenție, nici pe urmă, ca profesor la IATCILCaragiale - Universitatea Națională de Teatru și Film cum se numește acuma. N-am fost și nu sunt membru nici unui partid, n-am votat în viața mea, am trait departe de politică, de ideologie mai ales și am cam făcut tot ce am simțit, mai bine sau mai puțin bine. Mi-au fost prielnice contextul cultural, persoanele din preajma mea, din proximitate, la rându-le - actori cu precădere – care sunt prezenți foarte mulți în acest al doilea volum, Expoziții, Vernisaje, Personaje.
Și îmi amintesc că în acea vară a lui 1971, în vacanța mare de profesor, iulie, august, septembrie, afându-mă cu cortul în locurile mele dragi, Maramureșul, sau Portița din Deltă, respectiv Lacul Razelm și Jurilovca, neavând radio, în sălbăticia munților, pădurilor și litoralului, nu aveam cum să fiu informat de ce se mai întâmplă prin lume. Deabea cândva, prin noiembrie, când la Studioul Casandra de la Institutul de Teatru și Film, spre deliciul eminenților profesori, mari actori, regizori și teoreticieni, cei patru marxiști devotați din BOB, adică Marinescu, Deleanu, Berlogea și Ceaușu, coordonați cu mână de fier de către eterna Ghizela Vass de pe la CCPCR, se dădeau de ceasul morții ca să explice Tezele pe înțelesul tuturor.
- Sunteți un suflet, spirit liber, ca și mine, ați fost binecuvântat să fiți martorul pur și sincer al Creației Divine. Fără să vă lăsați influențat de nici o doctrină. Și asta v-a avantajat ca să-l vedeți cu ochi reali, pe Creator și Creația sa. Ați fost contemporan și apropiat de mari spirite culturale precum Nichita Stănescu sau Toma Caragiu. Ce însemna dialogul dintre arte în acea perioadă și cum v-a influențat?
- Cu Nichita Stănescu, s-a întâmplat să-l cunosc, să-l văd mai bine zis, prima data, prin anii 60, anii studenției mele, la Cenaclul Nicolae Labiș de la Uniunea Scriitorilor. Unde au debutat majoritatea poeților, prozatorilor și crticilor, care peste ani au devenit clasici. Mai mult de jumătate dintre fiind deja plecați dintre noi. Acolo, la Uniunea Scriitorilor, care era și foarte aproape de Institutul de Arte Plastice, lunea, în Sala oglinzilor, se țineau ședințele Cenaclului condus de regretatul Eugen Barbu alături de o echipă prestigioasă și acolo i-am văzut pe toți tinerii doritori de afirmare, poeți cu precădere, în frunte cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Constanța Buzea, Grigore Hagiu, sau Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Ion Băieșu, Ion Lăncrăjan, Petru Popescu….Lista este foarte mare. Iar pe Nichita Stănescu l-am cunoscut în direct și concret în 1970, în casa poetesei Vera Lungu, într-o poveste care și ea merită vreodată să fie evocată, fiind legată de pasiunea mea pentru poezia lui Nicolae Labiș. Și prietenia s-a întâmplat natural. Eu locuiam în Drumul Taberei, unde în blocul meu de garsoniere T9, aveam la parter un atelier închiriat, spațios, luminos și primitor. Care desigur că mă costa foarte mult. Și acolo s-au produs ani de zile, aproape două decenii, întâlniri și evenimente deosebite. Bandaciade li se spunea. Debutau în ziua de 5 octombrie - ziua mea de naștere - și se încheiau pe 8 noiembrie, de Sfinții Mihail și Gavril. Cu un meniu simplu, țărănesc, cu slănină, ceapă, cârnați, usturoi, burduf de stână, pălincă și uneori chiar cu fasole bătură și mănăligă, sau pește de la Jurilovca. Și în acel atelier din Drumul Taberei - în al doilea volum - Expoziții Vernisaje, Personaje – îi veți recunoaște pe mulți dintre cei la care v-ați referit. Pe o perioadă foarte mare, acolo sau întâlnit programat sau spontan, tinerii epocii, generații apropiate de Nichita Stănescu și mulți dintre admiratorii săi. Alături de ei, mulți actori și studenți, care peste timp au devenit mari personalități ale teatrului și filmului românesc.
Împreună am cântat, am recitat poezii și am petrecut cum se spune în paralel cu realitatea concretă, cu situația general din epocă.
- În jurul dumneavoastră a gravitat o lume artistică complexă, inclusiv prin implicarea în SIRFA – Societatea Internațională Filantropică în vederea Renașterii Femeii și Frumosului prin Artă. Ce rol credeți că are arta în redefinirea demnității și identității feminine?
- Ideia a fost a lui Nichita Stănescu și datează din iarna lui 1970. Este vorba de o întâmplare anume din mediile noastre.
Pentru că se întâlnise în seara aceia la atelierul meu, pe lângă mulți scriitori care îl adorau, Fănuș Neagu, Gheorghe Pituț, Mircea Micu, Marin Tarangul, Grigore Arbore, Teodor Pâcă și cu marele critic Ion Frunzetti, mare personalitate culturală - ce tocmai îmi dedicase la Radio România Cultural un eseu foarte elogios, cu trimiteri la Herodot, Maramureș și Dacii Liberi, Nichita a decretat nașterea a două evenimente: SIRFA, adică Societatea Internațională Filantropică - și atenție că este vorba de un mic agramatism deliberat - în vederea Renașterii Femeii prin Artă, așa s-a numit ea de la început și a doua - incitat de Ion Frunzetti - Fundația Culturală Română DLN, adică Dacii Liberi și Nemu-ritori.
Ambele Fundații au luat ființă, prin Decretul surprinzător, memorabil și antologic al lui Nichita Stănescu, în acea seară idin 1970.
- Privind retrospectiv, care a fost momentul de cumpănă care v-a definit ca artist – acela în care ați simțit că nu mai există cale de întoarcere?
- Iată, din nou o întrebare dificilă și vă mulțumesc desigur, că sunt pus în situația să apelez la o formula și la un ajutor. Nu-mi este foarte clar. Ca să pot trăi civilizat, fără obligații, împrumuturi sau compromisuri și cred eu și prin vocație, am fost de la început, de la terminarea facultății din anul 1964, profesor. Întâi la Liceul 24 din București și apoi la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale, până în urmă cu ceva timp, când m-am pensionat. Iar viața profesională, artistică, de pictor, se întâmpla după orele de activitate pedagogică și în funcție de context...Cum prindeam o clipă liberă, cu condiția ca să fiu odihnit, fizic și mental, acolo la atelier, dădeam frâu liber sentimentelor, temelor preferate, ciclurilor tematice, care s-au văzut în expozițiile mele și în tablourile reproduse în Cataloagele și Albumele tipărite dealungul vremurilor și bineînțeles în Albumul recent editat Anotimpurile și la care v-ați referit cu atâta generozitate. Și în mod firesc, lucrând, nu mă gândeam la o asemenea problemă – pictorii în general nu se gândesc la un anume moment și salt calitativ. Dacă am înțeles eu bine. Lucrezi cu pasiune și dăruire, determinat de resorturile interne, specifice fiecărui creator și de contextul respectiv, de ambianță. Pe semne că – și cu asta poate că răspund cât de cât adecvat întrebării dumneavoastră – vacanțele de profesor întâmplate, care se regăsesc firesc în ciclurile de lucrări semnate și datate, la munte, prin Maramureș, prin Apuseni, pe Transfăgărășan, pe la stânele de acolo, prin toate văile acelea formidabile, sau în Deltă, la Portița, Jurilovca, Lacul Razelm, acolo bănuiesc eu că se pot identifica asemenea momente esențiale, de sinteză, la care v-ați referit. Bănuiesc.
- Acuma există și Muza cu care dialogați, sau universul de unde se presupune că vine sugestia de a vă perfecționa...lentila...ca să vă ducă unde trebuie, ca să găsiți răspunsul întrebărilor firești ale creației...
- Despre Muze stimate domnule Ben Todică, iarăși îndrăznesc să vă propun să vorbim altă dată. Pentru că ele trebuie să fie identificate în Albumul acesta, Expoziții, Vernisaje, Personaje, care are peste o mie de fotografii, de poze ocazionale - multe dintre ele semnate de către genialul Aurel Mihailopol. Și acolo cu siguranță, veți întâlni multe Muze.
- Pentru românii din diaspora, inclusiv cei din Australia, arta devine adesea un pod între lumi. Ce credeți că transmite pictura dumneavoastră unui român aflat la mii de kilometri de casă? V-ați gândit ?
- Nu m-am gândit. Mi s-a întâmplat oarecum, dar după 1990. Până atunci m-am confruntat cu multe probleme, artificiale dar grave, cu oficialitățile. N-am prea avut voie să ies din țară, n-am avut pașaport, numele meu a avut interdicție totală, prin Televiziune, Radio și Film. În Dicționarul Cinematografic Româ-nesc, este menționată scena dramatică de prin 1987, când numele meu a fost scos cu brutalitate din Filmul Punct și de la capăt, spre consternarea distinsului regizor Alexa Visarion. Și încă multe asemenea mizerii datorate ignobilei Securități…Iar când s-a întâmplat totuși ca să mai ies cu expoziții, a trebuit ca să intervină la cele mai înalte nivele ale statului, ba Toma Caragiu – care m-a iubit foarte mult și eu pe el desigur, ba Ion Frunzetti. După 1990, am reușit ca să ajung prin Europa cu niște expoziții - în Australia n-am avut șansa- și la vernisajele respective, în Olanda cu precădere, dar și în Franța, Italia sau Germania, au venit și români, plecați demult din țară. Familii întregi, cu tot cu copii și prieteni. Și i-am urmărit discret dintr-un colt al sălilor respective și am constatat, sau mi s-a părut mie, că erau foarte impresionați de sugestiile unora dintre lucrări și deopotrivă de titlurile acestora….Unii fiind legați direct, prin naștere, de locurile respective. Subiecte din Transilvania cu precădere, din Oaș, din munți, din Deltă. Și reacționau. Omenește. Cunoșteau bine locurile, le purtau în suflet, cu nostalgie. Deci în acest sens încerc să vă răspund.
- Dacă ar fi să alegeți o singură lucrare care vă reprezintă cel mai profund, care ar fi aceea și ce poveste ascunde?
- Stimate domnule Ben Todică, cred că ar trebui ca să revăd imaginile cu zecile de lucrări, plecate din atelierul meu și rătăcite prin lume, cum se spune. În două situații m-aș aventura ca să identific asemenea momente. Ciclul peisajelor de toamnă de la munte, căci așa a început dialogul nostru foarte plăcut și evocator și atunci poate că m-aș încumeta ca să identific valorile la care v-ați referit. Muntele și Delta. Apusurile din munții Făgăraș, de la Vidraru, de la stâne. Știam aproape toate stânele din zona Transfăgărășanului, încă de la cele jos, din străvechiul sat de ciobani Aref, comunitate de sorginte dacică, cu o istorie și legende emoționante, până sus, la Bâlea. La sălașele de acolo, unde, protejat de cei doi câini lup, Doina și Nero, zăboveam cu săptămânile. Apusurile m-au impresionat cel mai mult și am încercat pe cât mi-a fost în putință, întâi în tehnici de acuarelă sau tempera, ca să-mi fac notații și pe urmă să le transpun în ulei și pe pânză, la baza mea de la Cumpăna, unde aveam cortul și apoi rulota. Și desigur, reluate fiecare la atelierul din Cotroceni, să ajungă la stadiul final, așa cum se prezină ele în Albumul Anotimpurile. Apusurile din munți și deopotrivă cele de la mirifica Portița, de acolo de la marginea lumii, adică a Deltei și a Lacului Razelm, cu norii înalți de la orizontul mării.
- Cum vedeți pictura românească de astăzi? Mai există verticalitate, mai există rezistență prin cultură?
- Aicea, îmi permit să vă recomand și celor care ne ascultă și urmăresc emisiunile dumneavoastră frumoase și profunde, să vizitați contul meu de pe Facebook. Veți întâlni, din când în când, evocări spontane, pe care uneori chiar cei de la FB le repostează, legate de scriitorul Dumitru Dinulescu. Puși, pe care l-ați cunoscut desigur. Un personaj fabulous în boema bucureșteană și care a fost foarte sensibil, alături de încă mulți alții și a reacționat întotdeauna când a putut și a lăsat mărturii, legate de această așa zisă rezistență prin cultură. Mai ales după 90, provenind cumva din Școala de umoriști de la Casa de creație de la Mogoșoaia - unde scriitorii erau în elemental lor, erau liberi și fericiți în lumea lor frumoasă - el a fost foarte activ și a persiflat prompt și cu argumente livrești desigur, așa zisa rezistență prin cultură, formula „prețioasă” care năpădise la un moment dat peste media românească. Argumentând elevat și elegant întotdeauna, în cărțile sale și apoi prin postări pe internet, că n-a prea existat o rezistență prin cultură. Formula lui preferată, cu care o să vă întâlniți și în mod sigur o să vă amuze, era: Ei se jură că nu fură, dar i-am prins cu rața-n gură, rezistența prin cultură. De preferință apela fie la acea celebră Carte a darurilor din 1974 –exemplar unic, licitat cândva pe la ArtMarc, fie la cazul portretiștilor votivi de pe la atelierele din Pangratti, cu celebrele lor omagii de pe pereții expozițiior oficiale, lucrări supradimensionate și fizic și ca preț enorm de achiziție.
Spre stupefacția generală, multe dintre aceste lucrări, au putut fi vizionate în acea Expoziție de la Teatrul National din 1991, intitulată Artă și ideologie. Și care după cum s-a aflat de la cei doi organizarori, un pictor veleitar și un critic obiedent, a fost închisă imediat la presiunea autorilor expuși. Noroc că există casetele cu filmarea integral. Merită din plin un efort de a le procura și populariza.
- Ce mesaj ați dori să transmiteți tinerilor artiști români care încearcă să-și găsească vocea într-o lume grăbită și fragmentată?
- Tinerilor artiști români le doresc sănătate și credință în ceeace fac. Profesorul meu din facultate, genialul pictor, îmi permit să spun, Alexandru Ciucurencu - școlit la Paris la începutul secolului XX, în contextul respectiv al studenției anilor 60, mereu ne atenționa cu delicatețea lui - era parcimonios, zgârcit la vorbă- să studiem Impresionismul în mod special, de câte ori ajugem în Franța, să avem pe lista turistică și deopotrivă profesională, întâi și întâi Pădurea Fontainebleau și Barbizonul. Unde Grigorescu și Andreescu au marcat fenomenul și ne-au reprezentat cu mare cinste. Cu imaginile lor debutând chiar filmul dedicat Revoluției impresioniste a culorii realizat de către francezi. Deci asta aș recomanda tinerilor ca să studieze, Școala românească modernă de pictură și interac-țiunea ei cu Marea Revoluție Impresionistă de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Și în mod sigur, de aici vor decurge multe dintre rezultatele profesionale scontate, dorite cu ardoare de toți creatorii.
- Maestre, vă mulțumim și vă mai așteptăm aici, în mijlocul ascultătorilor români din Australia. Vă dorim în continuare succes. Numai bine.
- Mi-a făcut mare plăcere și am fost foarte onorat. Doamne ajută.
-Dragi cititori, în această după amiază nu am vorbit doar despre pictură ci și de curajul de a rămâne tu însuți când vremile încearcă să te modeleze. Întâlnirea cu maestrul Mihai Bandac, ne-a reamintit că arta nu este doar un refugiu, ci poate fi și o formă de rezistență tăcută și demnă. Dincolo de paginile celor două volume monumentale, rămâne un destin care a știut să transforme fiecare încercare într-o culoare, fiecare obstacol într-o lumină. Pentru noi cei aflați departe de țară, poate că aceasta este lecția cea mai prețioasă. Nu distanța ne definește ci lumina pe care o purtăm în noi. Vă mulțumim că ați fost alături de noi, ori unde v-ați afla. Rămâneți aproape de sufletul românesc.
Ben Todica
|
Ben Todica 4/7/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.