Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Reflecție de Student ( n.n . student la - De La Salle College )

O reacție foarte naturală la situația actuală este de a pune întrebări. Magnitudinea schimbărilor în viețile noastre și sentimentul că lumea este încarcerată și sub atac, pot direcționa căutarea noastră spre Dumnezeu, ceea ce nu este un lucru nejustificat. De ce există această pandemie și toate consecințele ei? Este un act de pedeapsă divină? Înainte de a încerca a răspunde la această întrebare, trebuie să ne amintim mai întâi că suferința a afectat lumea încă de la originea ei, iar răul a fost o "plagă" încă de la începutul omenirii. Aceasta nu este o întrebare nouă și, cu siguranță, este una dificilă. Încerc să definesc însă miezul problemei, spunând că suferința este o consecință a stării decăzute a lumii (a Păcatului Original) și că răul este pur și simplu actul uman al voinței care respinge iubirea lui Dumnezeu. Deci, nici unul din ele nu este autorizat de Dumnezeu. Cu toate acestea, merită să ne întrebăm dacă unul sau ambele pot fi utilizate pentru un scop bun. De exemplu, Dumnezeu ar folosi suferința ca mijloc pentru un bun final?

Exemplul unui tată și al unui copil ar putea ajuta la încercarea de a găși un răspuns. Când un copil se comportă greșit, tatăl său îl poate mustra verbal, poate chiar cu un ton ridicat și abraziv. O mustrare este neplăcută și, în cazul unui copil, ar putea provoca frică sau întristare. În consecință, copilul s-ar putea schimba și nu va repeta același comportament în viitor, parțial din frica aceleiași consecințe, dar mai important pentru că își dă seama că, deoarece acțiunile sale l-au determinat pe tatăl său să reacționeze atât de neplăcut, trebuie să fi fost într-un anumit fel greșit. Mai mult, scopul tatălui de dojană sau pedeapsă nu este altceva decât dragoste: a face binele fiului său, ceea ce necesită uneori recurgerea la metode mai puțin plăcute.

În cazul nostru, poate răspunsul cel mai rațional la motivul pentru care lucrurile stau așa este că Dumnezeu permite ca această suferință să aibă loc, dar El face acest lucru cu un scop clar și bun. A suferi înseamnă a-ți deschide ochii și a vedea cu o claritate reînnoită binecuvântările ce ne sunt date, prima dintre ele fiind darul existenței - una care, dacă alegem așa, poate fi petrecută în eternitatea ei cu Dumnezeu. A suferi înseamnă a avea privilegiul de a fi lipsiți de bogățiile noastre: căci numai în acest fel putem reafirma unde este valoarea în viață și să re-evaluăm importanța relativă a posesiunilor materiale și spirituale. A suferi înseamnă a împărtăși durerea altuia, a experimenta emoția profund umană a empatiei, pe care nu o putem realiza prin împărtășirea plăcerii sau fericirii. Cel mai important, a suferi înseamnă a împărtăși pasiunea lui Hristos, a purta Crucea cu El, a călca cu durere cu El spre Golgota, a fi răstignit cu El și, în mijlocul întregii suferințe, a primi darul glorios al mântuirii. Aceste lucruri pot fi extrem de dificil de aplicat și nici eu, nici altcineva nu ar trebui să ne prefacem că le-am obținut. Dar merită să ne amintim că mântuirea nu necesită în mod necesar o cantitate imensă de suferință; mai degrabă, fiecare moment de durere sau întristare, puțin sau mult, poate fi prețuit cu Hristos și adunat, la sfârșitul vieții noastre, într-un morman colectiv de suferință transformat in timp într-o vastă expresie a iubirii lui Dumnezeu. Uneori, sunt lucrurile mici care contează mai mult.

Acestea fiind spuse, i-ar face mult bine rasei umane să profite de astfel de memento-uri - fie că este război, foamete, dezastru natural, dificultate economică sau boală - prin introspecție și amintindu-și de plăgile și neregulile săvârșite. Nu spun că lumea este un loc pe de-a-întregul rău; însă corectarea corupțiilor sale necesită la fel de multă atenție ca și menținerea virtuților sale, dacă nu chiar mai mult. Secularismul, obiectivarea umană, ignoranța, prăbușirea familiei, pornografia, consumerismul și modernismul sunt exemple a ceea ce societatea etichetează acum normal și continuă să încurajeze. Nu este o coincidență faptul că astăzi, ca societate, se întâmplă să stăm mai bine în ceea ce privește calitatea vieții, decât toți strămoșii noștri de la începutul omenirii. Poate că privilegiile și bunăstările noastre au devenit voaluri peste ochi și ne-au lăsat în imposibilitatea de a vedea dincolo de aceste conforturi ... Poate ca aceste "perdele pe ochi" ne-au lăsat să mergem în direcția greșită. Și nu spun acest lucru din poziția în care nu port această perdea ce poate orbi: le avem cu toții, cel puțin din cele mai subțiri. În plus, nu este o sarcină ușoară îndepărtarea lor, deoarece sunt legate de nodurile conștiințelor noastre contaminate. Însă actul de a folosi urechile nu este împiedicat de nici un ochi orb: odată ce ascultăm, este mai ușor să conștientizăm că există, de fapt, un nod care trebuie desfăcut. Pe scurt, cred că situația noastră actuală nu se limitează la consecințe negative și oferă o oportunitate izbitoare pentru trezire și schimbare.

Pentru mulți, ajutorul în perioadele de încercare este rugăciunea. Se pare că aceste momente de izolare determină în special o creștere a rugăciunii și o exacerbare a vieții interioare. În primul rând, acum locuim mult mai mult în limitele caselor noastre, iar acest lucru poate implică multe lucruri: unele familii se confruntă cu probleme casnice, altele suferă de condiții precare și stramtorate, iar altele pur și simplu se despart. Trebuie să le păstrăm în rugăciunile noastre. În timp ce majoritatea dintre noi, sperăm, nu fac față acestor lupte, cred că există un sentiment general de letargie mentală și morală. O manifestare a acestui fapt este scăderea concentrării și a impulsului pentru muncă. În calitate de student, aveam privilegiul de a fi într-un mediu adecvat educației, de a schimba sălile de clasă pentru fiecare subiect și de a părăsi școala pentru a veni acasă zilnic. Aceste două aspecte au fost esențiale în reinițializarea gândirii mele și în reînnoirea abilității mele de a mă concentra pe ceea ce aveam de făcut. Acum, din păcate, suntem lipsiți de acest lucru; și nu avem de ales decât să lucrăm în același mediu toată ziua. Dacă vă simțiți mai distrasi, dacă simțiți că tentația de a evita munca este cu atât mai mare, cu siguranță nu sunteți singuri - mulți dintre noi suntem la fel. Aici rugăciunea este atât de esențială - și am dat un exemplu relativ minor. Importanța rugăciunii crește atunci când este vorba de dureri și păcate mai grave. Prin natura sa, rugăciunea este un act de vigilență, de reînnoire a pazei unuia împotriva tuturor ispitelor viitoare pe care le întâlnim. Totuși, așa cum am constatat prin experiență, rugăciunea nu este ceva ce trebuie făcut doar atunci când o considerăm oportună, adică atunci când simțim că avem nevoie de ea. Când ar trebui emoțiile noastre să fie indicatori de încredere atunci când vorbim cu Dumnezeu și când nu? Este mai bine să nu presupunem că putem prezice tentațiile viitoare sau să ne determinăm ființa actuală, și de acolo să decidem dacă rugăciunea este necesară. Un gând foarte ușor de făcut este „Nu am nevoie de rugăciune în acest moment, sunt mai bun decât am fost ieri” sau „Nu am nevoie de asta pentru că mă simt mai mult în pace acum”. Deși este adevărat că rugăciunea, dacă este sinceră, oferă și ușurare emoțională, încurajare și calm, nu trebuie să mergem la ea doar atunci când simțim că avem nevoie de ajutor. Puteți fi destul de mulțumiți și totuși în nevoie disperată de ea.

Acesta este motivul pentru care cred că acest obicei (ruga) este esențial. La fel cum păcatul repetat face din ce în ce mai dificil să fie evitat pe viitor, așa și rugăciunea constanta ușurează intrarea în conversația cu Dumnezeu. Personal, aș avea mai mult conflict cu conștiința mea dacă aș neglija rugăciunea obișnuită decât dacă aș fi decis să nu mă rog pe baza emoțiilor mele. Acest lucru se datorează faptului că un obicei este ca un fel de contract cu sinele și, astfel, produce vinovăție atunci când este încălcat. Imaginează-ți din nou un copil și tatăl său: dacă acesta din urmă îi citește povești fiului său în fiecare seară și o dată nu face asta pentru că nu are chef, fiul nu ar simți vreo formă de neglijare? Desigur, s-ar putea argumenta că acest fel de obicei implică o obligație diferită de cea pe care o face o persoană cu sine, cum ar fi în cazul rugăciunii. Însă ideea mea nu este să arăt de ce obligația pentru rugăciune este mai mare decât altele, ci doar că obiceiul poate fi un instrument valid și util pentru a face lucruri bune. La baza sa, atunci când este folosită corect, rugăciunea este o metodă de înscriere a unui semn în conștiință, o marcă de durată, care va ajunge uneori în dezacord cu voința și, în acest fel, este mai probabil să promoveze schimbarea în bine.

În încheiere, vă las cu meditația asupra celor două puncte majore despre care am discutat. Primul este de a adopta o perspectivă diferită asupra lumii în prezent: să ne gândim la bunătatea care poate ieși din suferință, precum și la numeroasele greșeli cronice ce chinuie lumea - în afară de ceea ce vezi în știri și în mass-media. Aș dori să vă încurajez, de asemenea, să vă rugați, dacă aceasta înseamnă să începeți ceva ce nu ați făcut niciodată sau pur și simplu să aprofundați o practică consacrată. Dacă nu credeți că rugăciunea are vreo valoare, va fi nevoie de mult mai mult decât câteva paragrafe pentru a vă convinge că greșiți, iar eu nu sunt persoana cu care ar trebui să dezbateți acest lucru. Dacă credeți că rugăciunea are valoare, sau dacă sunteți îndoielnici, nu pot decât să vă îndemn să încercați cel puțin. Încercați să formați un obicei. Nu vă faceți griji că nu știți ce să spuneți, pentru ce să vă rugați, pentru cine să va rugati ... acestea vor veni. Duhul Sfânt este cel care hrănește actul rugăciunii, nu cunoașterea sau înțelepciunea ta. Rugăciunea unui țăran nu este inferioară rugăciunii unui savant. La urma urmei, Isus ne-a spus să avem inimi de copii și minți de adulți, iar rugăciunea se bazează mult mai mult pe partea dintîi. Și prin ea, veți primi și confortul emoțional care poate nu se găsește în altă parte. După cum ne reamintește întotdeauna nemuritorul Sf. Augustin, fericirea se bazează nu pe circumstanțele noastre, ci pe viața noastră interioară.

„Vremuri rele, vremuri grele, asta e ce spun oamenii; dar hai să trăim bine și vremurile vor fi bune. Noi suntem vremurile; așa cum suntem noi, așa sunt și vremurile.” (Sf. Augustin)


Victor-Andrei Lambert, elev clasa a XI-a, 16 ani
De La Salle College "Oaklands" Toronto

......................................................

Versiunea in engleza, aparuta pe site-ul - De La Salle College "Oaklands" Toronto

https://www.delasalle.ca/student-life/del-news/post-url/~board/student-refelctions/post/student-reflection


Student Reflection
Jun 21 2020

A very natural reaction to the situation at hand is one of questioning. The magnitude of the change in our lives and the sense that the world is locked up and under attack may direct our search toward God, which is no unreasonable thing. Why does this pandemic and all its consequences exist? Is it an act of divine punishment? Before attempting to answer this question, we must first remember that suffering has plagued the world since its very origin, and evil has corrupted it since the beginning of mankind. This is not a new question, and certainly it is a difficult one. I can try to affirm the core of the issue, however, in saying that suffering is a consequence of the fallen state of the world (of Original Sin), and that evil is simply the human act of the will that rejects God’s love. So neither is authored by God. However, it is worth asking whether one or both could be used for a good purpose. For example, would God use suffering as a means to a good end?

The example of a father and a child might help answer this. When a child misbehaves, his father may verbally rebuke him with a raised and abrasive tone. A reprimand is unpleasant, and in the case of a child, it would cause fear or sorrow. Consequently, the child might change and not repeat the same behaviour in the future, partly out of fear of the same consequence, but more importantly because he realizes that because his actions caused his father to react so unpleasantly, they must have been in some degree wrong. Further, the father’s purpose of the punishment or chastisement is nothing but love: to will the good of his son, which sometimes requires unpleasant methods.

In our case, perhaps the most rational answer to why things are the way they are is that God allows this suffering to take place, but He does so with a clear and good purpose. To suffer means to open the eyes and see with renewed clarity the blessings imparted on us, the first of which is the gift of existence – one that, if we choose so, can be spent in its eternity with God. To suffer means to have the luxury to be deprived of our luxuries: for only this way can we reaffirm where lies value in life, and reassess the relative importance of material and spiritual possessions. To suffer means to share in the pain of another, to experience the profoundly human emotion of empathy, which we cannot achieve by sharing pleasure or happiness. Most importantly, to suffer means to share in Christ’s Passion, to bear the Cross with Him, to trudge painfully with Him toward Golgotha, to be crucified with Him, and in the midst of all this suffering, to receive the glorious gift of redemption. These things can be thoroughly difficult to enact, and neither I nor anyone else should pretend to have achieved them. But it is worth remembering that redemption does not necessarily require an immense amount of suffering; rather, each and every moment of pain or sorrow, little or large, can be cherished with Christ and amassed, at the end of our lives, in a collective heap of suffering that has since turned into a vast expression of love of God. Sometimes, it is the little things that matter most.

This being said, it would do much good to the human race to profit from such reminders – be it war, famine, natural disaster, economic difficulty, or sickness – by looking to itself and its plagues and wrongdoings. I am not saying the world is an entirely evil place; but correcting its corruptions requires just as much attention as maintaining its virtues, if not more. Secularism, human objectification, ignorance, the collapse of the family, pornography, consumerism, abortion, and modernism are examples of what society now labels normal and continues to encourage. It is no coincidence that today, we as a society also happen to be far better off, in terms of quality of life, than all our ancestors since the beginning of mankind. Perhaps our privileges and luxuries have become cloaks over eyes and left us unable to see past these comforts… Perhaps they are blindfolds that have left us walking in the wrong direction. And I do not say this from the position that I do not wear this blindfold: we all do, at least thin ones. Further, it is no easy task removing them, as they are tied down by the knots of our flawed consciences. But the act of using the ears is not impeded by any blindfold: once we listen, it is easier to become aware that there is in fact a knot to be undone. In short, I think our current plight is not limited to negative consequences, and it offers striking opportunity for awakening and change.

For many, something that comes to mind during times of trouble is prayer. However, it seems to me that this particular time of confinement especially prompts an increase in prayer and growth of interior life. Firstly, we now reside far more in the confines of our homes, and this can entail many different things: some families face domestic problems, others endure cramped conditions, and others are simply breaking apart. We must keep them in our prayers. While most of us, hopefully, do not face these struggles, I think a general sense of mental and moral lethargy does exist. One manifestation of this is decreased focus and drive for work. As a student, I used to have the privilege of being in an environment suited for education, of changing classrooms for each subject, and of leaving school and coming home on a daily basis. These last two things were key in resetting my mindset and renewing my ability to focus on the task at hand. Now, unfortunately, we are deprived of this; and we have no choice but to work in the same environment the whole day. If you feel more distracted, if you feel the temptation to avoid work is all the greater, you are certainly not alone – many of us are the same. This is where prayer is so essential – and I have given a relatively minor example. The importance of prayer only grows when it comes to more serious sorrows and sins. By its nature, prayer is an act of vigilance, of renewing one’s guard against all the looming temptations we encounter. However, as I found through experience, prayer is not something to be done only when we decide it opportune – that is, when we feel we need it. Why should our emotions be reliable indicators of when to speak to God and when not to? In my opinion, it is better not to assume that we can predict future temptations or determine our current state being, and from there decide if prayer is necessary. A very easy thought to have is “I do not need prayer at the moment, I am better than I was yesterday” or “I don’t need it because I feel more at peace right now.” While it is true that prayer, if sincere, also provides emotional relief, encouragement, and calmness, one should not go to it only when he feels that he needs these things. You can be quite content and still be in desperate need of it.

This is why I believe that habit is key. Just as repeated sin makes it more and more difficult to avoid it in the future, habitual prayer makes it more and more easy to enter into conversation with God. Personally, I would have more conflict with my conscience if I neglected habitual prayer than if I decided not to pray based on my emotions. This is because a habit, in my view, is a sort of contract with the self, and thus produces guilt when infringed. Picture a child and his father again: if the latter reads stories to his son every night, and one time did not do so because he was not in the mood, would the son not feel some form of neglect? Naturally, one could argue that this sort of habit implies different obligation than the one a person makes with himself, such as in the case of prayer. But my point is not in showing why the obligation for prayer is greater than others, my point is that habit can be a valid and useful tool for doing good things. At its core, when used correctly, it is a method of inscribing a mark in the conscience, a lasting mark, which will sometimes come into disagreement with the will, and in so doing is more likely to prompt change for the better.

In closing, I leave you with meditation on the two major points I discussed. The first is to adopt a different outlook on the world currently: to ponder on the goodness that can come out of suffering, as well as the many chronic wrongs that torment our world – aside from what you see on the news and in the media. I wish to also encourage you to pray, whether this means starting something you have never done before or simply deepening an established practice. If you do not believe that prayer has any value, it will take far more than a few paragraphs to convince you that you are wrong, and I am not the person whom you should debate. If you do think prayer has worth, or if you are merely doubtful, I can but urge you to at least try. Try to form a habit. Do not be worried that you know not what to say, what to pray for, who to pray for… these will come. For the least and the most experienced, it is the Holy Spirit that nourishes the act of prayer, not your knowledge or wisdom. The prayer of a peasant is no less than the prayer of a scholar. After all, Jesus told us to have the hearts of children and the minds of adults, and prayer relies far more heavily on the former. And through it, you will also receive the emotional comfort that perhaps cannot be found elsewhere. As the ever-applicable St. Augustine reminds us, happiness relies not on our circumstances but on our interior life.

“Bad times, hard times, this is what people keep saying; but let us live well, and times shall be good. We are the times; Such as we are, such are the times.” (St. Augustine)

Andrei Lambert









Victor-Andrei Lambert    7/9/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian