Pelerin in românitate - Cristea Sandu Timoc
Vom face acest demers de restitutio in integrum numai actului de bunăvointă din partea grupului Observatorul, personal a domnului Dumitru Puiu Popescu, cărora le multumesc pentru întelegerea pe care au manifestat-o de a vă aduce, Dumneavoastră, onorati cititori, în prim plan, strădaniile unui pelerin în românitate care a dorit si doreste să vă facă cunoscută cealaltă lume de români trăitoare în afara României.
Am fi dorit să scriem la timpul prezent despre un om care a trăit pentru sufletul românesc. Din păcate nu mai putem face acest lucru deoarece, el, OMUL, a plecat spre alte zări pentru a lupta pentru români si pentru a le sustine cauza în fata Divinitătii. Nu ne rămâne decât sansa de a ne întoarce în timp pe firul naratiunii realizate cândva... undeva... pe pământ românesc.
Si acelasi lucru o să-l facem si despre multi alti oameni care vor apărea de-a lungul acestui serial.
Ne întoarcem în timp, când am avut privilegiul de a dialoga cu multi dintre românii de lângă noi, într-un pelerinaj făcut în românitate, avizând cititorul că multe dintre aceste dialoguri, apărute în două volume Destine învolburate si Pelerin în românitate, trebuie citite si percepute la timpul respectiv, când a avut loc întâlnirea noastră si când gândurile expuse reflectau starea emotională si de fapt a acelui timp. Facem acest demers din respect pentru fratii nostri români care merită să le fie cunoscută, prin această modalitate a dialogului obârsia, credinta, neamul, limba în care vorbesc, credinta, portul si cântecul.
Ne facem datoria de a răspunde, pe cât este posibil, prin intermediul lor, a fratilor nostri, la întrebarea pe care ne-am pus-o încă de la început: Cine suntem si de unde venim ?
Sperăm, ca stând pe prispa casei părintesti, să apucăm si vremea răspunsurilor...
Si a fost începutul...
...O zi frumoasă, cu un soare cald de toamnă, și un vânt care deabia adia, mângâind frunzele arămii ale castanilor care străjuiau de-o parte și de alta drumul ce ne călăuzea pașii spre o clădire maiestuasă, care adăpostea între zidurile ei istoria locului.
Ne aflam pe malul Dunării, nu departe de piciorul Podului lui Traian unde, cu secole în urmă, treceau legiunile romane ale împăratului Traian peste apele fluviului, pentru a cuceri Dacia.
Stau încă mărturie rămășițele cetății, armele și obiectele conservate în Muzeul de istorie din orașul proiectat și construit încă de pe vremea lui Kisellef. Drobeta Turnu-Severin.
Oamenii locului, poate mai mult decât alții, au fost printre primii care au cunoscut și recunoscut legătura de sânge, de neam, de tradiție dintre ei și cei aflați dincolo de Dunăre la Kladovo, Grabovița, Negotin, Zajcear sau Bor. Și de aceea poate au început să se adune, prin doină și joc, la Cântecele Românilor de Pretutindeni, români de pe ambele maluri ale Dunării.
Aici am cunoscut un român care purta cu el amintirea unui întreg neam de români timoceni, năpăstuiți de-a lungul vremii de răutatea și ignoranța istoriei, el însuși timocean și trăitor al acelor vremuri.
A venit aici, pentru a-și vedea frații pe care nu-i mai văzuse de ani de zile.
S-a născut în Timoc...
A crescut în Timoc...
A învățat la școala vremii în limba sârbă, și mai apoi la școala neamului în limba strămoșească a părinților săi...
A ajuns ambasador al românilor din Timoc pentru ca mai târziu să ajungă ambasador al românilor de pretutindeni...
A luptat necontenit pentru drepturile românilor timoceni, răsplata fiindu-i expulzarea sa din țara vecină și declararea sa ca persona non grata ". A scris peste 30 de cărți de istorie și folclor despre românii din Timoc...
Sunt multe de spus, dar cel mai bine este să-i cunoaștem povestea din rândurile care urmează.
Pot spune că am trăit între două lumi,
fiecare cu preferințele, frumusețile si farmecele sale.
Cristea Sandu Timoc
- Domnule Cristea Sandu Timoc, sunteți unul dintre românii care au avut cel mai mult de suferit din cauza sentimentelor pe care le-ați avut de mic copil pentru românii din Timoc, dintre Morava și Timoc, identifîcându-vă cu ei, cu bucuriile și necazurile lor, determinate de vremurile istoriei pe care le-au parcurs. Nici nu este de mirare acest lucru, dumneavoastră fiind născut și crescut în Timoc. Soarta dumneavoastră este și soarta lor. Am mai vorbit și-n alte împrejurări despre unele perioade din viața dumneavoastră, dar niciodată nu am reușit să cuprindem totul.
Aș dori ca acum să o luăm cu începutul și să nepovestiți pe îndelete cât mai multe...
Unde și din ce neam v-ați născut, unde v-ați petrecut copilăria, ce amintiri vă leagă de acele vremuri, atât cât vă mai amintiți și atât cât cunoașteți din povestirile părinților. Și-am să vă rog să ne povestiți și despre ei, ceea ce vă mai amintiți la această vârstă destul de înaintată.
- Pot spune că am trăit între două lumi, fiecare cu preferințele, frumusețile și farmecele sale. Nu cunosc în literatura română o copilărie mai zbuciumată și fantastică așa cum este a mea.
În viața mea, de la început, parcă Dumnezeu a coborât și a pus mâna lui misterioasă peste mine, încât actele, gesturile, întâmplările să apară ca fiind ocrotite de un miracol divin, care face din noi oameni predestinați să sufere toată viața, fără ca vreodată să aibă bucurie, în afară de patimi, lacrimi, luptă cu ființe imprevizibile și golite de suflet.
Vă dau câteva exemple.
La șapte zile am fost pe front cu muma la Cioaca Mare, lângă Zajcear, unde se duceau lupte din tranșee pe frontul bulgaro-sârb.
Am căzut de pe cal în râul Timoc și de aceea moș Florea al lui Șpicoveanu, care m-a salvat de la înec, mi-a dat, în glumă, numele de botez Timoc".
La 14 ani am făcut prima închisoare pentru că după trei ani de liceu la Traian" în Drobeta Turnu Severin n-am mai putut răbda dorul de părinți și mai ales de iada mea răsfățată scăpată din gura lupului, Bărzuica", și am trecut granița.
La 21 de ani am fost condamnat de poliția din Negotin să sparg piatră în munții din Macedonia ca să nu mai învăț la școli românești, când și Iugoslavia monarhică avea destule licee, ba mai vârtoase decât cele din Rumania".
La vârsta de 24 de ani mi s-a înscenat un proces politic la Negotin pentru trădare de patrie" și provocare la rezmeriță, difuzând printre românii timoceni ziarul Nădejdea" de la Vârșeț din Banatul de Vest și cărți românești. Incriminarea putea duce la condamnarea mea la moarte. De aceea, în 1939 am izbutit să fug în România, de la liceul român din Vârșeț, unde eram văzut ca oaia neagră". Suferințele nu se opresc aici.
În 1953 eram un profesoraș la Timișoara, unde am fost arestat la 30 martie, cu o săptămână înainte de Paști sub acuzația de spion titoist", pentru că lucrasem pentru puțin timp la ambasada română de la Belgrad. Am primit cinci ani condamnare pe bază de lettre de cachette" ca pe vremuri la Bastilia. Norocul meu a fost că a venit la putere Hrușciov, care a început clarificarea relațiilor cu așa-zisul criminal Tito.
Dacă nu venea Hrușciov la putere, probabil eram condamnat la moarte!
Am mai primit o condamnare de șase ani de detenție grea pentru infracțiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare", conform articolului 193, dar care nu exista în Codul Penal al României și care fusese importat din Codul penal sovietic. Eu am primit puțin șase ani față de Cornel Coposu care a primit 18 ani de detenție grea.
Am fost persona non grata" sub Tito și Miloșevici aproape 44 de ani, timp în care am avut interdicție de a trece granița sârbească pentru a-mi vedea casa părintească, părinții, frații, surorile; nici la înmormântarea lor nu mi s-a permis să calc pe pământul pe care m-am născut.
Mi s-a confiscat întreaga avere, soția a fost obligată să divorțeze de mine, iar fiica mea, profesoară la liceul de fete din Timișoara, a fost dată afară din învățământ. Au fost mai multe tentative de a fi lichidat prin împușcare în zona Mehedinți, dar grație lui Dumnezeu am scăpat.
Prin anii 80, când eram în drum spre Macedonia, la un congres internațional de etnografie și folclor, care se ținea la Ohrid, am fost forțat să cobor din tren la Vârșeț, anchetat și trimis înapoi la Timișoara, nefiind persoană agreată la acel congres. De fapt, în acea perioadă și până astăzi, n-a existat nici un singur intelectual român din Timoc, care să fi fost acceptat ca simplu cetățean în satul său de naștere, fără să nu-i fie viața în pericol. Oricine se declara și se purta ca român în acea perioadă era nevoit să-și găsească azil politic în România sau în Occident. Prezența limbii române în Serbia reprezenta mai mult decât un butoi cu pulbere.
Din viața mea senzațională, partea cea mai frumoasă mi se pare copilăria, despre care am scris înainte de 1989 o carte intitulată Cu Bărzuica în America", pe care însă nu am publicat-o. Dar trebuie să vă spun că pe mine nu bucuriile și viața lumească m-au ținut, ci lupta, jugul greu al vieții într-o lume găunoasă, ticăloasă, o lume de suflete pierdute și rătăcite. Nu mă pot lăuda cu familia mea mică, pentru că am neglijat-o, dar mă pot lăuda cu familia mea mare de vreo 9-13 milioane de copii, nepoți și strănepoți risipiți pe la frontierele țării și în diasporă. Acestei familii mari mi-am dedicat viața de tânăr. Am fost un an învățător într-un sat de munte din Banat, la Cănicea, după unii, un sat de hoți care furau din vagoanele ungurești de pe vremuri; apoi am studiat dreptul la Academia de înalte Studii Comerciale și Industriale, am trecut puțin și pe la Maxim Gorki" și am fost autodidact în istorie, pentru că mi s-a respins cererea de înscriere la facultatea de profil deoarece treceam printre cei tobă de carte burgheză" împreună cu alți olteni, prieteni.
- Unde v-ați născut ?
- M-am născut în satul de pe râul Timoc din dreapta Dunării, numit Zlocuțea sau Casa Rea, un sat așezat pe două coline, cu spatele acoperit de dealurile Poieniți, Făget, Părăsita, Bujorna și Dealul Mare. M-am născut la 8 septembrie 1916 sub un păr, după ce muma mea Gherghina s-a muncit șapte zile să mă nască și n-a putut. Pe atunci, pe Dealul Mare și Corniși era așezată armata bulgărească în tranșee, iar tunurile lor băteau peste casele Sănduleștilor pe dealul de la Raiț, un sat sârbesc pe stânga Timocului. De-a lungul Raițului erau așezate tunurile sârbești, care băteau aruncând ghiulele deasupra satului nostru. De aceea, în acel an, berzele speriate au părăsit satul, lumea s-a îngropat în pivnițe și nimeni nu trăgea nădejde că satul nu va fi ars cu vite cu tot.
Așa după cum era obiceiul, între sârbi și bulgari, în perioada 1876-1941, când au avut loc niște războaie frățești", vreo șapte la număr, totdeauna în prima linie erau puși românii din Timoc, din Serbia de răsărit și românii din Bulgaria. Atunci însă, avea loc doar un război de pe poziții strategice și zi și noapte băteau tunurile și din cauza lor, poate muma nu putea să mă nască.
În a șaptea zi, era o vineri, mama trăgea să moară, deși eram al cincilea copil. Sora ei, Floarea, a încălecat iapa și s-a strecurat prin frontul bulgăresc pe pârâul Diavolului până la Nerezii și de acolo la Tianuți apoi la Cosova, unde s-a oprit la baba Duja, vrăjitoare vestită în ținutul timocenilor. Pe la prânz, iar a încălecat calul și a tăiat frontul împreună cu vrăjitoarea și s-au oprit în fața casei la părul din miriștea lui moș Călin, bunicul meu. Dar cu o seară înainte, joi, bunicul Călin cu frati-su Marin al lui Sandu s-au dus peste Timoc cu apa până la gât și s-au oprit în satul Raiț la primarul care se numea Ștefan și l-au rugat să meargă la generalul sârb să-i spună să nu mai tragă cu tunurile vineri, că moare o muiere, care nu poate să nască din cauza tunurilor. Cu generalul bulgar se înțeleseseră mai înainte. Comandantul frontului sârbesc a înțeles, și în acea zi de vineri tunurile n-au mai tras. Sora mamei mai mică împreună cu baba Duj a au găsit-o pe mama trăgând să moară. Era slabă și fără putere. Vrăjitoarea i-a descântat, i-a dat să bea din apa fermecată, și cum a băut m-a și făcut. Mama a plâns că a scăpat de moarte și i-a zis sorei sale era să-mi ia capul copilul ăsta". Au trecut vreo șapte zile și încă nu mă botezaseră. Pe la înălțarea Sfintei Cruci, de Cârstov, vreo 33 de muieri din sat au urcat pe cai și cu moș Florea din Rinciu, unul dintre singurii bărbați care nu fuseseră chemați la război, au plecat să-și vadă oamenii", adică bărbații. Pe omul" mumei Gherghina îl chema Petre și făcea parte din Regimentul 3 din Dii sau Vidin. Mama m-a pus în luică", un fel de hamac care se leagă la spate și a plecat pe front cu celelalte muieri, toate cu câte un copil pe care tații nu-i văzuseră pentru că se născuseră după plecarea lor pe front. Mama era călare pe o iapă și din șirul de 33 de muieri era ultima.
- Dar de unde știți?
- Din povestirile de mai târziu. Femeile au mers pe dreapta Timocului, printre fronturi, mai mult noaptea, până la Cioaca Mare, unde un armăsar care păștea pe malul râului, ne-a speriat iapa, și din cauza insistenței armăsarului și refuzul" iepei, băierile de la luică s-au rupt iar eu, în scutece, am căzut în valurile râului care m-au purtat la vale. Mama și femeile priveau neputincioase cum mă duce Timocul și cum o să mă înec. Atunci, moș Florea a sărit în râu, m-a scos din Timoc botezat de Sfântul Ioan Botezătorul" și i-ar fi zis mumii:
- Gherghino, ține-ți copilu că 1-a botezat Sfântul Ioan Botezătorul și i-a dat numele de Timoc, că așa a fost scris să fie".
-Cam așa s-au petrecut lucrurile cu numele meu de Timoc. Muierile au ajuns în spatele frontului cam pe la amiază și generalul bulgar a încetat să bată cu tunurile. Toate femeile erau fericite că-și văd oamenii", numai muma era tristă pentru că atunci când trăgea să moară în miriștea bunicului sub păr, femeile care au trecut pe la ea i-au cotrobăit printre țoale și i-au furat punga cu toți dolarii pentru care tatăl meu muncise 12 ani în America la Cleveland, Chicago, Texas sau Toledo. Când 1-a văzut pe tata în uniformă bulgărească și cu cască nu 1-a recunoscut, iar mai apoi i-a întins copilul și printre suspine i-a spus cam atât:
-Petre, era să mor, dar să știi că rudele noastre și poate și vrăjitoarea mi-au furat toți banii agonisiți atâția ani în America. Poți să mă omori, să-mi faci ce vrei, acum suntem săraci, dar Dumnezeu ne-a dat acest copil."
Tata când a auzit a înghețat, dar nu a suflat nici o vorbă rea.
- Lasă, a zis, ține, și să crești copilul, o avea grijă Dumnezeu".
Pe urmă a mers cu iapa mumei în Bregova, un fel de târg, unde m-a botezat la părintele Ristea. Noi, copiii, îi făcuserăm și o poezie Popa Ristea, cu cădelnița de catran / Botează și un țigan". Și așa am venit eu pe lume...
Va urma
În episodul următor Sandu Cristea Timoc
ne povesteste de unde i se trage neamul.
După spusele celor bătrâni, Sănduleștii ar fi venit de la Uacșina, de pe lângă Isnovățul Mare, la miază-zi de Timoc. M-am trezit pe lume în casa bunicului Călin al lui Sandu, o căsuță mică, pitică, având o cameră de dormit spre răsărit în care se intra pe o ușă așezată la mijloc, ce se deschidea și închidea cu un belciug din fier îndoit, care se introducea pe o deschizătură spre a mișca o placă de lemn cu găuri, un fel de limbă a lacătului. In casă era un singur pat, lat de la un perete la altul. Pe patru măgari (capre din lemn) se așezau scânduri peste care se puneau saltele sau rogojini; iarna saltele, vara rogojini. In acest pat dormeau șaisprezece persoane. La marginea dinspre fereastră dormea moș Călin, urma tata Petre, apoi muma Gherghina după care veneau surorile mele Ioana, Floarea, Călina și frații mei Ilie, Cristea și Pascu. Lângă frate-meu Ilie era leica Stana, cumnată-mea cu Draga, Iconița și Nădejdea, apoi urma fratele tatei Anghel.
Cornel Rusu
( Din volumul Pelerin în românitate, Editura Scrisul Românesc, Craiova,)
|
Cornel Rusu 4/7/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.