Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Ironii vesele și triste

Într-o povestire despre Moarte (ca personaj), personajul lui Puiu Răducan își imaginează un „vânt nebun” ținându-se scai după ea și din curiozitate merge după el încurcând-o să-și facă treaba, încât un suflet de om scapă, iar ea izbucnește:
- Ce te ții, bă, după mine? Crezi că nu ești în evidență? (...) Du-te, bă, acasă, nu mă ține din treabă! Uite,-l ratai p-ăsta acum din cauza ta și se-apucă iarăși doctorii de el.”
Omul fuge acasă, se ascunde bine, dar trece iar moartea pe drum, spre biserică și cimitir, și-i strigă:
„-Ieși, bă, de-acolo, io... sunt ocupată cu alte treburi!” ... Mai târziu îi strigă iarăși, o alta: „Bă, vezi că a ta e mai la urmă, nu te grăbi, o mai aud.”
Drept pentru care, omul ajunge la întrebarea înțeleaptă: „Doamne, fiecare om are moartea lui?” În simplitatea lui, omul a înțeles că nu există o stihie a văzduhului numită Moarte, ci morțile sunt ca un fel de îngeri gardieni, fiecare „este dotat” de la naștere cu al său...
Ne atrage aici și vioiciunea narațiunii, și mentalitatea populară, care se verifică într-o oarecare măsură, dar mai ales sunt interesante adjectivele: „Trecea o moarte pe șușea la vale.
Zbanghie, hâită de șale. Fuma-n draci. Ținea chiștocul în colțul gurii de când îl aprindea până ce-i pârlea mustața îngălbenită. Tușea des și scuipa. Pe ea, haine vechi rupte-n coate, genunchi și restul, mai, mai să crezi că-i o călugăriță (virgină) convinsă cu care te-ntâlnești pe-ntunecat.” Și mai jos:
„Vorbea sâsâit printre singurii dinți pe care-i avea, unul sus, stânga, altul... jos, dreapta. Gura-i puțea a cuibar de pupăză... „Ei, da, trebuie să fii țăran și să ți se fi întâmplat, că să știi că pupăza nu-și curăță cuibul, de aceea și-l sapă adânc și în copacii de esență moale, de aceea alege teiul cu mirosul atât de puternic al florilor lui.
Cât trebuie să se fi scârbit Nică al lui Ștefan a Petrii Ciobotariului din Humulești când a băgat mânuța lui de copil până în fundul scorburii să prindă „șarpele cu pene”... Iar Creangă a uitat să ne spună asta...
Așa cum noi astăzi uităm că „pupăză” nu i se spune unei fete/femei cu panglice și bibiluri – și uneia care-și acoperă mirosul de corp leneș cu parfum din comerț... Dacă mai adaug că „Moartea” umblă și în blugi și adidași, se înțelege că autorul vrea să aducă în prezent aceste forme ale arhaicului, cum ar fi mentalitățile, expresiile de limbă etc. De fapt, volumul său actual (al patrulea sau al cincilea volum de proză) îmbină pastila de ironie cu scheciul politic, chiar cu editorialul și meditația, numai din când în când lăsând să-i „scape” asemenea povestiri sclipitoare, oarecum ca pe niște momeli puse pentru peștii din adâncuri... Maniera s-ar părea că este actuală, mulți ziariști procedând astfel cu scrierile lor, dar este pândită de o anumită viziune asupra lumii, ca să-i zic așa, și anume de pragmatism, un curent de idei care egalizează, adică nu face diferența între fenomene și chiar între valori.
Multă lume acceptă că, așa cum într-un magazin sau într-un bazar, un ceas de aur stă alături de un pitic de plastic, tot la fel un poem să stea lângă o descriere sau o schiță într-un volum de autor. Personal, mi se pare cam negustoresc; admit, totuși, asta în cazul unor autori vestiți, unde orice înscris este din principiu valoros sau folosește la ceva. Iată, de pildă, lângă schița de mai sus o meditație a autorului: „În parc dârdâie o statuie la bustul gol. De la second handul cu noutăți occidentale iau o haină, haină s-o acopăr, dar… haina, de haină ce este, fuge algebric. Posteritatea mă strigă infantil de posturologic.
Acum este mai mult goală și flămândă, iar noi ne consacrăm în lipsuri deși vântul mângâie încă veșnicia păpădiilor. Și ce-aveți, mă, cu mine dacă merg la înmormântarea umbrei mele? Sclavul de timp merge totdeauna înainte și răstignește cuie în palmele statuilor răgușite. La o mână am făcut și eu un semn cu pixul roșu ca ăștia să vadă unde-mi trag cuiul, dar nu știu la care mână să-nceapă grabnica lor pironire și asta... exact când timpul, ucigașul plătit, mă ia la întrebări.” Este un poem în proză, mizează pe jocuri de cuvinte și pe autoironie (de fapt, încrederea de sine a autorului că e „cineva”, demn de o statuie etc.), dar, categorial, altceva decât schița strălucită care m-a atras pe mine. Totuși, Puiu Răducan „scapă” de această tentație a pragmatismului (care, în sensul său, nu spune mai mult decât că toate lucrările îi aparțin, își iubește operele în mod egal etc.) într-un mod ingenios.
El aduce peste tot liantul limbajului care este o construcție proprie, a lui, din jocuri de cuvinte și din expresii populare de limbă; are chiar tendința de a-și crea un argou pe baza snoavelor, a „scrântiturilor de limbă” (expresii pe care trebuie să le rostești corect ca să nu cazi în trivial), a zicătorilor, a vorbelor cu dublu înțeles etc., bătaia fiind preponderent către erotic, dar țintind și funcțiile trupului în general.

Din „afară de sine” este oarecum torturat de metafora lui Fănuș Neagu și de ironia amară a lui Nicolae Velea, din acest al doilea preluând, fără voie (sunt din aceeași zonă) și atmosfera muntenească, și descrierea unor peisaje, poate comune.
Toamnele lui Puiu Răducan fac însă notă aparte, sunt poeme în proză multe dintre ele, altele stări de melancolie aduse din suflet în peisaj, abia dacă ironia topîrceniană ține ochii să nu ne umezească nasul...
Așteptându-l cu o construcție amplă, nu pot decât să salut acest nou volum care adaugă la cele anterioare experiența unui fragmentarism ce-l avantajează, deocamdată, dar nu trebuie să-l definească.






Nae Georgescu    9/16/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian