Ioan Gâf-Deac autorul cărtii " Poemopatii și Poetopatii "
Introducere
Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem /
Entities should not be multiplied without necessity /
Entities must not be multiplied beyond necessity /
Să nu înmulțim explicațiile și concepțiile peste strictul necesar.
Frusta fit per plura quod potest fieri per pauciora /
În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai
puține.
Odată scrisă, poezia nu mai aparține poetului.
Poezia se opune poetului, devine altceva decât creatorul
acesteia.
Poezia este limbaj pur, dincolo de persoana poetului
(Mallarmé).
Poetul încearcă să se dezvăluie, iar poezia îl ascunde.
Ca atare, poezia este vocea limbajului, nu a poetului.
Poemopatia, cu întâietate unește particulele poem cu pathos
(πάθος în greacă înseamnă suferință, pasiune, afecțiune).
În acest cadru poate fi vorba de o boală de poezie, o condiție
în care creatorul nu poate trăi fără a scrie sau a respira poezie.
Mai mult, își face apariția și starea de a fi posedat de poezie.
Așadar, poemopatia este opoziția radicală dintre viață și
limbaj, o formă de alteritate interioară (nu poetul scrie poezia,
ci poezia îl scrie pe poet).
În fond, observăm că se manifestă o febră a cuvintelor, o
durere frumoasă scrijelită pe hârtie.
Poetul devine purtătorul unei boli creatoare, iar poezia/
prozopoemul este vindecarea.
Mai departe, se poate discuta despre poemopatie ca un vector
glisant între boală și revelație.
Dacă poetul este atins de o afecțiuni poetică sunt șanse ca el
să fie îmbolnăvit de poezie.
Poemopatia poate fi observată ca un sindrom al inadecvării
imposibilitatea de a viețui simplu, fără a transpune totul în
metaforă, simbol sau vers.
În acest fel apare excesul de sens.
Din poemopatie se poate naște catharsisul (nu doar
exprimarea suferinței, ci și transformarea, vindecarea prin
însăși manifestările poeziei).
Poezia se naște din poet, dar se opune lui, îl depășește.
În fond, poemopatia poate fi semnul libertății în opoziție cu
realul.
Poetul suferă de poezie întrucât refuză să lase realitatea
neinterpretată.
În cazul poetopatiei, accentul glisează de la poem (textul) la
poet (subiectul).
Poetopatia poate fi considerată boala poetului, atins de o
chemare care îl face diferit de ceilalți.
Dacă în poemopatie suferă cuvintele, în poetopatie suferă
poetul.
Poetopatia poate reflecta un fel de nebunie constitutivă (poetul
nu poate să renunțe la a scrie, nu poate trăi în traiul comun,
trivial).
Poetul este bolnav pentru că vede prea mult, altfel decât
văd ceilalți din jur.
* *
*
Se asistă la o dublă profesionalizare a persoanei poetice: pe deo
parte este omul și, în altă ordine de apropiere, este
poetul/ poezia.
Încercarea de a goli omul (excluderea sa de la posibilitatea
de exprimare comună și necomună) conduce la instaurarea
relațiilor de vorbire închistată, premergătoare situațiilor
dictatoriale în sentimente.
Așadar, nu este întotdeauna dorită limitarea numai la viața
poetică a libertăților convenționale sociale și de credință ale
vorbirii.
În egală măsură, a goli cuvintele de exprimarea lor poetică
înseamnă instaurarea reducționismului normativ, similar în
consecințe cu cel din viața nezicerii, a muțeniei.
O eventuală constrângere pentru a nu fi în sunet atrage
principiul străin ce se prezintă în sine prin lipsa de libertate.
Dimpotrivă, eforturile de conștientizare a principiului vorbirii
poetice și, mai ales, de menținere în viu a acestuia prin
zicerea nedisimulată a cuvintelor, tonifică lucrarea poetică.
Este ceea ce se petrece prin revărsarea / zicerea
prozopoemelor din lucrarea de față.
Aceste exprimări pot fi Poemopatii și/ sau Poetopatii,
denumiri lansate în premieră prin rândurile de față.
Un algoritm simplificat al transformărilor spre dubla
profesionalizare a persoanei poetice cuprinde faze și etape
explicative, plecând de la cerințe, ajungând la obiectivul poetic
concretizat final în idealitatea sa.
Cerințele generale ale colectivității de poeți se situează în
civilizația zicerii, ca mod de existență socială.
Un poem se auto-edifică în evoluții umane orale sau scriere.
Frecvent, civilizația poetică / lirică este asociată cu ceea ce se
numește în plan neutru cultură.
Poetul depune efortul de a simula sau a introduce subtil în
substanța sa comportamentală factorul spiritual din cuvinte.
Pe cale de consecință, se vorbește de cultura civilizației
lirice, fiind extinsă tentativa de a construi iubirea.
Exprimarea de tip paradox are doza sa de adevăr și/ sau
falsitate, întrucât instrumentul care amestecă spiritualitatea cu
materia aparține lumii nepoetice.
Nu este nimic eronat în această tentativă.
Mai degrabă poezia (Poemopatiile și/ sau Poetopatiile) pare a
fi motivație sau argument pentru adevărata trăire.
Se certifică faptul că lumea materială evoluează poetic,
pierdută în
lume, fără lumea spirituală a cuvintelor.
Diferențele între poeți se exprimă prin considerarea în mediul
liric a faptului că lumea este însoțită sau ar putea fi însoțită de
lumea necuvintelor.
Concomitent, în poemele/ poeziile scrise este încetățenită teza
și încredințarea că materialitatea (lumea reală) avansează
având în conținut un mod organic de spiritualitate vie, în
cantitate și calitate diferențiată.
De multe ori, lumea vorbirii suferă de lipsa de vedere a
cuvintelor sau de nevoia de spiritualitate organică a vibrației.
Poemul/ prozopoemul, în chip de configurație netangibilă, are
rol catalitic, de inducere a spiritualității din cuvintele din
lumea reală, până la echilibrul util funcționalității și
funcționării dragostei aferentă societății dominate de
propoziții.
Excesele poetice, prin catalogări inexacte ale lirismului, provin
din inducerea forțată, cantitativă a spiritualității cuvintelor în
venele lumi reale.
Acum intervine poetul în iubire.
Legarea principiilor de propoziții înseamnă concretizare în
viu, creare de instrumente de tip osmoză sau vase
comunicante orale.
Osmoza sau echilibrarea nu presupun excese sau forțări.
Este vorba de o libertate poetică acțională reală, care
discreditează viața vorbirii.
Așadar, cerințele generale ale cuvintelor cuprind idealuri de
dragoste în doze convenționale.
Cerințele sunt absorbite (recepționate și arondate) de oamenii
din poeme/ poezii / prozopoeme.
Omul poetic are cerințe care odată soluționate îi oferă
satisfacția exprimării sale vii și deopotrivă neutre, prin
instrumente ce susțin împlinirea obiectivelor trăirii vibrante.
În fond, omul poetic beneficiază de o libertate care se cere a fi
veșnic neîngrădită pentru exprimare și împlinire neutră.
Omul nepoetic, la rândul său, are cerințe absorbite din
tristețile generale, însă căutarea sa curentă este afiliată
exprimării prin tăcere.
Se observă că exprimarea prin tăceri este comună ambelor
profesii, deopotrivă persoanei poetice.
În mod obișnuit, exprimarea generală este identică la cei doi
oameni.
Mai mult chiar, omul nepoetic macină expresii de viață, în
timp ce omul poetic, în largă proporție, înregistrează și
neviața.
Configurația așezării cuvintelor este în raport cu
convenționalitatea acceptată în mediul poetic.
Între cerințele omului poetic și cele ale omului nepoetic se
realizează alimentări cu propoziții cvasi-continue.
Rezultă că omul poetic provine din omul nepoetic.
Această constatare, de simplitate dezarmantă, explică de ce
omul poet sau omul ce scrie vibrații nu este un supra-om
sau un instrumentist ideal, perfect creator de cuvinte.
Proveniența sa nu șterge urmele de comportament și trăire
obișnuită.
În timp, se realizează modelări ale propozițiilor/ frazelor fără
atingerea exclusivă a stării de perfecțiune orală, întrucât
tendința spre scriere arată apropierea excesivă de o limită ce
generează izolare față de lumea poetică reală care, în fond și
de fapt, este supusă modelării cu ajutorul cuvintelor.
Între omul poetic și omul nepoetic este de dorit să existe căi,
drumuri.
Ar fi preferabilă unicitatea diversității lirice, de la zicere la
scriere.
Este iluzie absolutizarea unei astfel de cerințe, întrucât există
tăcerea iubirii cu intrări și ieșiri din sistemul poetic.
Oricum, este preferabilă o dimensiune acțională considerabilă
a cuvintelor, care să fie caracteristică drumului de la
propoziție la vers.
Restul infim de frază se manifestă în om precum homeostaza
ce limitează transformarea totală și rapidă a omului poetic în
alt om nepoetic.
Omul cu poezia are dreptul, libertatea și capacitatea de a se
exprima prin netăcere și, în același cadru volițional sau
pragmatic, are posibilitatea de a se înfățișa nevorbind.
Cvasitotalitatea exprimărilor poetice are reflexii în înfățișările
mute, - ca finalități pe agenda omului de rând.
În egală măsură, omul bolnav de cuvinte are șansa
exprimărilor nefirești, care reprezintă obiective pe agenda sa
poetică, în context corelativ cu obiectivele ori țintele trăirii.
Vorbele sunt acceptate convențional de către omul-poet, ca
fiind valori supreme.
În schimb, exprimarea veștedă, în cazul omului de rând, este
înlocuită la omul-poetic de zicerea crescătoare.
Este importantă delimitarea sau diferențierea înfățișărilor între
om și poezie.
Adesea este acreditată ideea că poezia este un fel de nepoezie.
Se vehiculează chiar comparația că poezia este similară religiei
din cuvinte, sau religia zicerii este lirism.
Superioritatea omului poet se arată, din această perspectivă, prin
faptul că din rezervorul inimii sale este extrasă o doză de
spiritualitate vie și de substanță acțională.
Exprimările poetice sunt mai curente, mai clare, mai pure.
De aceea, un poem/ poezie/ prozopoem este considerabil
dotat cu limpezime, este transferat spre exprimarea tăcerii
care, astfel, este modelată, controlată sau condusă prin
necuvinte.
14
Neîndoielnic, atât exprimările cât și zicerile tăcerii din zona
omului-poet dobândesc reflexii din marele areal liric.
În orice caz, efortul de inducere de substanță poetică despre
viață spre veșnicie este considerabil și strict mai mare decât
efortul reflexiv din cântecul oral spre zicere obișnuită.
Articulațiile care încheagă imaginea de mai sus servesc
nașterii drumului spre o colaborare a oamenilor în lumea
poeziei.
Viața va fi mai bună în viitor, în sens convențional acceptabil,
întotdeauna mai vie în raport cu prezentul, situată într-un
mediu util nou, transformat prin cuvinte nerostite.
Concluzia este că omul poet are drept obiectiv atingerea
orizonturilor supreme mai bune și participă efectiv prin
lucrarea sa la acest proces de iubire înobilată.
Lumea nepoetică participă în chip practic la stagnare, însoțită de
balast oral ce induce întârzieri, deformări, disfuncții.
Aceste neajunsuri pot fi îndreptate doar pe cale normativă.
Poezia îndreaptă lucrurile prin mijloace sugerate.
Normativitatea în poezie devine nelimitare, ceea ce determină
voluntarism, atașament și funcționalitate în aplicarea
principiilor, conceptelor și voinței de care sunt stăpâniți
oamenii când folosesc cuvinte.
Se consideră că prin învățare, deci educare, într-o anumită
perioadă se poate asista la dezvoltarea resurselor de
cunoaștere și lumea noastră ar putea acționa altfel, mai incisiv
și mai competitiv în raport cu forțele ce se manifestă în jurul
tuturor.
Această acțiune în lumea poetică poate fi denumită noua
schimbare.
15
Un atac asimetric din partea exprimărilor comune, prozaice,
redundante caracterizează mereu evoluțiile sistemice.
Suveran fiind în interiorul propriului său sine, poetul desface
arhitectura, anihilează gestionarea unităților de trivial și,
astfel, derapajele sunt preluate în arsenalul hegemonic al artei.
Nu există pace lingvistică, sintactică, gramatică, poetică eternă.
Drumul spre imperii este de neoprit.
Singurul obstacol este arta, poezia, poetica.
Pe de altă parte, în fluxurile creației literare poetice sunt
identificate diferite traiectorii distincte ce reflectă școli,
curente, metode, chiar tehnologii aflate în slujba expresiei și
exprimării lirice.
Bătăliile se dau pe fronturi orizontale, atunci când atenția este
focalizată pe genuri poetice.
Pe linia verticală a culturii poetice lucrează arhetipurile,
imaginile ce tind să se autostabilizeze până la pură stagnare,
când rezonanțele devin nule.
Ceea ce ar trebui să devină tablou (pe cât posibil peren)
rămâne oglindă.
Orice zugrăvire poetică pe oglindă este sortită dizolvării și
revenirii la platitudinea dată de reflexie.
Nu este vorba de ardere, nu sunt hotărâtoare sursele și nici
combustia poetică.
Nu acestea definesc esența luminii.
Cea mai mare și semnificativă constatare se referă la prezența
luminii (cunoașterii, cât mai densă) în poezie.
Flacăra nu este esență.
Lumina din flacără este hotărâtoare.
Este posibil ca existența luminii (cunoașterii poetice), prin
manifestare anodică să contribuie la expresia divină a genezei.
Nu a fost întreruptă lumina (cuvintele, poezia) din rațiuni
divine.
Mărimea luminii (cunoașterea densă din prozopoeme) rezultă
din raportul între cuvinte și fapte ireale, pe axa timpului
neconsumat.
Se observă că impresia noastră este a stărilor pre-poetice.
Ar fi normal ca mărimea luminii și omul (poetul) în sine să
aibă poziții voluntare în elocință.
Ar fi posibilă situația ca poezia să aibă dimensiuni
considerabil mai mari decât cuvintele.
De aceea, exagerarea considerării cuvintelor la nivelul lor
maxim, în vederea măsurării luminii (cunoașterii prin poezie)
nu poate fi neapărat benefică.
Arderea este vie într-un prozopem în măsura în care există
preocupare de zidire a cenușei din cuvinte.
Se deduce o explicație asupra genezei asperităților din rimele
din poemele ce traversează iubirea, îndeosebi cea
contemporană.
Este aproape sigur că raportul cuvânt-poet sfârșește
acțiunile ce depășesc în volum și calitate poezia în vremurile
moderne; raportul generează disfuncții, fracții și aliniamente
diferite de acțiune în rândul poeților.
Curentul inițiatic al cuvântului pare să fie surclasat de
acțiunile voluntariste ale versului, ale omului modern din
arena de platină.
Cu toate acestea, este de notorietate faptul că orice
amplitudine și conținut ar avea surclasarea amintirii, luminile
poeziei nu se sting.
Legea ciclicității nu poate evita ritmul poetic și, ca atare,
vârstele cuvântului revin în activitatea acțională a
raționalității.
Este, deci, posibil ca ochiul modern să nu continue declinul
privirii până la anulare, deoarece acest scenariu n-a fost
nicicând realist în istorie, așa cum acțiunile zicerii moderne nu
pot atinge volum generalizat, absolut în vorbire.
Este îndreptățită concluzia că poezia nu ar trebui să se afle în
nici un fel de criză.
Ea/ poezia ar fi util să aibă situația acțională nouă de a fi
participantă la schimbarea raportului între poet și cuvânt.
Este puțin așteptată odihna luminii în ochi.
Poezia nu poate să aibă drept obiectiv absolutizarea instaurării
trăirii.
În esență, bazat pe realitatea funcțională, este necesară
atenuarea necuprinderii poetice.
Cu această ocazie este vizibilă existența în compunere a
civilizației cuvintelor, alături de civilizația poemelor/
poeziilor/ prozopoemelor.
Este de subliniat faptul că între cele două tipuri de civilizație
poetică nu este, sau nu ar trebui să se manifeste ură, întrucât
fiecare se proclamă purtător de construcție, purtător de sens
de dragoste pozitivă pentru omenire.
Modificarea realității prin ajustarea raportului poet-cuvânt, în
vremurile moderne, reclamă extinderea configurației cohortei
de ziceri universale.
Poemul/ poezia/ prozopoemul conduce la validarea
accepțiunii vieții trăite în sens benefic pentru colectivitățile
pierdute.
Există alternativă: retragerea în sine.
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
N.B.
IOAN GÂF-DEAC
Este autorul mai multor volume de eseuri și poeziiprozopoeme
incluse sau topite în eseuri, publicate sub titlul Semne
generale, Venind către mine, Situații simetrice, Speranța duală, Îngeri cu
aripi ascunse, Persoana de rezervă, Măsurarea imaginii, Înstrăinarea
absenței, Vânt învins și sunet invizibil, Me-om me, Spre altă dimensiune.
Direcția timpului, Umbrele cuvintelor, Sinteze amestecate ș.a
A scris volume de referință precum Managementul doxastic,
Fizica și metafizica poeziei o privire poepigrafică.
A colaborat cu poeme, prozopoeme și eseuri, în revistele de
cultură și literatură din România și, în continuare, ca profesor
universitar, ziarist, eseist, poet în publicații din străinătate.
Scrierea densă, inovativă, profund exploratorie, îi rezervă un
teritoriu propriu de relatare, iar cititorilor prilej de analiză, adesea
dificilă, a sensurilor și dimensiunii cunoașterii emoționale, într-o
lume complexă în care alături de tehnologii, cuvântul a dobândit
deja statut de Domnitor peste gânduri și vorbire.
|
Ioan Gâf-Deac 2/4/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.