“Fuga din Paradise” ( nuvelă )
SYNOPSIS
Marcu și Emma scapă la limită din incendiul care distruge orașul Paradise, fugind printr-un peisaj apocaliptic de flăcări, fum și mașini carbonizate. Supraviețuirea lor fizică este doar începutul. Odată întorși acasă, trauma îi lovește cu forță: pierd identitatea administrativă, stabilitatea financiară, somnul, intimitatea și capacitatea de a funcționa în lume. Diagnosticați cu PTSD, depresie și anxietate, se afundă într-o rutină de medicații, ședințe scurte și ineficiente, și zile petrecute în derivă.
Emma este bântuită de vinovăția pentru mașina încetinită în fața lor în timpul fugii — o imagine care nu o părăsește. Marcu, aparent mai puternic, se prăbușește lent sub presiunea responsabilităților și a neputinței de a o ajuta. Căsnicia lor se fisurează: nu mai pot dormi, nu mai pot iubi, nu mai pot comunica.
Când Emma își dorește un copil ca sens al renașterii, descoperă că nu poate avea unul. Eșecul adopției o aruncă într-o depresie și mai adâncă. Marcu încearcă să o salveze cu un cățel, Puc, dar el însuși își pierde locul de muncă și ajunge la un gest suicidal. Mutarea într-un apartament modest și o nouă slujbă par să aducă o stabilitate fragilă, în timp ce Emma își găsește o voce creativă în cărțile pentru copii.
Când fabrica la care lucrează Marcu se închide, el se implică într-un proiect improbabil de a o reporni, în timp ce Emma înflorește profesional. Relația lor devine un balans precar între loialitate, resentiment și supraviețuire emoțională.
Fuga din Paradise este o explorare lucidă a psihicului după catastrofă și a felului în care iubirea se schimbă atunci când trecutul nu te lasă să respiri.
Fuga din Paradise
Focul ajunse în buza piscinei când vuietul și trosniturile îl treziră. Se uită incredul pe fereastră. Totul ardea în spate. Se încordă deodată ca un arc. O bruscă pe Emma jos din pat.
„Foc!” îi strigă și o trase până la mașină. La intrarea în șosea se căsca hăul catedralei iadului cu pereții și bolta arzând. Mașini treceau în goană în ambele sensuri prin tunele de foc. O luă la nimereală la dreapta, pe sub arcada de pomi arzând. Drumul o tăia drept prin mile de pădure, și pădurea ardea sub vânt. Se ținea după o altă mașină. Nu-i vedea decât stopurile roșii. Între ei vreascuri aprinse erau împinse peste asfalt de vârtejuri de foc. Fumul intrat în cabină le înțepa ochii. El în boxeri, ea în chiloți, și căldura deveni greu suportabilă, cu tot aerul condiționat. Paradoxal îi încercau frisoane ca de frig. Treceau pe lângă câte o mașină complet arsă. Marcu scrâșnea din dinți. Să se fi oprit, ar fi avut aceeași soartă. Roțile fâșâiau pe asfaltul încins și vâjâiala trimitea vâlvătăi peste capotă și parbriz. Cât aveau să mai reziste? Luminițele din față se stinseră. În ultimul moment reuși să ferească mașina încetinind în față. Emma își duse mâna la gură și se răsuci în scaun să se uite în spate dar în pâclă nu mai era nimic de văzut. Tocmai trecuseră printr-o pălălaie când văzură la distanță o bucățică de cer albastru. La ieșirea din pădure erau mașini de pompieri, ambulanțe, mașini de poliție și mai multe mașini cu supraviețuitori. Cu chederele încleiate abia de reușiră să le deschidă portierele. Aerul era înecăcios, greu respirabil. Din cauciucuri ieșea fum. Pompierii îi înveliră în prelate de poleială. Erau răcoroase.
„De unde veniți?”
„Armaghedon”, răspunse Marcu.
„Paradise,” șopti Emma.
Polițiștii dădură din cap. Deja știau de dezastru.
„Rezidenți?”
„Nu, vacanță ... din Canada,” replică Marcu cu fața cioplită parcă în piatră.
„Serviți-vă cu juice-uri, ’oți fi însetați. Mașina lăsați-o aici că tot nu mai e bună de nimic. Vă ducem să vă acomodăm într-un motel, dacă nu aveți nevoie de spitalizare.”
„Emma, ești ok?”
„Nu-s, da’ n-am nevoie de spital. Vreau acasă.”
Erau fără haine și fără identitate. Crucea Roșie și câteva organizații locale le oferiră haine. Marcu contactă Consulatul Canadei în SUA pentru emiterea documentelor provizorii. Ăia le cerură confirmarea identității și situației de la poliție și pompieri. O primiră, dar trebuiau să se deplaseze la San Francisco ca hârtiile să le fie înmânate personal. Contactară asigurarea. Ăștia le cerură numărul poliței. Marcu nu-l avea. Deja stresat, acum izbucni. De unde să se facă el număr de poliță? Situația se clarifică, prin angajator și întrebările de securitate. Le plăteau hotelul și transportul cu avionul până la Toronto via Sacramento via San Francisco. De la consulat primiră ce acte aveau nevoie la îmbarcare, o strângere de mână înțelegătoare și vorbe de încurajare.
Odată intrați în casă, Emma izbucni în plâns.
„Nu-mi mai trebuie vreodată vacanță.”
„Avem nevoie de telefoane. Sper să ne fi păstrat contactele în cont.”
„Mă bag în baie.”
N-aveau acte. Trebuiau să facă aplicații la guvern, bancă și asigurare. Emma era indiferentă. Îi luă lui Marcu o zi întreagă și nervi să explice fiecărui agent situația. La televizor arătau cum focul încă făcea ravagii. Orășelul Paradise din California, de unde abia scăpaseră, fusese complet distrus. Ce nume-și mai găsiseră și ăia, predestinat dezastrului!
Personalitatea juridică și-o recăpătară într-o lună. Integritatea fizică—ajunseseră amândoi la psihiatri. Fuseseră diagnosticați cu PTSD, depresie și anxietate. Intraseră pe concedii medicale care li se tot prelungeau. Și nu primeau decât optzeci și cinci la sută din salariile de bază. Împrumutul la bancă pentru casă nu se plătea singur. Interveniră părinții, și ai lui, și ai ei. Zăceau toată ziua cu ochii lipiți de televizor, retrăind evenimentele trecute, dar știrile despre incendiu deveniseră rare până la a nu a mai fi deloc. Pădurea încă fumega când corespondenții se focusaseră deja pe bătălia juridică între asiguratori și compania de electricitate care provocase infernul. Totul se limita la bani. Supraviețuitorii fuseseră lăsați în plata Domnului să se descurce cu chichițele avocățești. Și ei? Închideau ochii și vedeau focul și gustau fumul și cenușa. Nici să se drăgostească n-o mai făceau. Emma nu putea adormi decât cu somnifere puternice. Coșmarurile o trezeau în mijlocul nopții. Mașina care încetinise în fața lor, ce li se întâmplase ălora? Plângea lângă un Marcu sforăind pe o parte. Îi zdruncină umărul.
„Trebuia să oprim să-i ajutăm.”
„Nu se putea, Emma. N-o puteam face, din contră, am fi pierit și noi. Scoate-ți din minte vinovăția. În așa ceva, scapă cine poate. Morții nu pot ajuta pe nimeni.”
„Ar fi trebuit, Marcu.”
Dar și ăsta, cât era ziua de lungă privea în gol la tavan. Puțeau de trăsneau de ajunseseră părinții să se roage de ei să se mai spele. De prieteni să n-audă. Toți voiau să știe cum fusese. Greta, o prietenă, îi spuse Emmei că abia acum puteau trăi viața după ce văzuseră moartea cu ochii. Dar aia nu înțelegea: odată moartea văzută, imaginea persistă. Și nu văzută, trăită! Nu mai era loc de nimic altceva.
Când după cinci luni se mistui în foc și catedrala Notre-Dame, își spuseră că împărăția întunecatului se lărgea cât să cuprindă lumea toată. Dovadă? Pandemia și războaiele. ’Or mai veni și altele. Necuratul era pus pe treabă și-ș muncea din umbră vârcolacii. Prostimea nu știa nimic. Aveau să vadă!
„Marcu, e cazul să te trezești,” îl luă taică-său la rost, „du-te la office. Ce vrei, să te dea ăia afară? A trecut juma de an, o fi traumă, dar e cazul să ieși la suprafață. În afară de mine și de maică-ta, n-o să-ți plângă nimeni de milă. Nu lăsați ravagiile focului să vă consume intestinele.”
„Nu pot. Simt o lehamite față de tot ce înseamnă a face ceva.”
„Medicamentele de la psihiatru nu-ți ajută?”
„Nu le-am luat.”
„Nu? Și cum vrei să răzbați din starea asta abrutizantă?”
„Nu știu. Cumva trebuie să le iau de la farmacie.”
„Ți le aduc eu. Emma are de luat și ea? Îmi trebuie cardurile voastre de sănătate.”
Efectele începură să se arate într-o lună. Măcar ajunseră să se spele noaptea înainte de culcare. Și se drăgostiră, timid, de parcă abia atunci se cunoscură.
Asigurarea le plătise de mașină nouă. Era cazul să o și cumpere. Și asta-i scoase din casă. Lumina îi orbea. Traficul îi zăpăcea și Emma se strânse în el de parcă ar fi trecut din nou pe sub arcele de foc.
Uber-ul îi lăsară la dealer. Marcu se trezi în poziția de a tocmi. Dar nu-și regăsea tonul. Ba era agresiv, ba moale. Scoase din prețul cerut două mii de dolari și încheie discuția. Într-o săptămână le era livrată mașina nouă. Condusul era o cu totul altă provocare. Conducea încordat, cu degetele albite de la strânsura volanului. Aștepta în orice moment pala de foc adusă de vânt. Continuă însă cu drumurile scurte la supermarket, chiar și mai lungi, la ai lor și la psihiatri. Doar că ce era să fi apucat să spună într-o ședință de numai douăzeci de minute?
„Cum simți, medicația are efect?”
„Așa și așa, ceva are.”
„Atunci mărim doza. Dormi?”
„Adorm greu.”
„Ia din ăsta la culcare. Încă ești captiv dezastrului.”
Și cu asta se încheia sesiunea. La Emma era la fel. Nicio diferență. Da’ parcă la el medicamentele lucrau mai bine. Așa-i intrase lui în cap.
Emma era învățătoare. Își reluase munca. Copiii desenau și așa se mai nimerea să evoce forme de arcade intens colorate în roșu sau vulcani azvârlind lavă. Ce să știe ei? Când le vedea, inima îi palpita. Avea un inhalator de care se folosea de câte ori îi revenea senzația de fum în plămâni. Nu putea uita. Memoria îi era imprimată visceral. Gătea, cu frica de a nu se atinge de plită. De la cuptor o năpădeau imagini de infern. Voia să scape de ele, și nu știa cum. Nu era decât un banal cuptor. Se folosise o viață de unul. Scotea tava și mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, și-i venea să lase totul dracului să se ascundă sub plapumă. Realiza că nu era vindecată. Dar banii trebuiau să vină de undeva. Și făcea eforturi să-și depășească condiția. Ca și Marcu. Și el se reîntorsese la office. Părea însă mai stăpân pe el, mai ferm, mai implicat. Cum făcea?
Șeful îl luă deoparte.
„Nu trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Un timp pot să te încarc cu mai puțin. Chiar te simți refăcut pe deplin?”
„Ăă ... sunt.”
„Știm de Paradise. A trebuit să confirmăm ălora de acolo că ești tu. Emma e bine?”
„Zdruncinată, dar se ține pe picioare.”
„Îmi pare rău de voi. Cred c-a fost cumplit.”
„De țevile alea să n-ai grijă. Le-am modificat geometria. Acum intră în probe la vibrație.”
„Mulțumesc, Marcu. Știi, au nevoie de prototip.”
Și zilele se scurgeau odată cu coșmarurile Emmei de peste noapte.
„Marcu, cum ne trăim noi viața?”
„Adică, ce vrei să spui?”
„N-am învățat nimic din ea de până acum.”
„Avem datorii la casă pe care trebuie să le plătim, avem lucruri frumoase și confort și siguranță. Am scăpat dintr-o tragedie teribilă. Am ieșit la liman.”
„Da, și ce facem acum?”
„Ce ți-ai dori?”
„Un copil.”
„Nu ne e bine așa cum suntem?”
„Nu Marcu, trebuie să dăm o semnificație la tot ce s-a întâmplat.”
„Nu-s împotrivă, dar ne va fi mai greu.”
„Așa să fie. O să avem un copil.”
Trecură câteva luni și Emma tot nu rămase însărcinată.
„Ceva e greșit cu unul din noi. Trebuie să ne facem teste,” insistă Emma.
Problema era cu ea. Avea o deformație congenitală. Depresia reveni mai aprigă. Zăcea în casă fără să facă nimic, nici curat, nici spălat, nici gătit, nici nimic. Marcu întrezărea un nou dezastru. I se lamentă psihiatrei.
„Puteți adopta, și Emma nu-și va mai alimenta vinovăția.”
„Doctore, de ce n-am adopta un cățel?”
Psihiatra se uită urât la el. Își înghiți vorba.
„Câți or fi fost în mașina aia? Măcar o viață și am lăsat-o să se piardă. Acum o putem recupera. Dar nu știm nimic de adopție. Care-i procedura?” se interesă Emma brusc înviorată.
„Păi, asta să-ți fie tema. Studiază în amănunt, și-mi spui și mie.”
Puteau contacta agenția guvernamentală de adopție CAS pentru copii mai mari deja aflați în îngrijirea altora, sau agenții private licențiate, în general pentru nou născuți. Procedura prin CAS era gratuită, prin cei privați, costisitoare. Aleseră una privată. Urma evaluarea oficială, interviuri, vizite la domiciliu, verificări medicale și financiare. Și aici se împotmoliră. Le cereau evaluări mentale de la psihiatri cum că puteau prelua responsabilitatea creșterii unui copil. Marcu obținu o evaluare pozitivă, dar nu și Emma. Ce speranță avusese, se pierduse la început de drum.
„Nu-s bună nici de mamă. La ce alta să fiu?”
„E doar birocrație. Habar n-au cine ești și ce poți. Dar asta le e rezoluția, și n-avem încotro decât să renunțăm. Dragoste cu de-a sila nu se poate face. Ascultă, ți-am văzut poze de când erai mică și aveai un cățeluș. Ce ai zice de unul?”
„Un cățeluș ca substitut pentru un bebe?”
„Ca ființă jucăușă! Cred că te-ar bine dispune. Ce ai zice de ideea mea?”
„Nu știu. Îmi pare o prostie. Nu pot hotărî acum. Lasă-mă să reflectez la toată porcăria asta cu adopția.”
Marcu nu renunță. Se duse la PetSmart să vadă niște bulgări de zăpadă jucându-se între ei scâncind precum copiii mici. Se interesă de rasă, de cât aveau să crească, de hrană, de costuri cu veterinarul. Se întoarse acasă cu o mulțime de pamflete și filmulețe și poze luate de el din magazin. I le arătă Emmei pe rând de parcă i-ar fi oferit acadele de Crăciun.
„Îl vezi p-ăsta? Părea mai forțos între ceilalți. Îi încăleca și dădea din coadă.”
„Marcu, așa mici sunt drăguți, da’ cresc.”
„Sunt caniș. N-ajung la genunchi, cincisprezece inches cel mult, și-s inteligenți. Ai avea distracție. Da’ trebuie scos afară dimineața și seara, soare, vânt sau ploaie.”
„La tine nu ninge?”
„Alb în albul zăpezii, doar boticul negru i s-ar mai vedea.”
„Vrei tu un cățel?”
„Tu s-ar putea să vrei, da’ încă nu știi.”
„Bine, fac un duș, mă îmbrac și mergem împreună. Vreau să-i văd și eu.”
Se întoarseră cu Puc. Din alergătură dădea cu capul de pereți și se întindea pe burtă cu toate labele împrăștiate. Marcu fremăta. Ideea lui dăduse roade. Dar depresia Emmei era adâncă. Joaca și îngrijirea lui Puc n-o putea scoate din boala tentaculară. Psihiatra ei îi propuse pensionarea pe dizabilitate permanentă. Pierdea la bani, dar asigurarea compensa o parte. Era cea mai bună soluție la îndemână având în vedere circumstanțele. Așa că Emma rămase acasă să aibă grijă de Puc. Din plictiseală, se apucă de scris povești scurte pentru copii mici. Le făcea și grafica, și mare le-a fost surpriza când după mai multe încercări, un editor acceptă să-i publice o cărticică cu ilustrații pentru care primi aproape trei mii de dolari din drepturi de autor și grafică. Izbânda o sărbătoriră cu o ieșire la cină. Dar la capitolul romanță, stagnau. Erau stângaci și neinspirați. Și Marcu suferea de unul singur. Emma lui nu era interesată.
Într-un miting la firmă cu inginerul șef, Marcu își acuză o colaboratoare în termeni duri că-i încurcase niște date de la încercările pe standul de probe. Reacția lui fusese deplasată. Se lăsase tăcerea și inginerul șef suspendă ședința.
„Marcu, va trebui să-ți ceri oficial scuze. Nu știu ce ți-a venit, dar comportamentul tău nu-i admisibil. Și am mai primit reclamații și de la alții. Ai trecut prin ce ai trecut, dar nu-i motiv să te cerți cu colegii. Atât am avut a-ți spune.”
Dintr-o încăpățânare prostească n-o făcu. Nu numai că nu-și ceru scuze, dar continuă s-o hărțuiască îndeaproape. Scandalul ajunse la vice-președinte, și inginerul șef se înființă în office-ul lui cerându-i să-și adune lucrurile personale. Îl conduse până afară la mașină. Fusese pus pe liber.
Psihiatra nu avu vreo problemă în a-i documenta condiția mentală pentru calificarea la pensia de dizabilitate. Dar câștigul se reduse la o treime. Și pentru că fusese dat afară nu beneficia ca Emma de sprijin de la asigurare. Depresia, de parcă ar fi scăpat de ea vreodată, reveni în forță. Într-o zi se urcă în mașină în garaj, o porni, și o lăsă să meargă. Sensibilitatea la fum a Emmei îl salvă. Pătrunsese în bucătărie, și când deschise ușa spre garaj, gazul de eșapament îi tăie răsuflarea. Acționă ușa automată a garajului și se întoarse înăuntru după inhalator. Înfruntă demonii și ajunse la Marcu căzut peste volan. Chemă 9-1-1.
Nu-și vorbiră zile întregi. Într-o seară Emma își etală franc frământarea:
„Cum ai putut face așa ceva?”
„Ai nesocotit vrerea mea.”
„Ce voiai, să te fi lăsat să mori?”
„Da, asta voiam.”
„De mine nu-ți pasă?”
„Dar ție de mine?”
„Răspunde-ți singur,” îi spuse și se întoarse cu spatele la el.
Toate drumurile pe care Marcu le vedea dădeau într-o fundătură. Asta în timp ce Emma colora și scria de zor la a doua cărticică de povești. Ea se sălta, el stagna. Se plânse psihiatrei.
„Ai gânduri de sinucidere?” îl întrebă pe tonalitate de conversație oarecare.
„Și ce ai să faci?”
„Îți schimb medicația. Ne vedem într-o lună.”
„Și după?”
„Cântărim situația.”
Cum era să-i fie? Nu se schimba nimic. Ai lor nu spuneau nimic, dar toți știau că mult nu-i mai puteau susține cu banii de casă. Se apropia momentul să renunțe la ea.
Avură un gram de noroc. După ce plătiră băncii datoria din vânzare mai rămăseseră cu ceva la margine. Nu mult, doar cât să plătească prima și ultima chirie și să mobileze spartan un apartament de bloc cu un singur dormitor. Emma îi ceru să monteze peste tot detectoare de oxid de carbon, gaz și fum. Plasaseră și câte un extinctor la intrare și în bucătărie. Doar că de câte ori se prăjea ceva, alarma pornea. Asta până când sătui de comoție le închiseră pe toate.
Editorul îi promovă Emmei a doua cărticică, asta în timp ce Marcu era preocupat să poziționeze un ghiveci cu cactus sub un unghi perfect aliniat privirii de pe sofaua din living. Îl tot muta și răsucea până când Emma i se adresă calm:
„Marcu, cu banii de pe carte putem plăti un agent să-ți găsească de lucru în linie cu pregătirea ta profesională.”
„Ca să ce, să mă dea afară după aia?”
„Nu Marcu, hai să-l căutăm împreună. Statul degeaba chiar nu-i pentru tine.”
În trei luni obținu job la Thyssen Krupp, în Windsor, la patru sute de kilometri de Toronto. Navetă nu putea face. Și-au pus problema să se mute.
„Ce facem cu ai noștri?” îl întrebă Emma după prima rundă de bucurie.
„Îi mai vizităm în câte un weekend,” răspunse Marcu fără entuziasm, „să vedem întâi cum o merge.”
„O să meargă bine. Dar depinde și de tine. Nu pune răul în față.”
Nu-l puse în față. Cu colegii se purta exagerat de politicos și reverențios, de parcă ar fi fost o jivină care să se fi temut de o mângâiere umană. Dar meserie știa. Inginerul șef se felicită pe sine pentru decizia de a-l angaja.
„Steve, de ce nu ne-am folosi de matrițe făcute în China după specificațiile noastre? Ne-ar costa cincizeci de mii bucata, nu patru sute de mii de la matrițerii de aici?”
„Și dacă s-ar încovoi sub presă?”
„Și dacă ne-ar ține un an, în patru ani ne-ar costa două sute de mii, jumate.”
„E proiectul tău. Îți iei răspunderea?”
„Atunci rămâne stabilit.”
După doi ani, matrițele încă nu se deformaseră. Inginerul șef îl numi team lider cu zece ingineri în subordine.
Emma își vedea de cărticele ei. O publicase pe a cincea când lui Marcu i se oferise avansarea. Se serbară la un restaurant rafinat și noaptea se drăgostiră înainte de culcare. Cursul părea să-și fi intrat în matcă. Ea avea gloria, el aducea banii. Dar erau singuri, doar cu Puc. Cu prietenii din Toronto se vedeau poate odată la două luni, iar de vorbit nu prea mai aveau subiecte comune.
Pe peluza din fața blocului stăpânii își plimbau câinii. Una se apropie de Emma. Părea mai vorbăreață. Cum se întâlneau în fiecare dimineață, ajunseră să-și spună pe nume, cu ce se ocupau, și cu ce se ocupau bărbații. Nu trecu mult ca Elaine s-o invite pe Emma la un ceai sus la ea în apartament. Era mobilat cu gust. Cățeii se alergau unul pe altul.
„Brian face naveta peste gârlă la Detroit. E în echipa de procurare de materiale la Ford. Drumul e de patruzeci de minute, dar pierde mai mult la graniță, deși are permis de liberă trecere.”
„Nu-i mulțumit?”
„Nu prea. Nu de bani se vaită, ci de timpul pierdut pe drum.”
„Mi-ai spus că faci web design. Arată-mi și mie unul.”
I-l arătă, și Emma morfoli idei în cap.
„Mi-aș dori și eu un website. Orice scriitor mai cu pretenții are unul. Dar nu mă îndur să arunc cu banii, și eu chiar nu mă pricep.”
„Îți arăt. Dar dacă vrei, îți fac eu unul, pe gratis, ca între vecini buni.”
„Mi-aș dori foarte mult, dar cum m-aș putea recompensa?”
„D-aia am zis gratis, că-i pe gratis. E plăcerea mea. Trebuie însă să ne sfătuim cum ai vrea să arate și ce informație să cuprindă.”
„Păi, un bio și coperțile cărticelelor mele cu o descriere succintă.”
„O să vezi, o să-ți placă.”
Emma îi povesti lui Marcu de Elaine și promisiunea să-i facă un website.
„Zici că Brian lucrează la Ford?”
„Da, de ce?”
„Nimic.”
Îi vorbi lui Steve. Căutau pe unul la procurare cu conexii în industrie. Ca furnizori, inclusiv pentru Ford, aveau cum să se intereseze de Brian. Ancheta lor discretă se soldă cu un profil pozitiv. Rămase ca Marcu să vorbească cu ăla.
„Invită-i la un lunch la terasa din colț,” îi ceru Marcu Emmei, „vreau să-i cunosc și eu.”
Se întâlniră și se plăcură. Brian era deschis și optimist. La a doua întâlnire, Marcu îl întrebă într-o doară dacă oferindui-se ocazia, s-ar muta în Windsor.
„Sigur, depinde de ofertă, dar aș considera-o.”
„Ce ai zice de Thyssen Krupp?”
„Ca ce?”
„Ca ce faci la Ford.”
„Aș fi foarte interesat.”
„Atunci s-ar putea să-ți pot aranja un interviu cu inginerul șef. Ce zici?”
„Zic mulțumesc.”
Interviul mersese bine și Brian începu să lucreze la Thyssen Krupp. Îi era recunoscător lui Marcu și socializau din ce în ce mai mult. Fetele, după ce-și plimbau cățeii, se strângeau ba la una, ba la alta, și prietenia dintre ele se cimenta pe zi ce trecea.
Editorul îi propuse un serial de desene animate. Drepturile de autor erau de cincizeci la sută, din foarte puțin. Era ceva, mai bun decât nimic, dar expunerea conta. Când website-ul atinse o sută de vizitări desfăcură o sticlă de șampanie pe care o băură cu noii prieteni. Măcar între ei era vedetă. După patru ani de pribegie în infern ajunseră să bată la poarta raiului. Asta până când alarma sună pe coridoare. Emma, singură cu Puc în apartament coborî cele șaisprezece etaje pe scări într-o goană, cu cățelul în brațe. Ajunsă în fața blocului nu-și găsea suflarea. Inima-i bătea să explodeze. Îmbrăcată ca de casă, afară la minus cincisprezece grade o luă repede cu tremuratul. Puc ce o mai încălzea, dar brațele îi erau descoperite. Elaine se apropie de ea.
„Am vorbit cu administratorul. O cratiță cu cartofi la fiert uitată pe plita încinsă a declanșat alarma. A stins el focul cu extinctorul de pe hol, dar a trebuit să cheme pompierii. Nu e nimic, da’ până când ăștia nu inspectează n-o să ne lase să intrăm. Sașa dragă, stai cuminte, acum nu-i de joacă cu Puc,” își admonestă cu duioșie patrupedul.
Emma simțea ca un gol în stomac. Abia apucă să-l paseze pe Puc Elainei că vărsă la rădăcina unui pomișor. Locatarii se uitară reprobatori la ea. Abia mișcându-se, pompierii începură să iasă din clădire. Zgribuliți de așteptare, mulțimea căpătă acces la intrare. Se îmbulziseră la lifturi. Emma cu Elaine așteptară să se mai reducă din înghesuială. Se strânseră la Emma în apartament. Elaine o privea mai dintr-o parte.
„Ți-ai mai revenit? Ți-e mai bine?” o întrebă cu o vagă nedumerire.
„Am scăpat de incendiul din Paradise.”
„Povestește.”
Când ajunse la mașina pe care o lăsaseră în urmă, Elaine își duse mâna la gură, exact precum o făcuse Emma atunci.
„Nu puteați face nimic pentru ei.”
„Nu, nu puteam, dar cât ’om trăi o să ne simțim vinovați.”
Psihiatra era mulțumită de progresul Emmei. Vorbeau pe Teams odată la șase săptămâni. Îi mai redusese din doze. Însă psihiatra lui Marcu menținuse ritmicitatea la patru săptămâni. Fiecare sesiune începea cu ’ai gânduri de sinucidere?’ și el exasperat îi răspundea că ’nu’. Și dacă ar fi avut ce, i-ar fi spus? Odată se scăpă față de Brian că era în îngrijirea unei psihiatre. Ăla se uită la el mai ciudat.
„Nu-mi pare c-ai fi cucu,” îi zise, cu amuzament greu mascat.
Marcu înghiți în sec. Citise în remarca lui Brian suspiciune. Se închistă în sine. Asta în timp ce Emma înflorea. Începu să aducă acasă un câștig mai substanțial. Marcu înregistra. El își tocea turul pantalonilor în fabrică, și doamna se distra acasă. Ba devenise chiar confidentă, și câteodată i se părea că-l cam lua de sus. Și totuși el aducea grosul banilor în casă. Până nu i-a mai adus. Thyssen Krupp închisese fabrica din Windsor. Contractele pentru submarine erau mai lucrative și mai stabile că doar îi finanța guvernul german. Pentru componentele auto nu primeau de nicăieri subsidii. Așa că Marcu, cu Brian și Steve și alți câțiva ingineri s-au proptit într-o bodegă să-și înece amarul.
„De ce n-am pune pe picioare firma noastră proprie de inginerie?” se revoltă Brian de parcă ceilalți i-ar fi și tăiat macaroana.
„Adică, ce să producem?” întrebă unul evident neinteresat.
„Table. Ce ar fi să cumpărăm noi fabrica? Am lua-o pe nimic.”
„Serios? Și cu ce bani?”
„Ai băncii.”
„Păi cu ce am gira?”
„Cu fabrica, cu presele de opt sute de tone, clădirea și terenul de sub ea.”
„Care bancă ar accepta așa ceva?”
„Guvernele local și provincial ar avea ceva de spus. O sută de lucrători pe drumuri înseamnă ajutor de șomaj. Fabrica pusă pe picioare înseamnă vărsământ la buget din taxe.”
„Ai un punct valid. Și cum facem?” întrebă Steve.
„Ne organizăm. Deocamdată ăsta ne va fi sediul.”
Banca nu-i primi coate goale.
„Faceți împrumuturi individuale și puneți de capital,” le ceru bancherul.
Emma se încruntă.
„Cincizeci de mii împrumut pentru ce, când noi n-avem casă?”
„Ca să avem o fabrică. După, o să vină și casa.”
„Și dacă nu vă alegeți cu nicio fabrică, din ce plătim înapoi?”
„Nu plătim nimic. Dăm faliment.”
„Și șapte ani nu mai avem nici cărți de credit și niciun împrumut. Te-ai țăcănit?”
„Da. Sunt certificat.”
Steve îl cooptă pe fostul director, Johansson. Ăsta avea relațiile necesare și cu banca și cu primăria. Mirosea a bani, și mulți se implicară în proiect. Dar capital tot n-aveau destul.
„De ce n-am da oportunitate foștilor lucrători să contribuie? Li s-ar garanta joburile.”
„Și cine să-i contacteze?”
„Martina, de la resursele umane.”
„Vorbim cu Martina.”
Fosta structură se recompunea, dar pe bază de proprietate. Să mai fi zis careva că socialismul era mort.
În șase luni, fabrica producea componentele de caroserie pentru Nissan, Chrysler și Ford. GM-ul erau și ei interesați, dar așteptau pe margine să vadă cum le mergea ăstora. Venit frânt noaptea târziu, pe Marcu îl așteptau boscorodelile Emmei.
„N-am bani nici de pâine de la tine. Totul se duce la datorie.”
„Ai răbdare. Or să vină. Pe hârtie câștig mai mult ca înainte.”
„Du-te tu la supermarket și cumpără mâncare cu hârtiile tale.”
Elaine încerca s-o încurajeze.
„Băieții au pus fabrica pe picioare. Nimeni nu credea c-ar fi fost posibil. Și uite c-au reușit. O să vezi, o să ne fie mai bine ca înainte.”
„Până atunci crăpăm de foame.”
„Eu am de gând să caut o slujbă de contabil. Tu de ce n-ai încerca să te reîntorci la școală? Doar temporar, cât să trecem hopul.”
„Poate.”
Dar nu mai era nevoie. Se alese cu premiul întâi la un festival de animație și contractele noi aduceau cât aproape de Marcu pe hârtie. Nu mai era un hobby, ci o casă de producție! Și rolurile în casă se schimbară. Ea împărțea banii.
„Îmi trebuie să schimb cauciucurile la mașină.”
„Las’ că mai merg.”
„Păi mă pot lăsa în drum.”
„Chemi service-ul.”
„M-ar costa mai mult.”
„Cât îți trebuie?”
„O mie două sute.”
„O mie n-ajung?”
Marcu suprima orice reacție. Se plânse psihiatrei.
„Ai vreun gând de sinucidere?”
„Chiar am. Ai vrea să știi și cum aș face-o, nu-i așa?”
„Cum?”
„N-am să-ți spun.”
Puc îi rodea cordonul de la halat. Era într-o duminică dimineață și Marcu chipurile își trăgea sufletul. Emma lucra la graficele ei în dormitorul transformat în office. În celălalt patul era nefăcut. Asta-l deranja și se apucă să-l aranjeze. Puc se săltă chiar în mijloc pe pilotă. Marcu n-avea însă chef de joacă. Îl ușui de acolo. Se îmbrăcă ca de ieșit afară, dar în schimb se trânti pe fotoliu în living. Îl sună pe Brian.
„Johansson ăsta, nu știu de unde are bani, dar cumpără ce acțiuni sunt de vânzare. În afara băncii, el o să aibă cele mai multe.”
„Știu, am pus deja șaptezeci de mii la bătaie. Mai mult nu-mi pot permite. Va trebui să înghițim. Oricum, banca arbitrează. D-aia l-au numit și președinte.”
„Dar cum am face ca lucrătorii să nu mai vândă?”
„Să nu le mai prelungim contractele de muncă dacă nu dețin acțiuni.”
„E legal?”
„Ne restructurăm. Reducem producția la șaptezeci la sută.”
„Păi asta ne reduce salariile.”
„Și asta e. Vezi tu altă soluție? Oricum sunt doar pe hârtie.”
Pusese pe speaker și Emma îl auzi din ’office’-ul ei.
„Chiar proptit de bancă, voi încă aveți mai mult capital decât el. Întrerupeți lucru. Forțați-le mâna. Or să cedeze.”
„De unde atâta coeziune? Crezi că muncitorilor le pasă?”
„Aveți voi grijă să-i faceți să le pese.”
„Mai degrabă las baltă afacerea.”
„Adică?”
„Adică nu-i nimic de făcut.”
„Atunci vă meritați soarta.”
Și Johansson împreună cu o clică câștigară majoritatea. Pe Marcu îl dădură afară. Brian își dădu demisia. Dar el avea spate. Fusese reangajat la Ford. Marcu își reluă activitatea stoică de a repoziționa cactusul pe pervazul de la geam din living.
Emma strălucea. Își făcuse un renume în lumea povestioarelor și al animației pentru copii mici. Dacă ea nu putuse avea unul, acum avea o pletora de puradei prinși în mrejele fantasticului. Îi mulțumea pe ei și pe părinți și primea recenzii stelare. Nu i le mai arăta lui Marcu. Prea dădea ochii peste cap, asta dacă era să dea vreun semn de ceva.
„Marcu, la următoarea sesiune aș vrea să-i vorbesc și eu psihiatrei ăleia ale tale. Ai avea ceva împotrivă?”
„N-am. N-ai decât.”
Psihiatra începu cu laitmotivul ’ai gânduri de sinucidere?’ la care Marcu, sătul de explicații, răspunse cu un sec ’nu’.
„Doctore, Marcu nu-i bine deloc. Zace toată ziua în fotoliu fără a face nimic, e apatic, și medicamentele prescrise de d-voastră nu lucrează. Asta e, ca să știți.”
„Emma, cazul lui este unul complex. Împrejurările nu i-au fost nici ele favorabile. Medicamentele lucrează, dacă ar depune și el un efort. I-am sugerat terapie cognitivă de grup, dar a exclus categoric ideea. Terapia unu la unu este scumpă și înțeleg că n-aveți asigurare privată să acopere costul.”
„El v-a spus? Plătesc, dacă asta-i ce-i trebuie. Numai să-i fie de folos.”
„În opinia mea, i-ar fi de ajutor.”
„Trimiteți-mi vă rog referințele.”
„Negreșit.”
Dar Marcu refuză, speriat să nu-i fi fost mai bine. Cum îi era, așa-i era comod să-i fie. Nici cu Brian nu mai vorbea și pe Elaine când o vedea în vizită la Emma o ignora. Dormita ziua întreagă în fotoliu, cu nepăsare față de tot ce-l înconjura. Dar băncii nu-i păsa de starea lui depresivă. Își cerea cu insistență îndărăt împrumutul cu dobândă compusă. Emma se panică.
„Marcu, ajungem să dăm faliment. Trezește-te și fă ceva, că de afectat, ne afectează pe amândoi. Dă-i lui Brian un resume să ți-l ducă la Ford. A ajuns el să se roage de tine. E nefiresc.”
Fu chemat la interviu, și deși nu depuse niciun efort, i se oferi o poziție de inginer de product. O acceptă în lehamite. Îi mulțumi lui Brian de parcă el, Marcu, i-ar fi făcut un hatâr. Ăla ridică din umeri. Știind situația nu se șifonă. Era ce era. Spera doar să nu se fi făcut de râs punând o vorbă bună pentru un prieten aflat la greu.
Lunch-ul îl luau împreună la cantină. Se foloseau de o singură mașină. Curând însă Brian îi explică că programul lui era haotic și trebuiau să-și folosească fiecare mașina proprie. Nici la lunch nu-și mai făcea apariția. Într-o zi la terminarea programului Marcu îl văzu cum, cu un pasager în dreapta, o luă pe highway spre Est în loc de Nord spre graniță. Mai încolo văzu și pasagerul: o desenatoare de CAD de la ei de la Proiectare Produse Prototip. Putea să fi fost o singură dată, dar se repetă cu frecvență bine determinată. Nu putea fi decât că Brian avea o aventură amoroasă. Ținu în el. Dar începu a se uita la Elaine altfel, cu o oarece compasiune pe care de regulă și-o rezerva sieși.
„De ce Brian ajunge acasă după miezul nopții de două ori pe săptămână?” se interesă Emma cazual.
„La departamentul lor sunt busy,” îi răspunse banal Marcu.
„Dar nu-i plătesc ore suplimentare!”
„Nu știu, asta ține de ei acolo.”
„Poate nu face față cu treaba.”
„Se poate, ce să știu eu?”
„Nu vorbiți?”
„N-avem timp.”
„Cum n-aveți când mergeți împreună?”
„El are program decalat. De la o vreme mergem separat.”
Interogatoriul se termină, dar chestiunea era departe de a fi fost îngropată.
Într-o seară când Brian întârzia, Elaine coborî la ei.
„Marcu, ce știi de soțul meu? Are probleme la office?”
„Sunt foarte aglomerați, dar mai multe n-am ce-ți spune că nu știu.”
„Cum de v-ați decalat programele?”
„Suntem departamente separate.”
„Ceva nu-i cușer aici. Vorbește!”
„Elaine, nu-i nimic de spus. La ei încărcătura-i mult mai mare.”
„Știi mai multe decât spui.”
„Spun atâta cât știu. De ce nu-l întrebi pe el?”
„Spune ca tine.”
„Păi, asta o fi. Mai mult nu-i.”
Emma interveni:
„Marcu, Brian e în pericol să-și piardă slujba?”
„E apreciat la ceea ce face. Da’ nimeni nu ne ridică acolo pe piedestale.”
„Deci zici că-i normal ca de două ori pe săptămână să ajungă acasă după miezul nopții?”
„Nu mă miră.”
Marcu îi ceru lui Brian o întâlnire la cantină în pauza de lunch.
„Brian, cum stau lucrurile acasă?”
„Ăă, bine, de ce întrebi?”
„Elaine s-a plâns că vii târziu.”
„Eh, cu munca.”
„Am vrut doar să știi. Altceva ce mai e nou?”
„Nimic, toate cum le știi.”
La ieșire Marcu se poziționă cu mașina să-l vadă pe Brian. Ăla o așteptă sprijinit de portieră pe desenatoare. Asta se așeză în dreapta și o porniră, din nou spre Est. Marcu nu mai avea ce spiona, răspunsul îl avea. Numai, nu era ce credea.
Desenatoarea, Veronica, era nepoata șefului de departament al lui Brian și urma un curs de management la Universitatea Michigan în Ann Arbor. Brian, la sugestia boss-ului, se înscrisese și el la același curs și se foloseau alternativ de mașina fiecăruia să nu cheltuiască pe benzină. Voia să-i vină ca o surpriză Elainei la promovare, dacă una i-ar fi ieșit în cărțile de joc. Greșise. Cu intuiția strâmbă a fetelor nu se putea pune. Se destăinui lui Marcu în speranța că ăsta-i va spune Emmei ceva, și Emma Elainei. Dar Marcu păstră pentru sine și nu spuse nimic.
„Marcu, Elaine l-a așteptat pe Brian în parcare și a văzut-o pe una urcându-se în mașină cu el. Acum plânge de una singură și nu știe ce să facă. Se gândește la divorț,” i-a spus Emma cu temere în glas de cum intrase pe ușă.
„Și eu ce să fac?”
„Poate-i vorbești lui Brian.”
„Bine, o să-i vorbesc.”
„Nu așa, vorbește-i.”
„Ce-mi trebuie mie să m-amestec?”
„Sunt prietenii noștri”
„Bine. Ce-i de mâncare?”
„Asta-i tot ce ai de zis?”
„Ce vreți de la mine? Lăsați-mă dracului în pace.”
„Am să te las. Servește-te singur, cratița e pe aragaz,” îi spuse, și trânti ușa.
Rămas singur Marcu se întrebă ce era să facă. Răspunsul îl avea: nimic, era cel mai convenabil.
Puc i se frecă de picioare. Cerșea cu nerușinare. Marcu îi dădu o fărâmă. Nu-l lăsă în pace. Mai voia o ciozvârtă. O căpătă și o leorpăi din strachină.
„Haplea ce ești, du-te de aici,” se răsti Marcu la el.
Da’ Puc era o ființă veselă. Dădea din coadă fericit. Marcu așeză vesela și tacâmurile în mașina de spălat vase și se întinse în fotoliu. Îi era lehamite să se și schimbe în hainele de casă.
Întorcându-se de la Elaine, Emma îl găsi moțăind, cu Puc făcut colac în poală. Când o văzu țâșni spre ea, cu urechile clăpăuge ridicate din avânt. Marcu deschise ochii.
„Ce se întâmplă cu noi, ce ni se întâmplă, Marcu?” șopti Emma de pe sofa, „ce ne-a făcut focul ăla?”
Deși șoptit, în mintea lui Marcu reverbera acut cuvântul ’foc’.
„Trebuia să mă fi lăsat să mă duc.”
„Nu Marcu, am trecut prin același infern, dar am răzbit. Dintre noi, tu erai ăla mai tare, tu ne-ai salvat. Ridică-te și luptă, fii recunoscător că încă suntem. Eu una, sunt.”
Emma obținu cu mare dificultate o întrevedere online cu psihiatra lui Marcu.
„Doctore, soțul meu e în prag de a se sinucide. Faceți ceva.”
„Ești sigură?”
„Sunt, d-aia-ți vorbesc. Greu am dat de tine.”
„Confirmă-mi adresa.”
Când doi polițiști îi bătură în ușă, Emma rămase cu gura căscată.
„Îl căutăm pe Marcu.”
„E la office în Detroit. Da’ ce aveți cu el?”
„Când revine?”
„De obicei după șase, dar depinde de trafic.”
„Bine, o să revenim atunci.”
„Da’ ce a făcut?”
„Nimic, stai liniștită, doar vrem să avem o vorbă cu el.”
Când au revenit l-au arestat.
„Ce a făcut?” i-a întrebat disperată pe unul din polițiști.
„Vrea să-și facă rău sieși.”
„Păi și pentru asta îl arestați?”
„Încalcă legea. Îl ducem la secția de psihiatrie a spitalului regional Windsor din campusul Ouellette.”
„Adică îl internați la ospiciu?”
„Asta-i intenția. Ne dați voie vă rog?”
„Marcu, sunt doctorul Sograti. Nu ți se întâmplă nimic rău. Ai fost adus aici pentru evaluare. Din păcate, nu numai că n-avem paturi disponibile, dar nici programe universitare care să aprecieze și să ofere tratament adecvat depresiei tale. Am inițiat transferul la Kingston General. Sunt singurii care să mai aibă o rezervă liberă pentru tine.”
„Soția mea este în Windsor.”
„După evaluare și schițarea unui tratament vom încerca să te aducem îndărăt aici. Ai încredere, vei primi îngrijire de cea mai înaltă calificare.”
Noaptea în rezervă îl apucă plânsul.
O asistentă îi aduse două tablete și apă într-un păhărel de carton.
„Doctorul Sograti a prescris. Te ajută la somn,” i-a zis, îndemnându-l din priviri să le înghită.
Se conformă.
Spre dimineață se trezi nădușit. Pe întuneric într-un parc un coiot îi mușca din carotidă. Îi simțise colții sfârtecând în carne. Se săltă în capul oaselor. Liniștea era profundă. Era singur cu sine însuși, prizonier al propriei minți, redus la nimicnicie.
Drumul până la Kingston dură o veșnicie. Centurile îl restricționau. De câteva ori opriră la câte un popas să meargă, însoțit, la toaletă. Umilința îl apăsa, dar parcă ce mai conta. Paramedicii erau tineri, cu fețe care parcă măcinau fier. Îl tratau ca pe un obiect, și asta și era, pentru ăia, și pentru toată lumea.
Un antipatic cu o mutră de idiot îl luă în primire. Îl conduse într-o rezervă care n-avea decât un pat și o noptieră. Prin fereastra zăbrelită se vedea lacul. Ăla își recită poezia cu reguli incantate monoton. Marcu privea la tavanul înalt. Într-un colț era o cameră de luat vederi.
„Acolo-i și un microfon. Dacă ai nevoie de ceva, ceri. Ai înțeles?”
Marcu se uită lung la ăla. O fi fost vreun fost temnicer, că doar pușcăria era aproape de spital.
Ușa n-avea clanță pe dinăuntru. Patul avea picioarele scunde și salteaua tare. Se așeză pe ea. Se puse pe așteptare.
La prima izbitură se săltă pe două picioare. Loviturile în perete continuară. De partea cealaltă unul dădea cu capul. Și urla, un urlet ca de fiară. Reverbera prin structură. Se uită printre gratiile de la fereastră înspre lac. Acolo nimic nu mișca, era ca o pictură imuabilă atârnată pe perete. Cuiul lipsea. Probabil nu cumva să agațe vreo sfoară să se spânzure cu ea. Da’ de unde sfoară? Ce avea pe el era o cămașă lungă de spital desfăcută la spate și deasupra un halat fără cordon. Se gândiseră ăia la toate.
O infirmieră îi aduse pe tavă mâncarea cu o lingură de plastic. O încercă aplicând pe ea ceva forță. Se rupse. Cu coada sfărâmată, de ar fi vrut, și-ar fi putut tăia o venă de la mână. La asta ăia probabil că nu s-ar fi așteptat. Da’ uitase de camera de luat vederi. Aceeași infirmieră întredeschise ușa și-i ceru cele două bucăți de plastic. I le dădu, și căpătă la schimb, pe mutește, o lingură întreagă.
În rest, nu se mai întâmplă nimic. Doar că afară se înnoptase și lumina se aprinse singură în tavan. Își pironise privirea pe pata de lumină până la a vedea puricei verzui. N-avea nici ceas nici telefon. Măsura timpul numărând de la unu la o sută, în cicluri. Când se plictisi, cu ochii închiși, retrăi o scenă benignă, jucându-se cu Puc alături de Emma. Nu că i-ar fi lipsit. N-avea dorințe, doar imagini alb-negru derulându-se ca dintr-o cutie de proiecție de pe vremuri, cu manivelă.
Dimineața se trezi cu mintea tulbure. I-or fi pus ăia ceva în ceaiul din seara trecută. O infirmieră îl conduse la toaletă. Totul era din inox, w.c.-ul, chiuveta, până și oglinda. Măcar era curat. Dar dușul n-avea perdea, și infirmiera stătea cu ochii pe el. Vru să sară dușul, dar aia îi făcu semn să se dezbrace să intre sub apă. O făcu, în lehamite.
După breakfast iar nu găsi ceva de făcut decât să se uite pe fereastră. Așa părea, că și ce era dincolo de gratii, îl privea înapoi cu milă și un sort de resemnare plăpândă.
„Bună dimineața, sunt Clair Drummond, doctorul tău curant. Am primit întreaga documentație de la North York Hospital. Cum ești, bănuiesc că un pic confuz după transferul de la Windsor?”
„Mă țineți ca pe un animal. Și dincolo de zidul ăsta chiar e unul. Ieri dădea cu capul. Ce am făcut de sunt aici?”
„Printre altele ai o tentativă de sinucidere, și ești suspicionat că ai încerca o recidivă.”
„Și de ar fi așa, ce v-ar păsa vouă?”
„Marcu, prin a-ți face ție însuți rău, încalci legea. Suntem obligați să preîntâmpinăm. Nu vorbesc de morală, ci de legea civică.”
„Legea asta e bazată pe morală, nu-i așa? Le faceți ghiveci.”
„Văd că ți-a rămas ceva energie. Da’ nu cu mine-i de disputat chestiunea. Spune-mi, înainte de ... oribila încercare din Paradise, ai mai avut momente de anxietate, de declin, inacțiune, spune-mi ceva despre tine.”
„N-am avut nimic. Și nici acum n-am. Îmi văd de slujbă, sunt apreciat la ce fac, vin acasă, am o rutină.”
Doctorița îl privi impasibilă. Dar și el pe ea. Avea ceva de o făcea atractivă, în ciuda profesionalismului cu care se afișa. Instinctiv Marcu ghicea sub mască o persoană.
„Înainte de a fi internat la Windsor, ceva neobișnuit ți s-o fi întâmplat. Ce?”
„Nimic, nimic, nimic. Îmi văd de ale mele. E treaba mea.”
„Și a soției tale ... Emma, nu?”
„Ce-i cu Emma?”
„Trăiți împreună, dacă tu nu ești bine, o afectezi și pe ea, ești de acord cu mine?”
„N-am făcut nimic s-o supăr.”
„N-ați avut vreo discuție în contradictoriu?”
„Nu, nu știu, ce importanță are? Și apropos, soția mea știe de mine?”
„Am și avut o discuție cu ea. Este foarte îngrijorată de starea ta.”
„Ce-i cu starea mea? Ce inventați? N-aveți suficienți pacienți?”
„Avem Marcu, și nu știm cum se ne împărțim între ei. Dar spune-mi câte ceva de relația ta cu Emma. Aveți puncte de inflexiune sau e liniară și stabilă?”
„E ... ce e, ne mai supărăm când și când, bănuiesc ca orice cuplu.”
„Deci ai zice că relația e stabilă.”
„Da, așa aș zice.”
„N-ai nimic să-i reproșezi? Poate ea are să-ți reproșeze ție, ce zici?”
„Ce ești, conciliator de cuplu? Suntem ok.”
„Părinții tăi sunt împreună, sunt apropiați ție?”
„Părinții mei? Sunt bine mersi, ce-i amesteci și pe ei?”
„Dar sunteți apropiați? Ai găsit sprijin în ei când ai căutat?”
„Da.”
„Tu cu Emma, aveți prieteni?”
„Ăă ... da, avem pe unii.”
„Ce sunt, un cuplu?”
„Vecini de bloc, un cuplu.”
„Nu-mi pari prea entuziast. E ceva ce nu-ți convine la ei?”
„N-am nimic împotrivă.”
„Nu așa definești o prietenie.”
Marcu tăcu. I se acrise.
La scurt timp după plecarea doctoriței îl vizită ’idiotul’. Îi citi după o foaie niște nonsensuri și i-o înmână. Se retrase lăsându-l stern.
Beneficia de program de voie pentru trei ore în sălile comune și o oră de computer. Avea să participe obligatoriu la terapie cognitivă de grup odată pe zi pentru alte câte trei ore. În josul textului era scris cu litere bold că atitudinea lui de cooperare la programă marca o contribuție importantă în procesul evaluării. În rest erau instrucțiuni de cum să interacționeze cu ceilalți pacienți. Pentru Marcu nu erau decât prostii. Se prăbuși pe pat dorindu-și doar să fie uitat.
Medita? Nu, mintea-i era golită de gânduri. Doar zăcea, când o asistentă îl invită din ușă să iasă afară.
„Eu vreau aici.”
„Nu se poate, trebuie să ieși, ai program de voie.”
„Cum e de voie dacă mă obligi?”
„Ai vreo problemă, discută cu doctorița Drummond. Până atunci te conformezi cu activitățile prescrise.”
„Păi vreau să-i vorbesc.”
„Mâine, la vizită. Acum participi. E parte din programă.”
Îl apucă de braț cu o forță surprinzătoare pentru cât era de mărunțică.
„Hai, dă-te jos din pat. Nu-mi face greutăți. Fă ce ți se spune să faci.”
Unii ca el în halate albastre populau o sală enormă cu un etaj deschis ca într-un amfiteatru. Păreau toți vii, trăindu-și viețile suspendate ca niște aparate defectate.
„Eu sunt Amber. Tu cine ești? De când ești aici?” i se adresă una durdulie trecută bine de cincizeci.
„Sunt Marcu,” răspunse mecanic.
„Mă placi?” îl întrebă cu fața radioasă.
„Pardon?”
„Am casă și un BMW. Dacă te căsătorești cu mine or să fie și ale tale.”
„Am să mă gândesc.”
„Așa să faci,” îi replică cu o ocheadă.
Unii care jucau șah erau înconjurați de gură cască. Ăia le spuneau ăstora ce piese să mute. Se iscă gâlceavă. O asistentă interveni rapid să-i disperseze. Marcu se simțea pierdut. Erau de toate, tineri, bătrâni, femei și bărbați. Unii erau preocupați cu a face ceva, alții cu privitul în gol. Un bărbat în etate vorbea de unul singur, alții colorau cartoane pe mesele joase din fața sofalelor. Se așeză pe un fotoliu la televizor. Era pus pe mut. Oricum nu-l interesa. Nu era decât pierdere de vreme.
Două asistente i-au îndemnat să se strângă în cerc. Urma ședința de terapie. Unul s-a prezentat ca doctor în psihologie și și-a mai înșirat și alte titluri.
„Unii dintre noi mă cunoașteți, dar unii sunt noi veniți. Marcu, te rog să te prezinți.”
Ăsta dădu roată cu ochii. Ce vedea erau niște oarecare, niște necunoscuți.
„Sunt Marcu.”
„Bun venit, Marcu, dar ce te aduce între noi?”
„Poliția m-a adus aici.”
„Nu, Marcu, poliția a fost doar un instrument. Dar de ce crezi c-ai fost adus aici?”
„Că n-au fost locuri disponibile în Windsor.”
„Bine, dar de ce ai fost adus într-o secție de psihiatrie? Ce nu merge?”
„Păi până să ajung aici toate mergeau.”
„Ai trecut printr-o traumă înspăimântătoare, împărtășită cu soția ta. Dar ea aproape că s-a recuperat. Tu nu. De ce crezi că s-a întâmplat așa?”
„Femeile sunt mai tari,” își oferi neîntrebată Amber părerea.
Îi și făcu cu ochiul.
„Îl lăsăm pe Marcu, da Amber? O să-ți vină și ție rândul,” o admonestă blând psihologul.
„Așadar, de ce crezi că soția a reușit să-și confrunte condiția, și tu nu? Ați plecat amândoi de la aceeași linie de start.”
„Ce-i de confruntat? N-am confruntat niciunul nimic. Totul a curs. Doar că mătcile au fost diferite.”
„În ce sens? Până la urmă, apele ajung în ocean.”
„Dacă le știi așa de bine, de ce nu-mi explici tu?”
„Îmi explic că traseul tău să fi fost mai accidentat. Ce ne-ai putea spune?”
„Despre ce?”
„Ți-ai pierdut slujba de la compania la care lucrai inițial. De ce?”
„Eh.”
„Legat de o altercație, nu?”
„Care-i legătura?”
„De ce altercația? Ce a generat-o? N-o poți ignora. A avut consecințe.”
„N-a trecut proba de foc.”
„La care foc te referi, unul generic sau cel din Paradise?”
„Tipa se credea îndreptățită, deși era neglijentă și o dezlânată. Se zvonea că era o relație a unuia din patroni. Ei bine, pare-se că zvonul ar fi fost real.”
„Și tu te-ai simțit îndreptățit ca după tragedia îndurată să faci dreptate?”
„Da, așa am crezut. Așa cred și acum, dar nu primesc nimic pe de pomană. N-am avut vină că am trăit ce am trăit, și nici c-am scăpat cu viață. Așa că ce trăiesc este neputință și paralizie cu izbucniri de furie acumulată. Asta vrei să auzi de la mine?”
„Dar și soția ta a trăit aceeași dramă.”
„Da, dar ea s-a refăcut prin fantezie și culori. Societatea apreciază asta mai mult decât tubulatura de frâne de la SUV-uri.”
„Deci motivul tău este că soția a reușit unde tu ai clacat? Asta-i ce-ți alimentează depresia?”
„Da, asta este.”
„Rușine să-ți fie. Toți bărbații-s niște porci,” izbucni în plâns Amber.
„Amber, ajungem și la tine. Așteptă,” tresări psihologul ca din transă.
Dar vraja se rupse. Resemnat, psihologul trecu la următorul.
În rezervă îl aștepta Emma.
„Te scot de aici. Am un pamflet de la ei în care scrie că putem apela decizia de internare și ca referință sunt trecuți trei avocați. Da’ putem veni cu ce avocat vrem noi. Eu zic să-l încercăm mai întâi pe primul de pe listă. Cică-i specializat în astfel de intervenții. Cum ești?”
„Cât costă?”
„Nu știu. Întâi să vedem dacă ne preia cazul. Ca să-l contactez trebuie să ies că mi-au reținut telefonul la intrare.”
„Bine.”
„M-aștepți aici, da?”
Se uită șui la ea. Unde ar fi putut să fie? Pustiu era afară, pustiu înăuntru. Ce conta unde se afla?
Dar Emma se întoarse în câteva minute.
„Ne va vizita aici să discute. A zis că la cinci. Mai e puțin. Ai nevoie de ceva?”
„Nimic din ce aș avea nevoie n-am voie.”
„O să trecem și de porcăria asta. Ai răbdare.”
„Unde stai?”
„La un motel aproape. E ieftin, sub o sută pe noapte.”
„La office știu de mine?”
„O, da, i-am cerut bossului o recomandare pentru ăștia. A scris că-ți iei responsabilitățile postului în serios cu profesionalism și etică corespunzătoare valorilor promovate de companie. N-are nicio plângere. Uite aici.”
„Las-o, acum n-am chef de ea.”
„Pe Puc l-am lăsat cu Elaine. S-a deslușit și misterul cu Brian. Știai că urmează niște cursuri de management la universitate?”
„Mi-o fi spus în treacăt.”
„Și tu de ce nu ne-ai spus? Elaine a suferit nespus.”
Marcu dădu din umeri. Nu era treaba lui.
Se așezară unul lângă altul cu fundurile pe pat. Ea avea să-i vorbească, el nu. Așa că tăcură amândoi până să vină avocatul.
Imaginea ăluia nu era prea încurajatoare. Un costum șifonat pe un tip îmbătrânit cu păr albit și o geantă de piele terfelită bine.
„Ce avem aici? O internare forțată. Ce fonduri aveți? De ce rezerve dispuneți?”
„Avem conturile de RRSP și ceva cash în bancă.”
„Cât?”
„Aproape de cincizeci de mii.”
„Ce datorii aveți?”
„Ne-au mai rămas de plătit aproximativ treizeci de mii.”
„Cât de aproximativ?”
„Câteva sute.”
„Bine, onorariul meu este de trei sute ora. Ședința de acum e informativă și gratuită.”
„Care-s opțiunile?” se avântă Emma.
„Mai întâi încercăm o mediere cu doctor Drummond. O s-o las să înțeleagă că aveți fondurile necesare să acoperiți o intervenție la judecător. Dacă nu dă înapoi, o vom forța. Emma, cumva ai sugerat doctoriței că Marcu ar avea tendințe de sinucidere?”
„N-am apucat să-i vorbesc încă doctoriței Drummond. Nici n-o cunosc.”
„Dar psihiatrei de la North York? Sau doctorului Sograti de la Windsor? Undeva este trecut în raport teama ta ca Marcu să nu recidiveze?”
„Ai spus tu asta?” se interesă Marcu brusc trezit din reverie.
„Nu-mi amintesc exact cum am spus-o, dar psihiatrei tale mi-am exprimat îngrijorarea. Erai total absent.”
„Deci ai spus? Asta complică situația,” își împleti avocatul degetele, „doctorița Drummond are un argument solid, pe lângă propria ei evaluare. Rugați-vă la toți sfinții să nu fie nevoie să ajungem la judecător. Poate clipește ea prima. În fine, mă duc acum la ea. Să vedem cum cad zarurile.”
Rămași singuri, se așezară unul într-un cap al patului și celălalt în partea opusă. Fixau amândoi din priviri podeaua.
„N-am făcut-o cu intenția ... asta. Am crezut că te apăr. Am greșit.”
Marcu păstră tăcerea.
„O să te scot de aici, o să vezi,” continuă Emma, „dar trebuie să cooperezi și tu. Nu-i mai bine acasă?”
Marcu nu răspunse. Părea dezgustat.
Până să se întoarcă avocatul, tăcură.
„Ok, v-am obținut o întâlnire privată cu doctorița Drummond pentru mâine dimineață la opt. E un semn bun, înseamnă că-i deschisă unei oarecare negocieri. Nu ratați ocazia. Pedalați pe ideea că-i va fi mai bine în afară decât înăuntru. Emma, pledoaria ta va fi esențială, iar tu Marcu, va trebui să demonstrezi că ești viu, nu pierdut în spațiu. Atât am a vă spune pentru acum. Succes. Dacă va mai fi cazul, o să ne vedem mâine la prânz. Sincer, vă doresc ca la ora aia să fiți pe drumul vostru, cât mai departe.”
Dimineața se spălă și mâncă. La opt apăru și Emma. ’Idiotul’ băgă capul pe ușă.
„La nouă în sala de ședințe.”
„Păi n-avem ceasuri.”
„Vin eu să vă iau.”
Emma se tot învârtea în rezervă. Când ajungea la capete făcea piruete.
„N-ai vrea să practicăm ce să spunem?” îl întrebă.
„N-avem de inventat nimic. Spunem cu e.”
„Ce e poate fi privit din multe unghiuri.”
Nu catadicsi să mai răspundă.
În sala de ședințe ’idiotul’ le făcu semn să se așeze în capul unei mese lungi. El se așeză în partea opusă, picior peste picior, cu un bloc note sprijinit de genunchi.
Așteptau.
Doctorița apăru valvârtej, de parcă abia terminase o cursă de alergări.
„Marcu, Emma, evaluarea mea indică peste șaizeci la sute șanse ca tu să recidivezi. În consecință, nu m-aș simți confortabilă în a-ți da drumul în populația din afară.”
Emma vru să intervină, dar Marcu i-o luă înainte.
„Societatea asta e strâmbă. Am pătimit fără vreo vină, și n-am fost compensați cu nimic. Din contră, ni s-au pus bețe în roate la fiecare cotitură. Părinții mei au venit aici dintr-o țară comunistă. Dizidenții erau declarați bolnavi mintali și internați în ospicii. Repetați aici același patern. Sunt într-o luptă cu sistemul, nu cu mine însumi. Tentativa de care vă tot legați a fost o greșeală. Sistemul fusese mai puternic decât mine. Dar am învățat de atunci să fiu pasiv să nu se lege nimeni de mine. Asta ați interpretat ca fiind depresie adâncă. Îmi văd de treabă. Am recomandare de la șeful meu să ateste. Că mi-am pierdut interesul în ce mă înconjoară? Ce crezi că-i important, după ce supraviețuiești unui incendiu sinistru și vezi moartea cu ochii? Crezi că-mi vine să valsez? Emma s-a salvat prin fantezie și culoare. Eu nu pot străluci ca ea. Dar nici nu cad în trapa unui concurs de frumusețe. Sunt doar resemnat cu ce sunt și ce fac, și-ți cer să mă lași în pace. N-am de gând să-mi fac rău, mai mult decât îmi fac alții.”
„Asta ce înseamnă, că n-ai gânduri de sinucidere?”
„N-am.”
Urmă o tăcere. Doctorița îi șopti ceva ’idiotului’. Ăsta scria de zor.
„Promiți să continui tratamentul prescris? Vei fi supravegheat îndeaproape.”
„Da, promit.”
„Emma, în calitate de gardian, ai o responsabilitate.”
„Înțeleg.”
„Atunci ești liber.”
Ieși precum intră, ca vijelia.
’idiotul’ îi conduse înapoi în rezervă. După puțin îi aduse hainele, ceasul și telefonul (mort).
Odată îmbrăcat rămase în picioare. Nu voia să se atingă de pat cu hainele. Și așa era scârbit de tot ce atingea acolo.
Ajunși în Windsor, Emma-l lăsă în baie și urcă pe fugă la Elaine. Era și Brian. Puc i se gudură la picioare.
„Funcționează. Cred că-i sleit de oboseală. De la încordare i se trage. Dar s-a extras singur din ghearele psihiatrei. O mătrăgună!”
„Ce a zis?”
„Nu pot acum, am să vă povestesc pe larg mai încolo. Puc, hai acasă, hai cu mama. Vorbim. Mulțumesc! Noapte bună!”
Marcu se jucă un pic cu Puc. Era și greu să fi rămas impasibil la curtea pe care i-o făcuse. Dar noapte la culcare îi închiseră ușa de la dormitor în bot. Emma se cuibări în el.
„Îmi pare rău.”
Îl luă în brațe. Îl sărută. În cele din urmă făcură dragoste.
Elaine i se destăinui Emmei: rămăsese însărcinată. Asta căzu în fascinație. O îmbrățișă într-o frenezie.
„Brian știe?”
„Nu vreau prin telefon. O să-i spun diseară. Dar nu știu cum.”
„Cum e. E extraordinar. Sunt sigură că va jubila.”
„Nu fi chiar convinsă. Nu s-a arătat prea încântat de subiect atunci când l-am mai discutat.”
„Nu se poate, probabil l-ai prins în pasă proastă. Nu există, o să vezi. Să-mi povestești.”
Emma îi împărtăși vestea lui Marcu cu mândrie, de parcă ea ar fi rămas însărcinată. Ăsta nu reacționă.
„Nu te bucuri pentru ei?” îi împunse Emma carapacea.
„O să fie tată. Și de aici derivă responsabilitatea. Până acum îi era bine.”
„De acum încolo o să-i fie extraordinar de bine. Își găsește un rost.”
„Prin asta implici că noi n-am avea unul. Și ai avea dreptate. Totul e degeaba.”
Emula mitul lui Sisif? Parțial. Măcar ăla cât trăise o ținuse tot într-un festin. El n-avea parte.
Temerile Elainei n-avuseseră temei. Brian se bucură, sau cel puțin așa mimă. Și fetele chicotiră cu veselie. Cât bărbații nu erau acasă, se simțeau eliberate de capriciile ăstora.
Trecerea a cinci ani de la dezastrul din Paradise fuse marcată de o comemorare publică cu ecouri în presa națională americană. Nimic în Canada, și cei doi nu puteau simți alta decât abandon și crasă nepăsare. Dar ei nu pierdură casă, familie sau prieteni ca să fi fost compătimiți de comunitatea din care nu făceau parte. Și prin ce trecuseră cu greu puteau articula. Ce ascundeau era mașina aia din față care rămăsese în urmă. Niciunul nu vorbea de ea, cu nimeni, nici cu psihiatrii. Pelicula în cap li se desfășura însă ca în cinematograf. Și dacă Emma se străduia să treacă peste ea, Marcu nici nu încerca. Ținea încapsulat în el întreaga tragedie. Răscumpărare nu era. Absolvire nu primea.
Când se împliniră exact cinci ani de la prăpăd într-o miercuri din Noiembrie, Brian cu Elaine îi invitară la cină în oraș, poate sperând ca astfel să le disipeze angoasa. Marcu era sceptic:
„Or să vrea să ne tragă de limbă cu tot ce a fost. De ce am accepta? Și așa știu prea multe.”
„Au intenții bune,” explică Emma.
„O fi așa, dar ce ne trebuie? Nu văd să ne ajute.”
„Vorbim! Asta ajută! Sunt calzi, compasionali, ni-s apropiați nouă. Nu-i nevoie să-i respingi apriori.”
Nu-și spuseră, dar aveau nevoie de o ieșire, și ei, și Brian cu Elaine. Cărei Elainei burtica i se contura discret sub rochia lărguță de pe ea. Ochii-i sclipeau. Ținea în ea, și dădea viață. Avea un atu față de ceilalți și-l proiecta în afară cu mândrie de viitoare mamă. Lui Brian vorba-i era scurtă, calculată, ca unui inginer iliterat. Pentru el, ce era în afara materialismului, friza absurdul de-l lăsa rece.
„V-am invitat că avem veste. Ne-am cumpărat casă,” le explică Elaine fericită, „am ținut-o până acum ca să vă facem surpriză.”
Emma se ridică și-o îmbrățișă pe Elaine. De la spate îl îmbrățișă și pe Brian. Marcu nu mișcă. Da’ le spuse amândurora bravos, mai degrabă absent. Deci nu fusese despre Paradise. Se nimerise să fie pentru casa ăstora. Emma era emoționată.
„Dați-ne amănunte, abia așteptăm.”
„Vedeți voi, de când au majoritatea acțiunilor, Johansson cu Steve și-au autoservit niște salarii excesive. Cu banii cumpără și mai multe acțiuni și-și plătesc și datoriile bancare. Au devenit noii stăpâni ai fabricii. Și ca să împingă migrarea acțiunilor în portofoliul lor, au fixat dividendele la zero. Cine mai dețin acțiuni doar își blochează capitalul pe lângă că trebuie să plătească băncii împrumutul. Așa că toți vând, și ăștia cumpără, bineînțeles, ieftin. Ei bine, decât să fiu în continuă pierdere, le-am vândut și pe ale mele, am plătit băncii datoria, și am lichidat cu fabrica. Măcar nu mai am cheltuieli legate de ea. Nemaiavând datorii, am putut face împrumut pentru casă. Vă sfătuiesc să faceți și voi la fel. Marcu, ești în pierdere. Vinde.”
„Nu știu, nu m-am gândit.”
„Ar trebui.”
„Brian are dreptate. Am putea avea și noi casa noastră,” punctă Emma.
„Ce-ți trebuie mai mult de ce avem?” constată Marcu plictisit.
„Plătim chirie. Nu rămânem cu nimic. Casa, odată achitată, ne rămâne.”
„Am avut casă și am pierdut-o fără să rămânem cu nimic.”
„Împrumutul e cu dobândă compusă. Preponderent la început e dobânda, abia după jumătatea perioadei preponderent devine împrumutul.”
„E pe treizeci de ani. Câte s-au întâmplat în cinci? Câte ne-or mai aștepta?”
„Băieți, ce ar fi să lăsați discuțiile despre bani și să ne dansați?” interveni Elaine cu față radioasă.
Cei doi răspunseră la apel. Fiecare-și conduse consoarta în ring. Fetele se descălțară și perechile se amalgamară între cei unduind după muzica dulce a anilor șaizeci.
Șoferul desemnat era Elaine, că tot nu putea bea. În garajul subteran al blocului se chinuia să dea mașina cu spatele în spotul rezervat. Brian îi sucea de volan. Când ajunse în fine s-o pună pe axă cum trebuia, privirea lui se fixă pe patru juvenili în jurul unei mașini cu toate portierele deschise. Ceva nu era în regulă.
„Marcu, ăștia jefuiesc o mașină. Hai peste ei.”
Brian se dădu jos și se repezi spre ăia. Marcu coborî și el, lent, fără energie. Doi din grup produseră niște bâte de baseball. Unul îl pocni în cap pe Brian. O rupseră la fugă spre poarta garajului. Îi făcură ceva să se deschidă automat și se pierdură în afară.
Când Marcu ajunse lângă mașina jefuită îl găsi pe Brian întins pe jos. Elaine văzuse scena. Alergă la soț și-i ridică capul pe braț.
„Lasă-l unde e,” îi spuse Marcu disociat, scoțând telefonul.
Formă 9-1-1 și începu să descrie situația. Elaine îi smulse telefonul din mână.
„Veniți odată, și-a pierdut cunoștința.”
Emma, din spatele lui Marcu, privi la firișorul de sânge scurgându-i-se lui Brian din creștetul capului.
„Du-te pe dinafară la ușa garajului s-o deschizi să intre ambulanța.”
Marcu se conformă. Când ambulanța își făcu apariția îi făcu semne șoferului să intre în garaj. Da’ ăla rămase pe loc. Nu încăpea prin deschiderea în înălțime a porții. Doi paramedici scoaseră un pat mobil de care atârnară niște aparate. Coborâră panta. Până să ajungă Marcu la ei deja îl săltaseră pe Brian în pat și-l legau la aparate. Le ajută paramedicilor să împingă patul în sus pe pantă la ambulanță.
„Unde îl duceți?”
„La Windsor.”
Fetele erau în spatele lui și auziră.
„Marcu, scoate mașina, mergem după ei,” îl precipită Emma.
Dar se proptiră în trafic. Când ajunseră în fine la spital, Brian deja stătea în capul patului, ras, cu bandaje până la rădăcina nasului. Când îi văzu le zâmbi șmecherește.
„Au fost mai ai dracu ca mine. Sper să-i prindă.”
„Sunt pe cameră. N-ar trebui să treacă mult să-i identifice,” argumentă Elaine îmbrățișându-și soțul. „Ești bine? Ce-ți trebuia să te duci peste tâlharii ăia?”
„Altădată n-or s-o mai facă.”
„Și trebuia tu să le dai lecția asta?”
„Da, cineva trebuie să le-o da. Așa-i Marcu?”
Ăsta-și lăsă capul în piept. Nu de rușine. Ce i-ar fi trebuit să se bage? Adică, îi jefuiau lui mașina? Dar dacă? Nu i-ar fi fost de folos un bun samaritean? Unul ca Brian? Poate.”
Mașina era tot a unui juvenil care-și montase o stație cu difuzoare ce-i umplea tot portbagajul. Tâlharii știuseră și vrură să-l jefuiască. Intervenția lui Brian le strică socotelile. Și pe cameră fețele le rămăseseră expuse în jaful armat. Așa fură judecați, dar ca juvenili ce erau, primiră un an de restrângere într-o incintă special desemnată pentru unii ca ei. Treaba e, mai încolo jafurile aveau să le facă cu pistoale. Toți o știau, dar nimeni nu vorbea de asta.
Cursurile de management absolvite de Brian îi ajutară. Fu numit lider de echipă la procurarea de caroserii la divizia Bronco. Marcu înregistră, dar nu procesă. Emma i-o spus-o direct: de ce n-ar lua și el aceleași cursuri?
Testul de admitere îl luă cu brio. Dar mai departe bătea apa în piuă. În loc să se uite la tablă, privea pe fereastră. Și doar cursul îl costase bani! Surprinzător a fost că la examenul de sfârșit de semestru luase peste nouăzeci la sută, fără să fi învățat nimic. Bunul simț și experiența îi fuseseră suficiente. Următorul semestru trecuse pe lângă el ca trenul, în zumzet liniștit. După încă un an absolvi cursul în primul eșalon. De n-ar fi fost Emma, diploma i-ar fi zăcut într-unul din sertare. Dar la petrecerea de Crăciun cu angajații și consorții acestora, ea i-a spus șefului cel mare de realizare. Ăsta băgase la cap, că după Anul Nou, pe Marcu îl promovă team lider la Atelierul de Proiectare Produse Prototip APPP – Structură, și Emma își ieși din matcă. Plesnea de mândrie nemăsurată.
Era cu Elaine și cu aia mică căreia Puc și Sașa îi lingeau de zor călcâiele când primi un telefon de la editor: Disney era interesat de desenele ei animate. Să fie pregătită să vină la Toronto să semneze contractul. Era pregătită. Ar fi zburat pe ușă într-o clipită.
Seara îi spuse lui Marcu cu voce reținută, să nu-i zgârie ăluia urechile.
„Disney? Îți întind ăia carpetă roșie?”
„N-ar fi frumos? Dar e doar un contract de semnat.”
„Ai făcut bine cu cărticelele tale de colorat.”
„Nu-s de colorat, sunt povești cu grafică.”
„Mă rog, sunt pentru copii.”
„Da, și pentru ei o piață uriașă de consum, dovadă.”
„Și pe când semnezi contractul?”
„Când mi-o spune editorul.”
„Mâncăm? Puc, dă-mi pace.”
Își luă liber când veni ziua s-o ducă și aducă de la Toronto. Cât Emma fuse înăuntru el mâncă un cârnat pe stradă. La vederea ei se îndreptă spre mașină. N-o întrebă nimic. Oricum avea să-i spună. Și-i spuse, într-un tril: cincizeci de mii. Sunau clopoțeii.
„Marcu, avem avansul. Ne putem lua casă.”
Până la Windsor, Emma căută pe telefon case. Avea agentul, era cel al lui Brian și Elaine. Ba, de s-ar fi putut, voia să fie aproape de ei. Marcu n-avea preferințe. Unde și ce voia Emma, așa era. Și când fu să semneze actele, o făcu mecanic, fără să fi întrebat ceva. Nu de casă ca structură aveau ei nevoie, ci de casă să le găzduiască sufletele să se împletească. Sau măcar, să nu-i doară.
Lovitura cu bâta de baseball nu rămase fără urmări. Pe lângă durerile de cap cronice, Brian își pierdu somnul, apărură probleme de echilibru și amețeli, probleme cognitive precum dificultatea de concentrare, schimbări de comportament, iritabilitate, impulsivitate, anxietate, și toate astea îi alterară abilitatea de lider. Își pierdu slujba și casa. Cu un copil mic și Elaine care stătea acasă, lovitura le fuse devastatoare. Emma le oferi subsolul casei, complet amenajat într-un apartament cu două dormitoare ca soluție temporară până s-ar fi pus îndărăt pe picioare.
Brian își începu terapia vestibulară și cognitivă. Dar irascibilitatea se încăpățâna să rămână, și Elaine își proteja fetița cu dinții dacă așa trebuia. Emma îi propuse să se mute sus într-un dormitor și să-l lase pe Brian singur.
Marcu însă înțelegea perfect prin ce trecea ăla. Nu-l compătimea, că doar și-o făcuse singur alergând după tâlhari, da’ simptomele traumei îi erau arhicunoscute. Le trăise cinci ani la rând, și poate avea să rămână cu ele o viață. Numai că Brian avea toate șansele să se vindece. Și deja după șase luni îi era mai bine. Începuse să tânjească după Elaine. Și Elaine răspunse, cu aia mică agățată de gâtul ei.
„Nu puteam avea prieteni mai buni,” îi spuse Elaine Emmei lăcrimând.
„D-aia suntem prieteni. O facem cu toată dragostea. Ne ajutăm cu ce putem.”
Brian trimitea resume-uri într-o frenezie. După pandemie se eliberaseră multe poziții. Îl luară ăia de la Jeep. Nu mai era team lider, dar era o slujbă bine plătită și pe cât se părea, stabilă. Se mutară la chirie într-un apartament de bloc cu două dormitoare. Cât băieții erau în Detroit, fetele se adunau ba la una, ba la alta, și erau nedespărțite. Aia mică avea o a doua mămică. La aniversarea a un an, spunea mama și uneia, și alteia. Marcu nu era impresionat.
„N-o îmbrățișezi?” îl întrebă Emma.
„Pe care? Mamă sau fiică?” veni răspunsul.
O spusese în glumă, dar Emmei i se aprinse un beculeț. Elaine era frumoasă foc și lipicioasă și mereu surâzătoare și caldă. Prea se apropiase de Marcu ca Emma să nu observe. Nu că Marcu ar fi răspuns, era ca și absent, dar Elaine era o prezență vie și tentantă în ochii Emmei. Și începu să se frământe. Ce avea de făcut? Să se prefacă că n-ar vedea, sau să se distanțeze un pic de fete? O lăsă așa cum era, dar cu vigilență crescută. Le făcea vânt înainte ca Marcu să ajungă acasă iar în weekend-uri se dădea ocupată cu cărticelele ei. Ideea era să-l expună mai puțin pe Marcu apropierii de Elaine. Dar Elaine realiză repede ce se întâmpla de fapt.
„Emma, îmi iubesc soțul. Nu l-aș schimba pentru nimic. E iubăreț și când vrea, poate fi tandru ca un ursuleț de pluș. Cred că se înțelege bine cu Marcu. După ce fiecare a trecut prin ce a trecut, și-au găsit o punte comună pe care o cred indestructibilă. Iar prietenia noastră e prea adâncă ca să fie tulburată de orice. A fost încercată la greu.”
Și lucrurile își reluară cursul obișnuit.
Ca team lider, Marcu se potrivea ca o mănușă poziției. Rece, calculat, experimentat și dispasionat, lua decizii incontestabil eficiente. Orice modificare de design trebuia justificată nu numai funcțional, dar și prin costuri. Unele proiecte prevedeau costuri mai ridicate. Ca exemplu, o suspensie pe aer adaptabilă tipului de carosabil ridica costul cu peste cincizeci la sută față de suspensia clasică. Din nouă componente majore, unul, rezervorul de aer care să stocheze aer pentru reacții rapide era opțional. Intra în competența lui să determine includerea sau nu a acestuia. Clientul (divizia) insista pentru unul. Marcu îl clasifică ca dispensabil. Și pe cracă divergența ajunse până sus la un vicepreședinte. Ăsta aprecie efortul. Deși rezervorul fusese în cele din urmă inclus, vicepreședintele îi reținuse numele. Când și când îl consulta direct. Asta până s-a trezit cu oferta de director de structuri la divizie. A acceptat-o precum ar fi fost o bagatelă. Emmei îi spuse abia după ce îi puseră la dispoziție un office separat.
„Ai o soție frumoasă, deșteaptă și cu faimă, o poziție cocoțată sus pe cracă, o casă modernă și largă, și tu nu zâmbești măcar odată. Ce a fost a fost, dar acum îți e atât de bine. Hai noroc, și dă-mi un zâmbet să știu că exiști,” îi ținu Brian isonul cu sticla de bere în mână lângă barbecue-ul fumegând.
Marcu nu-i răspunse. Nu se putea bucura de nimic. Doar făcea față decorului, ca un pom de crăciun veșted încă împodobit.
„Băieți, să nu ardeți frigăruile, încă nu s-au făcut?” le strigă Emma de la masa extinsă în curtea din spatele casei.
Elaine o lăsă p-aia mică în cărucior lângă ea, molfăind molcom dintr-un biberon cu juice de mango. O pândea să adoarmă. Aerul de afară avea efectul ăsta asupra ei.
„Voi v-ați veselit cu bere, dar pe noi cu ce ne tratați?” îi întrebă ghidușă.
„Gin și tonic, madame, răspunde exigențelor d-voastră?” îi răspunse Brian făcând pe gazda.
Marcu n-avu nicio obiecție. Dar fetele erau obișnuite. Se veseleau și fără el, cu Brian.
Vicepreședintele îl invită cu soția la o serată la casa lui în stil colonial din Village Ford Inc în Dearborn West. Erau mai mulți executivi cu consoarte și consorți și cel puțin pentru Emma, luxul era opulent. Dar gazdele se dovediră a fi fost oameni normali, binevoitori și apropiați de invitați. Spre finele recepției avură șansa să fie singuri cu gazdele.
„Marcu, casa asta e o bună investiție. Până la sediu nu-mi ia mai mult de douăzeci de minute. Tu cât faci din Windsor?”
„Depinde, uneori mai bine de două ore.”
„Consideră o relocare. Îți dau business cardul realtor-ului meu. Contactează-l. E și broker financiar, așa că împuști două păsări dintr-un foc. Succes.”
Emma simțea cum se învârtea pământul cu ea. Abia se mutaseră. Elaine era rezonabil de aproape. Să-și schimbe locuința, și unde, în Dearborne? Noroc că n-aveau bani de ditai căsoaia. Da’ greșea. Pentru un director la o divizie a lui Ford, banca își deschidea baierele cu larghețe. Iar casele la sud de râul Detroit erau în general cu o treime mai ieftine. Vizitaseră trei și se lămuriră: casa din Windsor în comparație ar fi intrat într-un cort. Tot ce-l interesa pe Marcu era distanța față de office. I se spusese douăzeci de minute, or asta era ce căuta. Emma obiectă pe cât putu la două oferte, dar veniră alte două, și pe una nu mai avu puterea s-o respingă. Prea era cât un vapor de mare. Dar în gând clocea ceva: Elaine cu Brian și micuța să se mute la subsol, larg cât întreaga amprentă a casei, și gata mobilat. În felul ăsta fetele ar fi fost împreună, și Brian tot atât de aproape de office cât și Marcu. Le-ar surâde?
Înainte de a vizita casa erau ambiguu. După, nu știau cum să împacheteze mai repede. Subsolul era în fapt un demisol cu ferestre mari și tavan înalt, dotat exhaustiv cu tot ce-și închipuiau că le-ar fi folosit și încă-n plus. Iar afară aveau piscină cu o mică trambulină. Și astfel fetele ajunseră din nou împreună.
În ciuda distanței scurte, Marcu ajungea acasă din ce în ce mai târziu ca să compenseze creșterea încărcăturii de lucru la office. Mânca, făcea duș și se culca. Rar se drăgosteau, și numai la inițierea ei. Elaine nu se plângea de Brian. Funcționau foarte bine. Dar Brian la cinci era acasă. Aveau timp să colinde magazinele, în timp ce Emma făcea pe mama la fetiță. Voise un copil, și acum îl avea. Elaine intuia motivul apropierii Emmei de ei, și nu obiecta. Ba era chiar mulțumită că parte din corvoadă o împărțea. Iar bucuria? Era suficientă pentru amândouă. N-avea a se plânge, înțelegerea dintre ele funcționa.
O serbară pe aia mică la aniversarea a doi ani și Marcu venise special, cum i se ceruse, să fie prezent. Dar în tot Dearborn-ul nu mai aveau pe nimeni. Erau singuri, și dacă ei își ajungeau, fetiței îi trebuia anturaj. Aveau să-i caute o creșă. O găsiră aproape de ei. Se cunoscură cu câteva mămici. Erau soții de executivi de la companiile auto. Era și un tătic rătăcit. Își lăsă băiețelul în grija educatoarelor și fugi spre parcare. Dar cele câteva mămici erau vorbărețe și nu se mai lăsau duse. Afară la intrare schimbară numere de telefon. Doar ca să se anunțe una pe alta în caz de ceva. Emma încă conducea când pe Elaine o și sună una. N-ar vrea să se întâlnească la o cafea? Și-au zâmbit amândouă. Următoarea aniversarea avea să fie populată bine.
Psihiatra îi schimbă complet medicația cu una mai potentă de ultimă generație. La o lună Marcu simțea de parcă ieșea dintr-un tunel, nu ăla de foc, ci unul în beznă, rece. Era mai productiv și cert inovativ. Veni cu propunerea ca ranforsând structura EDGE-ului s-o califice la specificațiile cerute de poliția din Ontario. Flota ălora era învechită, dar încă nu se hotărâseră să înlocuiască Crown Victoria cu ceva mai performant. Dacă Ontario ar fi făcut pasul, toate provinciile canadiene ar fi urmat. Volumul de vânzări ar fi crescut exponențial. Vicepreședintele avu numai cuvinte de laudă și plasă proiectul în brațele directorilor de la marketing. Pe planșete se configură noul EDGE. Testele trecură cu succes certificarea cerută de poliție. Statele americane luară notițe. Dacă pentru Ontario erau bune, pentru ei de ce n-ar fi fost? Marcu n-o fi fost vedetă la Disney, dar la Ford devenise. Într-un viitor nu prea îndepărtat se întrezărea o poziție de vicepreședinte. Și asta nu era d-ici de colea.
Brian și fetele n-aveau habar. Marcu nu vorbea acasă de munca lui la office. Dar soțiile de executivi erau la curent cu veștile, și le curtau pe Emma și Elaine cu multă diplomație. Urmară cu asiduitate invitațiile la serate. Dacă Marcu social era inept, Emma excela, și propaga cu naturalețe o rețea de tip neuronal între noile prietene. Nu trecu mult până când în cercul lor să se afle că Emma era autoare de cărți de fantezii colorate și desene animate. Din gură în gură cererea cărticelelor ei se agregă până la a produce o faimă locală. Editorul Emmei intui deschiderea de piață de carte dincolo de graniță. Material, cuplului îi mergea bine. La ce aveau de lucrat era sfera afectivă. Or trezirea lui Marcu n-o cuprindea. Empatie n-avea. Sentimentalism, nici atât. Avea însă simțul disciplinei, rigurozității, și indiferenței. Funcționa ca un ceasornic mecanic. Ca și alții ca el. Avea stofă de executiv, ceea ce conducerea numea talent.
Se întâmplă însă ca dacă în ochii soțiilor de executivi, Marcu să strălucească, același efect îl avu asupra Emmei și Elainei prin reflexie. Mai mult decât consort și prieten, devenise catalizatorul micului lor ecosistem familial. Intuitiv, devenise capul familiei lărgite. Or Brian începu să murmure în urechea Elainei cu o frecvență din ce în ce mai ridicată.
„Nu-i niciun erou, își face treaba care îi e dată, așa cum mi-o fac și eu. De nu m-ar fi lovit ăla cu bâta în cap eram și eu acum un executiv. Am pierdut trenul, dar aduc bani buni. Și avem opțiunea să ne luăm o casă a noastră, aici sau în Windsor, unde vrei.”
„Brian, suntem bine aici. Fata înflorește sub ochii noștri, are deja prieteni. Și cunosc suficient de bine câteva soții de executivi ca să le pot cere ca favoare o poziție pentru tine. Doar spune-mi care.”
„Team lider.”
„O să vorbesc.”
Îl chemară la Ford pentru interviu, dar nu obținu poziția. Prin canale ocolite află și de ce: pierduse jobul de atunci pentru incompetență. Nicio companie din industrie nu avea să-i mai ofere o funcție de conducere.
„Știm foarte bine ce a fost, nu e vorba de nicio incompetență, numai că în arhiva lor nu se poate umbla. Dar banii ce-i aduci sunt suficienți, și ești iubit. Nu pune la inimă, că n-ai de ce, ne e bine cum e,” îi suflă dulce Elaine.
Ce l-ar fi putut consola? În realitate, nimic. Era condamnat la eșalonul de mâna a șaptea. Și se răzvrăti. Îl căută pe Johansson.
„Dacă îmi dați cu zece la sută mai mult la salariu, vin la voi.”
Obținu cei zece la sută. Ca urmare, stătea în Dearborn și făcea naveta la Windsor. Era nefiresc.
„Elaine, cumpărăm casă în Windsor și ne mutăm acolo. E singura soluție sensibilă.”
„Am vreun cuvânt de spus?”
„Da, să alegi casa.”
„Asta-i casa mea și a fetiței, și a ta. Vino-ți în simțiri, caută-ți slujbă aici în Detroit, te ajut, și lasă fumurile. Nu-mi cere imposibilul.”
„Mă iubești?”
„Sigur că te iubesc, dar și mai mult îmi iubesc fetița. Aici are tot ce-i trebuie, și n-am să rup doar de dragul de a rupe o relație atât de adâncă cu Emma. Iar dacă Marcu va ajunge într-o zi vicepreședinte, s-ar putea să aibă abilitatea de a șterge nefericirea de stampă din arhivă. Gândește-te la asta.”
„Iau casă. Vrei să vii, bine, nu, n-ai decât să stai sub acoperișul lui Marcu. Poate-i devii și a doua soție. Cine știe, s-au mai văzut cazuri.”
„Mă jignești fără merit.”
Dar nu luă casă. Închirie un apartament cu un singur dormitor în Windsor și completă și trimise hârtiile de divorț. Ca motivație trecu infidelitate. Spera să scape de a plăti pensia alimentară. Elaine n-avea ce contesta. Doar locuia la rezidența lui Marcu. Era gata să accepte, când Emma îi găsi prin editorul ei o casă redutabilă de avocați din Windsor. Ăia începură prin a tergiversa decizia. Produseră un contract de închiriere între Marcu și Elaine, eliminând acuzația de infidelitate. De acum, ajunseră la partiție, care consta în fonduri RRSP. Brian fuse lovit ca de bumerang. Pierdu jumate din bani plus avea să plătească pensie de întreținere pentru fetiță până la majorat. Se alesese cu ce semănase, nefericitul.
Cărțile Emmei începură să umple librăriile din Dearborn și împrejurimi. Și nu doar că erau ofertate, dar se și vindeau. Asta-i ridică statura între soțiile de executivi. Căpătă greutate socială și odată cu ea, Elaine. Se aflase repede că era divorțată. Propunerile nu întârziară să apară. Emma o încuraja să răspundă. Elaine se eschiva. Ținuse cu adevărat la Brian, și ar fi fost ca și cum l-ar fi trădat.
„El te-a trădat pe tine,” i-o spuse răspicat Emma.
„Am nevoie de timp să-mi limpezesc gândurile.”
Marcu participase pasiv la toată convulsia dintre Elaine și Brian. Emma se rugase de el la un moment dat să-i vorbească ăluia, dar n-o făcuse. ’Nu-i treaba mea’ îi răspunsese închizând discuția.
Elaine se retrăsese cu fetița s-o culce și Emma îi dădea darea de seamă de cum aveau să petreacă weekend-ul, unde cu cine. Marcu nu dădea semne că l-ar interesa. Era atent să ocolească jucăriile fetei împrăștiate peste tot în living room.
„O să strâng, n-ai grijă.”
„N-am. Ne-am putea permite o femeie să strângă și să gătească,” se oferi Marcu.
„Ești sigur? Asta ne-ar veni ca un mare ajutor.”
„Ocupă-te.”
Rețeaua de informații sociale funcționă unsă. Într-o săptămână o avură pe Suzy, o filipineză recomandată de una din mămici. Impulsurile creatoare ale Emmei crescuseră la cote alarmant de ridicate. Editorul nu mai făcea față.
„N-am atâta capacitate de distribuție. Mai ia o pauză.”
Când Marcu ajungea acasă, Elaine cu fetița deja erau retrase jos la ele. Emma îi ținea de urât cât Suzy îi servea cina. De obicei, făcea duș și se culca.
„Marcu, sunt invitată la Burbank, California, la Disney. Vor să-mi dea un premiu. Ai putea veni cu mine?”
„Când?”
„Peste o lună. Avionul, masa și cazarea le plătesc ei. Dar nu și pentru însoțitor.”
„Și pentru cât timp?”
„Trei zile, dar am opțiunea ca pentru o sumă adițională să prelungesc la șase zile. Dar trebuie să-i anunț până la sfârșitul săptămânii.”
„Mi-e greu să-ți spun de acum. Mai degrabă n-am să pot.”
„Dacă tu nu poți, ar putea Elaine să vină cu mine?”
„Cu fetița?”
„Nu, am lăsa-o cu Suzy.”
„Ar fi de acord? Adică, și-ar lua răspunderea?’
„Am vorbit cu ea. E absolut de acord. O s-o recompensăm, bineînțeles.”
„Și dacă ziceam c-aș fi venit, ce te-ai fi făcut?”
„Vii?”
„Nu.”
Pentru prima dată Emma întâlnea profesioniștii care lucrau la realizarea animației povestioarelor ei. Erau peste o sută, și se împărțeau în categorii strict delimitate pe responsabilități precum dezvoltare și scenariu, concept și vizualizare, storyboard, regie și producție, animație, efecte vizuale și compoziție, sunet, muzică, post-producție, marketing și distribuție. Cele două avură parte de o primire fără fâs și pompă de la oameni inteligenți și haioși, gata să le explice ce și cum făceau ca să dea viață caracterelor din cărticele. Le spuneau bancuri și erau mereu puși pe șotii, și astea două se prăpădeau de râs. Primiră invitații la baruri pe care le refuzară, dar în camera de hotel se abțiguiră singure cu băutură tare. Emma îl suna pe Marcu să-i dea raportul, iar Elaine o suna pe Suzy să primească raportul. Fetița era bine și-și urma programul conform instrucțiunilor prestabilite. Totul se desfășura strașnic de bine, și cu supapele deschise la maximum, eliberară presiune.
Întoarse acasă, ceva în ele parcă se schimbase. În afara lumii din Dearborn, era și o altă lume, accesibilă lor, numai să-și dorească s-o trăiască. Marcu, inert și rece, trebuia trezit la realitate. Îi trebuia infuzată viață. Așa se face că lângă el în pat se strecura o Emma fără pijama pe ea, și-l stimula fără reținere. I se destăinuia Elanei fără rușine. Elaine se amuza. Dacă nici asta nu-l trezea, atunci ce? Dar după, Brian îi venea în minte, și se îngândura. Îi lipsea. Și Emma nu-i putea ajuta.
Ca orice bărbat în putere, Marcu răspunse tratamentului. În loc de a mai rămâne pasiv, începu să-l caute. Chiar se interesă de fetiță, dacă-i era bine. Emmei asta-i venise ca o surpriză.
Emma descrise evoluția lui Marcu psihiatrei lui.
„Medicația nouă își face efectul. În câteva luni o să vezi diferența în comportament. Dar are nevoie de sprijin. E rece pentru că trăiește într-o lume rece. E perfect adaptat la ea, dar nu la căldura căminului. Ți-am mai spus, aportul tău afectiv poate face mai mult decât orice medicație. Dar în general, sunt mulțumită cu progresul lui.”
Emma trebuia să se mulțumească cu atât. Peste ce avea de dat, ce ar fi putut mai mult? Își încercă norocul.
„Marcu, aș vrea să-l cauți pe Brian să-l aduci în simțiri. Adu-l înapoi, oferă-i slujbă la voi, fă să se adune cei doi.”
„Și cum ai vrea să fac eu asta? Să dau din degete?”
„Nu, din gură. Vorbește-i. Ți-e dator în multe feluri, și tu lui. Elaine suferă, și sunt convinsă că regretă și el. Fă o faptă bună. Sunt convinsă că răsplata va veni.”
Emma nu-i spuse nimic Elainei, pe de o parte că nu era sigură pe reacția lui Marcu, pe de alta, că nu putea prevedea nici reacția lui Brian. Așa că tăcu. Aștepta.
„Brian, pun o vorbă bună la divizie la procurare. Nu-ți pot promite poziția de team lider, dar o să încerc în timp să trecem peste acel nefericit de verdict. Ești foarte capabil, și de la mine o să ai sprijin deplin. Chiar am un plan de acțiune. Adu niște documente medicale care să justifice de fapt ce s-a întâmplat. O să am grijă ca resursele umane să le ia în considerare. Și întoarce-te în Dearaborne, lângă fetiță și Elaine. Le lipsești amândurora. Dacă nu vrei să mai stai cu noi, te ajut să-ți găsești casă. Mă pun garant la bancă pentru voi. Dar oferta mea vine o singură dată. Nu-ți cer un răspuns pe loc, gândește bine un răspuns. Toate bune.”
Închise convorbirea și-și văzu în continuare de treabă. Nu-i spuse Emmei că vorbise. Aștepta răspunsul lui Brian.
După două zile Brian capitulase total. Dar Marcu tot nu-i spuse Emmei. Mai întâi trebuia să-i obțină poziția la ei.
Reuniunea fusese stângace. Brian își îmbrățișă fata, dar se ținu la distanță de Elaine. Și nici Elaine nu i se aruncă în brațe. Emma înțelese că avea de lucru cu amândoi să le reînnoade sufletele. Dar cum cu Marcu câștigase experiență, Emma știa să manevreze velele. Un lucru îi era însă cert: nu-i voia mutați din casă. Fetița trebuia să rămână. Parte din ea era a ei. Or Elaine o știa. N-avea să le despartă, indiferent ce.
Intenție o fi fost, dar cum să facă anume? Brian voia casa lui, pentru familia lui, și Marcu se oferise să-i ajute. Așa că Emma organiză serate unde-l prezenta pe Brian executivilor. Spera astfel să-l atragă să nu mai vrea să plece. Da’ ăsta deja căuta casă. Într-o seară, cele două îl invitară la o discuție.
„Brian, Elaine nu vrea să se mute de aici. Dacă cumva ai uitat, ăsta a fost motivul pentru care v-ați despărțit. Nimic nu s-a schimbat. Dacă nu accepți, întoarce-te de unde ai venit. Elaine, spune-i.”
„Emma ți-a zis ce avem pe suflet. Ca să-ți exerciți prezența paternă, te conformezi. Țin la tine, dar mai mult la fetiță. Și fetița-i a Emmei cât este și a mea. Aici nu-i loc de negociere. Va trebui să decizi ce vrei.”
„Atunci vă vreau pe toate trei.”
„Ce înțelegi prin asta?” întrebă Emma deja îmbățoșată.
„Cred că ați înțeles foarte bine. Dacă fetița mea are două mame, atunci înseamnă că am două soții.”
„Dacă asta ți-e condiția, atunci fă-ți bagajele și pleacă,” îi răspunse calm Elaine, „deși îmi vine greu, la tine pot renunța.”
„Nu vă puteți juca cu mine ca și c-o marionetă. Mi-am ținut partea mea de promisiune și aștept să v-o țineți pe a voastră.”
„Chiar te aștepți să-ți cad în brațe?” îl întrebă tăioasă Emma.
„E concluzia logică.”
Trebuiau să-i spună lui Marcu de ce Brian își făcea bagajele. Dar cum? Cât puteau dezvălui din conversația avută? Practic, nimic. Dar cu o explicație trebuiau să vină. Și cea mai la îndemână era că Elaine s-ar fi certat cu el și l-ar fi respins. N-aveau ce face, marșaseră pe soluția asta.
Marcu primi vestea cu o ridicătură din umeri. Că Brian era sau nu în casă, nu-l afecta, și nici cearta conjugală dintre Brian și Elaine nu-l interesa. Așa că după întrevederea cu cele două făcu duș și se culcă. Emma rămase cu Elaine. Se uitau una la alta, și Emma pufni în râs:
„Tocmai am ratat o căsătorie.”
„Ba eu chiar am ratat-o. De două ori la rând.”
„Nici să fi fost surori n-am fi fost atât de apropiate. Te iubesc, Elaine.”
„Și eu pe tine. La naiba cu Brian.”
Emma se fofilă lângă Marcu. Ăsta dormea dus. Cu ochii încă deschiși retrăi întreaga conversație cu Brian. O șocase, dar în logica ăluia, ce-i ceruse avusese un oarecare sens. Oare cum ar fi fost? Și dacă logica lui Brian ar fi fost validă, unde era locul lui Marcu? Absurdități! Închise ochii dar somnul nu-i venea. Își trezi partenerul:
„Iubește-mă frumos,” îi șopti.
SFÂRȘIT
Michael Varujan Magharian / Toronto
Web: www.magharian.com
|
de Michael Varujan Magharian / Toronto 2/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.