Pâine și spectacol
Pâinea este atât de scumpă deoarece biletele la spectacole sunt atât de ieftine, spunea John Scalzi, un autor de literatură științifico-fantastică. Numai că această cugetare nu e deloc SF și nu se referă neapărat la mâncare și divertisment. Cele două elemente semnifică mijloacele de subzistență, în opoziție cu, până la urmă, cam toate prilejurile de ușoară destindere ori de vinovată desfătare. Viața pare să păstreze un atent echilibru între munca pentru hrana zilnică și relaxarea dincolo de simpla odihnă. Ceea ce ajunge să cântărească mai mult are toate șansele să devină un scop în sine care ne caracterizează cu adevărat, ca o pecete aplicată la loc vizibil.
Hrană și spectacol, pâine și circ. Ambele sunt prezente pe parcursul existenței, în uriașa agora pe care o populăm instinctiv, pe care o iubim și detestăm constant, dar pe care nu o vom părăsi decât odată cu ultima plecare. Și fiecare dintre noi are propriile năzuințe, grupate în propria agendă, își delimitează atent pornirile, căderile și urmările, își imaginează viitorul, apoi își privește critic prezentul. „Până-ntr-o zi, de foame simțind că mă sfârșesc, când mâna am întins-o, o pâine să cerșesc” (Ruy Blas, Victor Hugo). Iar foamea capătă, în timp, privind analitic, diverse forme: de la nefireasca lăcomie a sinelui față de orice beneficiu lumesc, trecător, până la cumplita, inexplicabila inaniție a spiritului. Măcar o dată în viață, devenim cerșetori în agora, incapabili să ne procurăm, prin propriile forțe, cele necesare. Nu putem să oprim nici gestul de a întinde mâna, resemnați, nici tremurul palmei rămase suspendate în aer, așteptând… Așteptând o pâine, orice înțeles metaforic ar căpăta aceasta și oricât de mult ne-ar răni această situație orgoliul.
Cât despre spectacol, el, teoretic, nu ne poate deveni atât de necesar pentru existență încât să-i percepem absența ca pe o anticameră a pieirii. Nu ne poate lipsi visceral, nici nu ne poate condiționa clipa, hotărâtor. Are, însă, puterea de a ne atrage și de a ne zăgăzui devenirea, smulgând din ceea ce ne aparține vreme, nu spațiu. Perceput ca zăbavă necomplicată, menită să „încarce baterii” ori să descarce tunete și fulgere cotidiene, este o binecuvântare. Îmbrățișat ca mod de viață, persistent până la adicție, devine blestem. Imitat pe parcursul secundelor rămase de trăit, se transformă într-un nonsens numai bun pentru a ne distrage atenția de la idealurile neatinse și rămase, astfel, intangibile.
Dacă privim așa lucrurile, ajungem la o dilemă greu de rezolvat: pâine sau spectacol? Când încercăm găsirea unei cumpene înțelepte, remarcăm că ambele elemente ne sunt – ori măcar ne devin – necesare. Și verbul „a fi” se dovedește de neconjugat fără ele. Mai grav, însă, este faptul că pâinea și spectacolul, odată ajunse componente de bază ale zbaterii cotidiene, proiectate ca scop în sine, nu rămase „combustibil” menit trupului, ajung să ne ocupe tot timpul. Timp și așa prea puțin, prea fragmentat, prea complicat distribuit pentru a ne permite să îl irosim.
Don Cesar de Bazan, personajul rebel și simpatic din aceeași piesă de teatru citată mai sus – Ruy Blas, de Victor Hugo –, povestește despre viața sa de vagabond. Era îmbrăcat în haine frumoase, pe care i le dăruise un tâlhar, și prin buzunare găsise răvașe de dragoste, trimise de „îndrăgostite” fostului proprietar al costumului, contele de Alba. Rămas pe străzi, fără niciun ban, Don Cesar descrie momentele de relaxare cu umor: merge pe sub ferestre, unde se simte mirosul de mâncare pusă pe foc, și citește din scrisori. Apoi conchide: „păcălindu-mi burta și inima, pe rând, mă satur și de foame, și de amor. În gând”.
Iluzia pâinii și aparența spectacolului, acestea rămân, până la urmă, dezideratele tangibile ale veacului care ne găzduiește. Nimic prea complicat, nimic prea aparte. Și tocmai aici este problema: ne-am setat ținte prea ușor de atins, pentru a nu fi dezamăgiți, apoi ne-am resemnat cu șederea în preajma lor, tărăgănând, până când devenirea ajunge să fie un prea târziu intangibil. Și nu știu de ce am impresia, câteodată, că există persoane, aburcate în vârful cotidianului, tare fericite cu această stare de fapt: ele fac ceea ce fac, iar noi nu vom ști cu exactitate ce se petrece acolo, sus, pentru că suntem prea ocupați să proiectăm, pe zidurile mucede ale unui acum situat mult sub nori, imagini familiar-apatic-plăcute: pâine și spectacol.
|
Alexandru Pripon 2/23/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.