Timpul în șoptirea lui Dumnezeu
Pentru om, timpul poate fi o suprapunere de existențe efemere și nu se aseamănă în nici un chip cu timpul obiectelor pe care trecerea evenimentelor nu le atinge.
«A munci nu înseamnă a produce doar lucruri, ci a da un preț timpului.» (Delacroix)
Prezența ritualică, prezența adevărată, cea spirituală, nu este de la sine înțeleasă și solicită creativitatea noastră continuă.
Din punct de vedere ezoteric, Timpul este sacru și profan, trăindu-l pe cel sacerdotal.
Gândirea prețuiește veșnicia întărind cu esențe spirituale clipa. Sfântul Augustin credea că Timpul este imaginea mobilă a veșniciei.
Fără o teorie a timpului nu este posibilă nici o teorie a istoriei și a societății, nici o doctrina ezoterică a inițierii și ritualului existențial.
De fapt vieții îi sunt proprii două modalități de existență ale timpului, două tipuri de temporalitate una istorică și una supraistorică , fiecare dintre acestea cuprinzând trei «momente» ale timpului: prezentul, viitorul și trecutul. Prin ce se deosebesc între ele aceste modalități de existență ale timpului, în construcția umanității, iată întrebarea cardinală și problema dificilă care poate și trebuie să semnifice calea desăvârșirii întru cunoaștere.
Decisivă și tipică pentru noțiunea de timp ontic (existențial) față de care noțiunea de timp istoric constituie o modificare este concentrarea asupra momentului individual în acuitatea lui, punctualitatea absolută a acestui moment, în care sunt absorbite toate relațiile cu trecutul.
Consecința este că autentica misiune creatoare (spirituală) a existenței universale nu poate fi înțeleasă deplin pe acest teren. Pentru aceasta este nevoie de o altă concepție despre prezent și despre timp. Timpul istoric nu cunoaște un «prezent autentic»; prezentul devine în el un «caz limită»
Un cu totul alt caracter are acea modalitate de existență a timpului, în care ceremonialul meditativ își dobândește existența lui specifică, de sens atotcuprinzător, plurifocal, în măsura în care, ca lume desăvârșită, se eliberează de «actualitatea» timpului istoric de o prezență datată.
Evenimentul inițiatic, mitic, are un cu totul alt caracter și o cu totul altă structură decât timpul istoric, care se scurge «simultan» sau care, mai bine spus, este suspendat.
Noi artiștii nu reconstruim in afara simbolului și a metonimiei. Esențele ezoterice trebuie renăscute de fiecare dată pentru a semnifica plenar un traseu al densităților. Timpul creației transfigurate, căci de creație spirituală este vorba, are ceea ce îi lipsește timpului istoric: prezent autentic, netulburat, «clipă oprită în loc», «prezentul etern»; în el caracterul tranzitoriu al clipei este anulat, timpul «întreg» se oprește, ca să spunem așa, într-un prezent durabil, constant.
Creativ în creație, momentul dobândește esență și numai astfel devine prezent autentic. Dar și în această temporalitate există trecut și viitor; atâta doar că ele se află într-o cu totul altă relație față de prezent și dobândesc prin aceasta cu totul alte trăsături. Într-o veritabilă celebrare creatoare evenimentul artistic «trecut», care s-a petrecut, nu este deloc trecut, în sensul în care istoria trecută este sfârșită pentru noi. Pe de altă parte ceremonialul creației ce urmează a se petrece nu ține de viitor în sensul pe care îl are viitorul istoric ce este așteptat: trecutul și viitorul nu sunt în contradicție nici între ele și nici cu prezentul tocmai pentru că este vorba aici de «prezentul autentic».
Prin ceremonial și inițiere artistică desăvârșită, prezentul autentic integrează momentele contrastante ale temporalității într-un timp nealterat, unitar, vizibil dens în înțelesuri. Aceste momente sunt purtate de timpul relevat și stau în iluminare și armonie împreună, susținute în gând și integrate, anticipate cu virtuozitate în el: în existentul permanent ca permanent existent în trecut și viitor - o «portanță» care este inerentă conceptului etern al iluminării creatoare. Mai corect este însă să vorbim despre «eliberarea» de timp a ceremonialului creator, înțelegând prin aceasta eliberarea de caracterul apăsător al timpului existențial-istoric și statornicia lui, într-un prezent trinitar, în care trecutul și viitorul, ca prezent viitor și trecut al prezentului însuși ființează deopotrivă în «bogăția prezentului» ce iluminează prin spiritualitate în opera de sine statornicită ce-l identifică prin plurifocalitatea sa pe creatorul ei.
Pe această structură a timpului «nealterat» creator se bazează între altele starea de plinătate pe care o iradiază arta ca trăire (experiența) inițiatică.
Înțelepciune, Forță, Frumusețe, Comuniune
Aceasta modalitate de existență a timpului funcționează întru Totul prin Tot iar lumina de densității ideatice nu dispare prin reluare, poate fi repetată fără să dăuneze intensității trăirii și valorii, repetată și iar repetată deslușește tainicului labirint ce îl pătrundem, cucerindu-ne plenar rolul de partener. Inocența în acest caz se contopește cu cea mai înaltă erudiție. Vrem să vedem iarăși și iarăși la intervale cuvenite, traseul spiritual al desăvârșirii. Să-l explorăm cu întreaga ființă. Această repetare dezirabilă este un indiciu al faptului că temporalitatea artistică eliberează și aduce starea de elevație a inteligenței și satisface nesecata împlinire. Un țel de dorit din toată inima ce ne solicită integrarea cosmică.
Existența timpului, pe care o trăim în acest fel, are ceva comun cu aceea «ousia a-idios», de care vorbește Aristotel. «A-idios este acel ceva care nu e propriu individualului»
și care este de aceea în afara timpului.
***Ceremonialul face să dispară din sufletul celui implicat orice altă stare de spirit (adică tocmai ceea ce «îi este propriu persoanei individuale respective»), producând în schimb acea revelație care îi este proprie comuniunii întru organicitate.
Caracterul trecător al umanului, vanitatea, frica, grija, incertitudinea, nehotărârea și vinovăția, elemente ale temporalității existenței sunt suspendate. Ne Înalțăm Înălțând Creația!
Dar această modalitate a existenței timpului adevărat și nealterat, integrat și incoruptibil (toate sunt sinonime) pe care o relevă ceremonialul artistic poate să existe, - se creează, se revelează, se fondează de fiecare dată într-un mod specific timpului adevărat, prezentul autentic. Deci arta universală, prin plenitudinea sa, este o creație spirituală sacră ce își definește unicitatea într-o activitate plurifocală.
Pe baza experienței «timpului adevărat» devine acum clar că timpul istoric al desfășurării, în cazul limită este în esență timpul fără prezent sau cel mult cu un prezent redus doar la «moment» ca atare. Creația artistică deși capabilă să reveleze timpul adevărat, trebuie clădită din materialul timpului istoric al tradiției imemoriale.
Prin conceptul și practicile expresiilor creatoare, putem afirma că timpul ne îndreaptă spre existența desăvârșită, care însă, contrar erorii curente este o existență în timp, o existență în timpul adevărat. Trebuie să reflectăm la faptul că «opera» creația prin structura ei perfectă este doar urma acțiunii ce a atins desăvârșirea.
Pentru a-și putea exercita cu adevărat misiunea, arta trebuie să atingă «prezentul adevărat», trebuie să fie re-creată în spirit și să cucerească expresivitatea solicitată de viul tăinuit în ecoul existențial. Să nu uităm acest lucru în fiecare moment de creativitate, se naște o lume ce se integrează unui univers necunoscut.
Creațiile artistice, cu întreaga lor semnificație rămân ilustrative atâta vreme cât ele nu devin elemente ale unui veritabil dialog, adică atâta vreme cât nu intervine asupra lor capacitatea noastră de a le pătrunde și explora, de a le aduce pe treapta dezvăluirii de sine a esenței, mereu aceeași a omului și a lumii. Arta nu este a artistului ci acesta poate fi prin opera sa mesager al artei
Arta și creația se trezește mereu la o nouă viață prin întâlnirea cu fiecare dintre noi căruia vrea să-i vorbească, să i se destăinuie.
Prin această întâlnire sacră ea realizează prezentul adevărat, dăruindu-i-l și celui care se lasă pradă seducției ei. Văzut însă prin prisma timpului istoric, acest prezent nu este totuși decât o clipă, o «privire de argint» (Baader), prin care, în cadrul timpului coruptibil profan, devine transparent pentru o clipă timpul incoruptibil sacru. Oglinda începe să se curețe...
Tradiția artistică creează condiții pentru capacitatea noastră de a percepe existența adevărată, timpul adevărat în istoricitate și prin însuși acest fapt are o însemnătate revelatoare. Prezentul adevărat și viu al creației este însă și condiția înțelegerii acestei opere spirituale universale.
Se pot distinge acum trei modalități primare de existență a temporalității (cărora, de altfel, le corespund tot atâtea modalități ale spațiului și materiei!): anume «timpul adevărat», «timpul aparent» și timpul «fals».
În mod greșit eternitatea a fost imaginată ca un prezent imobil, înțepenit neluându-se în seamă faptul că în acest timp trebuie integrate celelalte două timpuri, trecutul și viitorul, pentru că abia în aceste trei dimensiuni să-și poată exercita existența desăvârșită sau dăinuirea. Prin urmare tot ce este în eternitate, adică tot ce a primit viață deplină (deplină și desăvârșită) căci acesta este sensul adevărat al expresiei: viața eternă trebuie să fie recunoscut ca existent permanent în prezent, ca și în trecut și în viitor și, prin aceasta, odihnindu-se permanent în mișcarea sa și mișcându-se permanent în liniștea sa. Creația trăiește. Trăiește energetic și spiritual, construind veșnicia fiecărei clipe înăuntrul efemerului.
Această teorie despre timp își are «temeiul» propriu-zis în Sfânta Scriptură și în Crez. Căci făgăduita înviere a cărnii făgăduiește totodată că împreună cu trupul ce învie transfigurat, vor fi transfigurate și spațiul și timpul: «un nou cer și un nou pământ». Și este într-adevăr problematic ca această «cea mai dificilă problemă» să poată fi înțeleasă în toată profunzimea ei fără o teologie biblică a timpului.
Ca printr-o oglindă deci, «pe cale speculativă» vedem esențialul în structurile concrete ale existenței, datorită faptului că timpul adevărat nu este total despărțit de timpul nostru aparent (sau n-ar trebui să fie despărțit), ci pătrunde într-un fel în el străluminând timpul adevărat în timpul nostru aparent, prin «privirile de argint» ale eternității. Este trăită în aceste momente o existență excepțională, desăvârșită, deplină, «o fărâmă de timp în stare pură» (Proust), timpul autentic.
Direct opus adevăratului prezent nu este prezentul aparent, ci mai curând negarea absolută a oricărui prezent; să-l numim timpul fals, al treilea timp, dedesubtul timpului aparent. În timpul fals orice ființă este în trecut după cum, în timpul adevărat orice ființă este în prezent. Dacă timpul adevărat are trei dimensiuni integrate, iar timpul aparent numai două, atunci timpul fals nu poate avea decât una. Sau, altfel formulat: toate dimensiunile timpului sunt înghițite de modul trecut. În timpul fals, trecutul este tot ceea ce a trecut, prezentul este tot ce trece și viitor este tot ce, supus aneantizării și pieirii, va trece. Nici prezentul nici viitorul nu au realitate stringentă, real este numai trecutul, deci tocmai ceea ce nemenținut în viață prin vreun prezent nu mai există. Această a treia temporalitate are implicit caracterul lucrurilor dezintegrate, pierdute, fără leac nefericite.
Între «timpul etern», pe care îl putem numi, precum Saint Martin, timpul adevărat și timpul fals stă la mijloc timpul viețuirii ca «timp aparent», o aparență pe care nu am greși dacă am denumi-o o arătare în sensul deplin al cuvântului un spectru.
Așadar, în acest timp aparent prezentul adevărat este real (și activ), numai în măsura în care timpul aparent se deschide printr-o jertfă spirituală ceea ce ceremonialul și ințierea artistică relevă existenței adevărate, existenței desăvârșite.
Eroarea cardinală în ce privește esența timpului constă în a considera timpul aparent ca timp real. Orice transpunere a existenței depline, fie exclusiv în îndepărtarea temporală a viitorului, fie în trecut, indică o astfel de idolatrizare a timpului aparent. Creație infertilă, stearpă...
O altă eroare constă în a ne imagina eternitatea artei doar ca o atemporalitate înțepenită și fantomatică sau ca un timp aparent prelungit ad infinitum, eternizat și idolatrizat.
O a treia confuzie constă în a înțelege timpul aparent ca total închis în sine atât față de timpul adevărat cât și față de timpul fals. Când în realitate el este permeabil atât pentru primul cât și pentru celălalt, fiind astfel de fapt un status mixtus al temporalității nici cu totul desăvârșit, nici altfel.
Teoria aceasta despre timp ne dă posibilitatea să definim mai precis și mai profund criza timpului nostru și, prin restrângere, criza spirituală a umanității actuale. Căci această criză nu poate fi nicidecum înțeleasă mai bine decât prin atitudinea conștientă sau inconștientă a epocii noastre față de timp și față de erorile privitoare la timp.
În privința timpului, caracterul eonului în care trăim și care ne hotărăște viața se definește prin pierderea în cea mai mare măsură a timpului adevărat.
Cum se situează omul față de timp, tot așa se situează el față de el însuși, față de semenii săi, față de natura vie și moartă și față de lumea spirituală.
Taina umanului este ascunsă în originile divinității. Numai prin EL suntem umani.
Pierderea timpului adevărat duce în această epocă la tendința de a crea surogate ale «timpului etern» pierdut. Dacă timpul adevărat ne cere să reînnoim în permanență din adâncuri pentru a-i putea ieși în chip demn adică în modalitatea lui proprie de existență în întâmpinare, omul «actual» înlocuiește ceea ce nu poate sau nu vrea să realizeze, îl înlocuiește anume pe omul «nou» care este tocmai omul veșnic reînnoit, omul timpului adevărat care poate avea o identitate în ființa spirituală ce se desăvârșește continuu în opera artistică.
Poate de aceea stă în puterile noastre să deschidem în tainicul creativ o artă a pulsațiilor timpului adevărat, să îmbogățim existența noastră prin desăvârșire pentru a uni neliniștile și speranțele într-un timp viu, timpul reconstrucției Omului și lumii în dialog sublim și tragic, deopotrivă.
Suntem artiști pentru că explorăm universul cunoașterii, asimilând revelațiile trecutului în construcția ideală a unei arhitecturi cosmice ce ființează prin suflet - emoțional și gândire rațională.
Fizicianul american Richard Feynman susține că: Timpul este ceea ce se petrece când nimic altceva nu se petrece.
Din punct de vedere al omului de astăzi, această definire este amplă și rezonantă. Pentru desăvârșirea creației artistice, timpul este starea de veghe a spiritului ce-și construiește lăcaș de lumină în plenitudinea necunoscutului.
Alexa Visarion
|
Alexa Visarion 4/17/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.