Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
A doua bunică și garofițele

M-am gândit uneori să scriu despre femeile din casa de piatră. Prima dintre ele, bunica Maria, personaj fabulos, care știa să tălmăcească visele și la care veneau deseori femei din sat să-i ceară sfatul.
Mie îmi spunea, când eram mică, tot felul de povești despre copilăria și adolescența ei, despre bunica maternă, care a trăit până la 103 ani, și care, îmbrăcată doar într-o cămășuică și cu capul gol, se juca în curte cu copiii, despre cum fetele de 14-15 ani se pregăteau să se ducă duminica la joc aburindu-se cu apă încălzită pe ”bdicașei„ și rumenindu-se în obraji cu hârtie creponată, ba chiar și despre cât de frumoasă le devenea fața, după ce o spălau cu pipi!

Am aflat târziu că nu e bunica mea adevărată. Prima soție a bunicului meu matern s-a prăpădit la nașterea celui de al cincilea copil. Avea 27 de ani. A doua bunică a venit la câteva săptămâni, cred, după ce prima plecase. Mi-a povestit odată cum s-a întâmplat asta. Bunicul, pe lângă faptul că era un bărbat frumos, mai era și ”mare gazdă”: cumpărase cu câțiva ani înainte, de la groful Teleki, casa de piatră, avea mult pământ, animale, servitori și cinci copii, dintre care cel mai mare de 7 ani, iar cel mai mic de vreo câteva săptămâni. Când a văzut că nu se mai descurcă singur, a pornit după ajutor.
Cineva îi spusese de Maria, care trăia undeva într-un sat de pe lângă Turda, s-a dus s-o vadă, i-a plăcut, a cerut-o oarecum de nevastă și a invitat-o să vină să-i vadă gospodăria. Maria a venit, a văzut tot și, știind că e văduv, l-a întrebat: ”Tu câți copii ai?” Și bunicul i-a răspuns: ”Câți vezi”. Și ea a văzut doi, unul în leagăn și altul, care nu împlinise încă doi ani, jucându-se undeva, într-un colț. Maria s-a întors acasă, a luat ce avea de luat și a venit, la 20 de ani, mamă la cei doi copii ai lui Petru.
Ca să descopere, odată ce și-a luat rolul în primire, că de fapt copiii sunt cinci, nu doi, pentru că atunci când venise ”pe vedere”, bărbatul, descurcăreț, își dusese copiii mai mari la niște vecini.

Când mi-a spus povestea asta, bunica Maria a încheiat oftând: ”Ce puteam să fac, am rămas, mi-era așa de milă de ei!” N-a avut deloc o viață ușoară. Din cei cinci copii, doi au murit la scurtă vreme după mama lor. Bunica Maria a avut și ea doi copii. Deci până la urmă tot cinci au fost. Pe care știu că i-a crescut la fel, fără să facă nicio diferență între copiii lui și ai ei. A venit războiul și bunica cu cei cinci copii s-au refugiat la Turda, mergând, pe jos, peste dealuri.
Bunicul era deja înrolat. S-au întors cu toții acasă după mai bine de patru ani.
N-au mai găsit aproape nimic din gospodăria lor mare și frumoasă. Cineva dăduse foc casei, care, din fericire, n-a ars prea tare pentru că era din piatră, acareturile erau distruse, iar bunicii n-au mai reușit niciodată să-și recâștige bogăția de odinioară. Mai ales că, după câțiva ani, cu colectivizarea, au pierdut și pământurile. A rămas doar grădina din spatele casei, în care cultivau porumb și legume.

De fapt bunica a lucrat-o singură vreo 25 de ani, pentru că a rămas văduvă destul de tânără (bunicul era cu 15 ani mai mare decât ea) și nu mi-o aduc aminte după aceea decât îmbrăcată în negru.
Parcă o văd plecând, cu desaga în spate, spre piața din oraș, cu ce reușea să adune din grădină spre vânzare: fasole verde, castraveți, ”petrinjel”, frunze de țelină. Povestea amuzată întâmplări cu doamnele din Cluj, care încercau să tragă de preț cât puteau, chiar dacă un kilogram de castraveți se vindea pe vremea aia, erau anii ’60, cu câțiva bani.
Îmi imaginez, deci, că nu câștiga cine știe ce. Dar, întotdeauna când se întorcea, îmi aducea sau o brioșă sau un buchețel de garofițe. Brioșa a devenit mai târziu pomana care se dă la înmormântare, așa că am eliminat-o di amintirile copilăriei mele.

Garofițele, cu mirosul lor puternic, le-am păstrat. Ele sunt madlenele mele.
De câte ori le văd, le cumpăr cu gândul la bunica Maria, cel mai formidabil om pe care l-am cunoscut vreodată, bunica neadevărată care făcea cât o sută de bunici adevărate, și la copilăria mea în casa de piatră.






Gabriela Lungu    7/16/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian