Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Oltenia habsburgică: prima tentativă de integrare europeană a românilor

Preambul

Prezentul articol este o succintă analiză, încadrabilă problemei "de ce este România altfel". Anume, ne propunem să contribuim la înțelegerea problemei generale, enunțate mai sus, analizând o situație particulară: de ce, la începutul secolului XVIII, este Oltenia altfel, adică incompatibilă cu Imperiul Habsburgic? Analiza are o anumită relevanță în contextul integrării europene a României post-decembriste.

Cadrul general
În 1714, Constantin Brâncoveanu și coconii săi au fost uciși la Constantinopole, după ce au suferit torturi cumplite. Doi ani mai târziu, Cantacuzinii care l-au pârât au avut aceeași soartă. Cam tot atunci, Nicolae Mavrocordat, răpit de austrieci pentru politica sa anti-habsburgică, a fost cazat confortabil în centrul Sibiului, după ce fusese primit în oraș cu onoruri militare; comandantul militar al Transilvaniei, generalul Steinville, îl invita adesea să prânzească împreună, la un restaurant de lux. [1]
Nu era nevoie de multă subtilitate pentru a înțelege că austriecii erau un stăpân preferabil turcilor, căci la independența Țării Românești nu putea spera nimeni. Totodată, puterea otomanilor slăbea necontenit, iar frontiera Olteniei cu turcii era mult mai mică decât cea cu austriecii. Provincia era relativ ușor de apărat și foarte bogată agrar, deci ispititoare pentru austrieci. Ea a devenit parte a imperiului habsburgic circa 20 de ani, de jure între pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718) și pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739).
Încorporarea Olteniei în imperiul habsburgic a fost prima tentativă de integrare a unei provincii cu populație aproape complet românească într-o structură politică multinațională de factură vest-europeană. Fenomenul, extrem de interesant și bine documentat, din cauza bogatelor și ordonatelor arhive austriece, prezintă analogii interesante cu integrarea europeană din zilele noastre. Din păcate, el este superficial cunoscut, cel puțin publicului larg, astfel că examinarea sa, fie și la nivel jurnalistic, poate prezenta interes, inclusiv pentru înțelegerea blocajelor psihologice și politice care sabotează încă, mai motivat sau mai puțin motivat, integrarea europeană.

Modelul de stat austriac
Politica de stat austriacă de la începutul sec. XVIII conține, in nuce, modelul de stat iluminist care va fi teoretizat, o generație după abandonarea Olteniei, de Joseph von Sonnenfels. Modelul se poate rezuma astfel. Există trei pârghii esențiale în propășirea statului: organizarea etatistă (Polizei), activitățile productive (Handlung) și finanțele (Finanz). Funcția principală a statului – asigurarea fericirii, securității și bunăstării obștești – se realizează prin creșterea numerică a populației, prin activități productive (muncă productivă) și prin schimburi de produse. Cea mai fericită guvernare, după politologii austrieci iluminiști, este monarhia luminată, care urmărește limitarea privilegiilor aristocrației, îngrădirea forței acesteia și a clerului, îmbunătățirea stării țărănimii. Pătura cea mai numeroasă și cea mai importantă producătoare de bunuri, considerată a fi țărănimea, va trebui eliberată de servitute personală, luminată prin învățământ și ridicată economic. Sonnenfels merge atât de departe, încât discută posibilitatea transformării latifundiilor în mici proprietăți țărănești [2].
Ideile lui von Sonnenfels sunt dezvoltate într-un tratat, "Grundsätze der Polizei – Handlung und Finanz", publicat în 1765, cu numeroase ediții ulterioare, care a dominat gândirea politică austriacă până spre 1848. Cursurile lui von Sonnenfels au fost audiate și de Budai-Deleanu, ca student al facultății de filozofie a universității vieneze, în anul academic 1778–1779, iar "Grundsätze..." a servit drept manual și lui Gh. Lazăr.

Administrarea Olteniei ca provincie a Imperiului Habsburgic
Ca toate teritoriile recent incluse în imperiu, Oltenia este pusă sub autoritatea comisiei neoacquistice, alcătuită din reprezentanți ai Camerei aulice (Hof-Kammer), cu atribuții preponderent fiscale, și ai Consiliului de război (Hof-Kriegsrath), cu atribuții preponderent militare. Comandantului trupelor din Transilvania i s-au încredințat și trupele din Oltenia, devenind totodată director general (Oberdirektor) al provinciei. Comisia era prezidată de principele Eugeniu de Savoia, artizanul marilor victorii militare ale imperiului. Ne vor referi uneori succint la aceste instituții, numindu-le Comisia, Camera și Consiliul. [3]
Subordonată celor trei instituții, funcționa Administrația locală din Craiova, formată inițial din patru consilieri (boieri mari), prezidați de al cincilea membru – banul Gh. Cantacuzino. Titlul de ban era onorific, în fapt Cantacuzino era un dregător, un funcționar numit de împărat. Acest prim insucces al boierilor pro-austrieci de a-și continua feudalismul valah sub protecția împăratului este amendat cu necruțătoare ironie de cronicarul favorabil lui Nicolae Mavrocordat ("l-au făcut din cal măgar … au cercat cămila să-și pune cercei la urechi, apoi și urechile le-au tăiat", scrie, cu vizibilă satisfacție, Radu Popescu). [3]

Modelul valah: statul boieresc
Modelul de guvernare a Olteniei propus de boieri austriecilor este cât se poate de simplu: conservarea și extinderea privilegiilor, inclusiv al monopolului dregătoriilor, împăratul având un rol decorativ; continuarea netulburată a cultului și menținerea privilegiilor mânăstirilor, fără vreun amestec din afară. În modelul de stat boieresc, nu există nici o preocupare vizând îmbunătățirea stării țărănimii, a meșteșugarilor, a micilor negustori; a infrastructurii, a sănătății publice, a educației. Cu greu am putea imagina două politici mai ireconciliabile decât cea habsburgică și cea boierească.
Doleanțele boierilor sunt expuse mai întâi Curții de o delegație tainică, formată din serdarul Radu Golescu și vistiernicul Ilie Știrbei, însoțiți de Ioan Avram, "fost predicator de curte" [4]. Pe lângă cele menționate în paragraful precedent, boierii cer ca episcopul Râmnicului să nu mai depindă de mitropolitul Țării Românești, ci de mitropolitul sârb.
Ulterior, în februarie 1717, o delegație de boieri, condusă de episcopul Damaschin al Râmnicului, sosește de asemenea la Viena, prezentând, într-un memoriu în zece puncte, doleanțele referitoare la viitoarea administrație a provinciei. Se solicită, printre altele, păstrarea privilegiilor și scutirea mânăstirilor, a marilor boieri și a marilor negustori de a încartirui trupe. Împăratul cere opinia Consiliului, după care răspunde binevoitor, dar prudent. În plus, dăruiește fiecărui membru al delegației o decorație, iar episcopului – o cruce de aur.

Legislația austriacă privind Oltenia
Decretul imperial din 22 februarie 1719, și proclamația adresată în aceeași zi populației Olteniei, definesc liniile directoare ale politicii habsburgilor în noua provincie. Ele nu se bazează atât pe cererile boierilor, cât pe rapoartele întocmite de Eugeniu de Savoia și de directorul general (Oberdirektor) Steinville.
În principiu, austriecii respectă structura administrativă și socială a Olteniei, precum și desfașurarea netulburată a cultului.
Decretul reglementează situația mânăstirilor domnești (care, anterior anexării austriece, depindeau de domnitor), a mânăstirilor închinate patriarhilor greci și a privilegiilor celorlalte mânăstiri, care nu erau nici domnești, nici închinate. De asemenea, decretul aproba cererea boierilor (Radu Golescu și Ilie Știrbei), necunoscută până atunci de episcopul de Râmnic, de a-l subordona mitropolitului sîrb.
Mânăstirile domnești vor depinde, în cele seculare (în administrarea bunurilor), de împărat, care preluase acum și calitatea de principe al țării, și nicidecum de boieri. Mânăstirile își vor alege singure egumenul, dar numai dintre clericii născuți în Oltenia.
Mânăstirile închinate pot rămâne, în cele spirituale, sub ascultarea patriarhilor greci, dar aceștia, ca supuși ai turcilor și ca străini, sunt opriți să intervină în alegerea egumenilor și să profite de veniturile mânăstirilor.
În privința păstrării privilegiilor anterioare de către boieri și mânăstiri, decretul se pronunța binevoitor, dar prudent. Pentru un răspuns precis, austriecii vor avea nevoie de anumite clarificări, pentru care va fi necesară consultarea documentelor care atestă privilegiile boierilor și mânăstirilor.

Clarificările cerute de austrieci: situația boierilor
O primă dilemă legată de privilegiile boierilor este următoarea: pot fi asimilați boierii, aristocraților habsburgici, sau italieni, sau francezi, care se bucură de privilegii nobiliare? Conform lui Nicola da Porta, secretar al Administrației și bun cunoscător al realităților valahe, folosit, anterior anexării, de administrația habsburgică pentru achiziții de produse pentru aprovizionarea armatei, "boierii nu au nici un cognomen" [al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman], "nici nu se folosesc de blazoane, ci doar de unele fictive" [3]. (În treacăt fie spus, nenumărate steme actuale ale județelor sau localităților, reflectând mai curând o istorie narcisistă decât o tradiție autentică, pot fi considerate "blazoane fictive".) Așadar, din punctul de vedere al austriecilor, "boier" înseamnă "dregător", "funcționar de stat". Prin urmare, în Țara Românească nu există o nobilime ereditară privilegiată, deci privilegiile acordate de domni sunt revocabile, deci veniturile boierilor trebuie să fie impozitate.
Esența problemei este expusă, în contextul general al feudalismului românesc, de P. P. Panaitescu (în [5]), astfel: "După o primă perioadă, în secolele XIV–XV, în care se constată existența unor mari domenii feudale cu imunitate, urmează o vreme de întărire a autorității centrale, desfacerea imunităților și destrămarea marilor domenii. Dar în veacul al XVII-lea, sărăcia și criza economică a țării aduce ridicarea unui mic număr de boieri, boieri mari noi, ridicați din vechea boierime militară, care profită de decăderea generală. E vorba de acei boieri care ocupă dregătorii la curtea domnului și care, după sistemul în vigoare atunci, au parte la veniturile statului, luînd fiecare venitul unui ținut și fiind răspunzători de strângerea unor anumite dări. Această formă specifică feudalismului [...] ajută la ridicarea unor familii boierești, care adună în mâna lor un mare număr de moșii risipite pe toata întinderea țării. [...] Nu mai e vorba de domenii unitare cu imunitate, ci de o aristocrație de moșieri, care urmărea câștig bănesc din exploatarea moșiilor lor. Această aristocrație avea și conducerea efectivă politică a țării." Austriecii au refuzat să identifice această "aristocrație de moșieri" cu nobilimea.
Observațiile lui da Porta nu au nimic vexant: "Nu există nobilime la români, pentru că familiile străvechi s-au stins din pricina turcilor și a vicisitudinii vremurilor – explică italianul. Aceia care se numesc acum boieri sunt slujbași ai voievodului, cei mai mulți sunt străini și de obârșie prea joasă." Nobilimea care câștigase gloria pe câmpul de luptă, pentru ea și pentru urmași, pierise sau sărăcise. Era una din consecințele amare ale abandonării treptate a luptei pentru libertate, devenită sinucigașă în confruntarea cu Semiluna. Pentru austrieci, pretenția boierilor de a se sustrage de la impozitare era inacceptabilă [5], [6].

Clarificările cerute de austrieci: situația mânăstirilor
Nici privilegiilor mânăstirilor nu vor fi, în principiu, contestate, dar egumenii trebuie să arate, prin documentele pe care le au, în ce anume constau.
Situația va fi analizată în detaliu de consilierul cameral Haan. Cum totul trebuie formulat în termeni juridici clari, concluzia studierii documentelor prezentate (actelor de donație, privilegiilor) sună astfel: documentele nu se referă la donații veșnice (solidae et perennales), ci la danii punctuale (purae elemosinae), așadar sunt revocabile. Ne putem imagina stupefacția fețelor bisericești, necunoscătoare de latină, la comunicarea termenilor respectivi, care echivalau cu nerecunoașterea privilegiilor. Este începutul unei confruntări serioase între mânăstiri și austrieci.
Este lămuritor să urmărim confruntarea respectivă, în care fiecare din preopinenți are dreptatea sa, dar în care un acord este imposibil, examinând câteva exemple concrete. Radu Voda dăduse Mânăstirii Tismana 800 bolovani de sare; succesorul său a redus dania la jumatate, iar Brâncoveanu – la 75. Sau: unii domni au acordat scutire de oierit sau vinărit, alții nu.
Problema sării este instructivă, întrucât poate fi discutată simplu, în termeni cantitativi. Uimirea austriecilor are două surse: cum poate fi evaluată cantitatea de sare atât de vag, în bolovani? și de ce trebuie să primească mânăstirile mult mai multă sare decât consumă?
Într-adevar, un bolovan era evaluat la 200–300 ocale (ocaua fiind circa 1,27kg), ceea ce introduce din start o eroare de circa 40%. Cantitatea de sare dată mânăstirilor de domnitori pe la 1715 este surprinzător de mare: 3860 bolovani, adică circa 1226 tone; austriecii o micșorează progresiv, până la 196 de bolovani (mărunțiți, se specifică), în 1724. Personalul mânăstirilor sau schiturilor este foarte redus, de circa 5 monahi (sau monahii); consumul de sare al acestora este de circa 438 kg/an; chiar dacă adăugăm un personal auxiliar la fel de numeros, constatăm că austriecii acordă de 70 de ori mai multă sare decât se consuma efectiv. Dar și așa, mânăstirile sunt nemulțumite, pentru că primesc de 20 de ori mai puțin decât pe timpul domnitorilor, iar austriecii sunt nemulțumiți de nemulțumirea lor, întrucât primesc de 70 de ori mai mult decât ar fi normal (excluzând posibilitatea ca mânăstirile să-și cumpere, pur și simplu, sarea).
Dincolo de aspectele pur fiscale, raportul lui Haan este interesant pentru că vorbește despre comportarea discreționară a egumenului și starea deplorabilă a mânăstirilor. "După ce călugării s-au sculat dimineața, citesc cam o jumatate de oră în biserică, apoi umblă încoace și încolo până vine vremea mesei de la prânz, care e rea și puțină. După masă merg cu toții la culcare și dorm câteva ceasuri, fie flămânzi, fie sătui. Către seară iarăși fac slujba în biserică o jumatate de oră. Nici unul din ei nu lucrează nimic și rabdă mai de grabă foamea decât lucrul. Le este destul dacă au câțiva țigani care să le care apă, lemne și alte lucruri trebuincioase. Aceasta este tot ceea ce fac acești călugări, pentru Dumnezeu și pentru aproapele, în cursul întregului an. [...] Nici chiar în țară nu este lăudată viața pe care o duc acești călugari."
Austriecii sunt contrariați să constate că, în ciuda mizeriei în care trăiesc călugării, mânăstirile au averi și venituri uriașe. Ca proprietăți funciare, Mânăstirea Tismana are 31 de sate, Episcopia Râmnicului – 21, Cozia – 21, la care se adaugă un numar de "părți de moșie". Cu totul, mânăstirile stăpâneau cam o cincime din teritoriul provinciei, dar aceste proprietăți sunt foarte prost administrate. "Neobișnuit de grasul pământ de aici rămâne necultivat", constată cu amărăciune un raport austriac. Autoritatea centrală din Craiova îndeamnă sistematic proprietarii de pământ să-și extindă culturile. De exemplu, se atrage atenția Mânăstirii Cozia (26 noembrie 1736) că recolta putea fi de patru ori mai mare; dar situația este generală. Subtextual, austriecii consideră că este normal ca mânăstirile să-și administreze corect moșiile, nu să primească în dar de la stat o mie de tone de sare pe an.
Însă, cu toată proasta administrare, veniturile sunt mari. Cele ale Episcopiei Râmnicului se ridicau, prin 1730, la 8–10.000 de florini anual (pentru contextualizare: o oaie costa, în Oltenia, un florin); cu o bună administrare, sugerează atenționarea de mai sus, ar fi putut atinge 36.000 de florini. Apartenența Olteniei și a Transilvaniei la același imperiu permit o comparație simplă: domeniul Blajului producea cam 9000 de florini anual prin 1755, din care erau întreținute trei unități de învățământ (primar, gimnazial, liceal), evident în limba română, cu 300 de elevi, cu un corp profesoral relativ numeros; în plus, se acordau consistente burse de studii, la Viena și la Roma, așadar în orașe scumpe, pentru absolvenții cei mai buni; se editau cărți, se suportau cheltuielile curente ale episcopiei etc. [7]
Explicația diferențelor dintre Oltenia și Transilvania, furnizată de același Nicola da Porta, nu ne surprinde: egumenii, nemai fiind controlați de domni, vând și înstrăinează pe ascuns averea mânăstirilor. (De respectarea poruncii "să nu furi" nu părea să se sinchisească nimeni.) Veniturile sunt suficient de mari pentru a permite mânăstirilor repararea zidurilor, foarte importante sub aspect strategic, dar ele continuă să se ruineze, raportează da Porta. Trebuie împiedicate delapidările și trimiterile de bani patriarhiilor din Orient, care continuau din plin, deși fuseseră interzise.
Comisia neoacquistică propune folosirea banilor ce fuseseră destinați patriarhiilor din Orient pentru întreținerea celor două școli, plănuite a se deschide la Râmnic și la Craiova, "pentru a aduce pe oamenii cei inculți de aici la o mai bună disciplină și mai bune moravuri".
Raportul lui Uhlein, funcționar imperial, constată, la circa 10 ani după instalarea puterii austriece (1727), că administrația a fost incapabilă de a urma politica cerută de Curte, că mânăstirile nu au adus nici un folos statului, din cauza incorectitudinii egumenilor și abuzurilor boierilor. Clericii sunt ignoranți și nu cunosc absolut nimic despre cultul creștin; puțini dintre călugari puteau citi liturghia și psalmii, care erau scriși în slavonă sau greacă, așa că și dacă puteau citi, nu înțelegeau nimic. Episcopul ar trebui să interzică egumenilor (cu excepția celui de la Brâncoveni) administrarea sfintelor daruri; în special egumenul de la Cozia și cel de la Tismana (mânăstirile cele mai importante!) aveau un rău nume, din cauza "bădărăniei și cutezanței" lor.
Raportul generalului Tige, director general al Olteniei, duce la aceleași concluzii: chiar pe timpul mandatului său, egumenii au fugit cu mari sume de bani și cu odoare bisericești; Tige propune să fie supuși fiscului. Călugării sunt ignoranți, superstițioși etc. ([4], p. 47–52).
Eficientizarea economiei mânăstirești și impozitarea ei, spre folosul bugetului provinciei, s-au menținut la un nivel scăzut. Motivele principale erau depopularea satelor mânăstirești prin atragerea țăranilor pe moșiile boierilor influenți, și caracterul intangibil al clerului [3], bazat pe obscurantismul poporului, extrem de sensibil la orice atingere adusă mânăstirilor, privite ca un garant al mântuirii. Conturul speranței puse în "catedrala mântuirii neamului" se întrevedea de atunci.

Episcopia de Râmnic, subordonată mitropolitului sârb. Protestele episcopului Damaschin
Cum am văzut, decretul imperial din 22 februarie 1719 răspunde favorabil propunerii boierilor Radu Golescu și Ilie Știrbei de a trece episcopia Râmnicului sub ascultarea mitropolitului sârb (în acel timp, Moise Petrovici). Uimit de această decizie – de care află după ce decretul e făcut public – episcopul Damaschin, împreună cu patru egumeni (ai mânăstirilor Orez, Bistrița, Arnota și Govora – așadar egumenii de la Cozia și Tismana nu li se alătură) protestează, printr-un memoriu curajos și bine motivat.
Episcopul Damaschin al Râmnicului, un patriot lucid, este o figură singulară, printre notabilitățile Olteniei habsburgice. El fusese (din 3 octombrie 1703) episcop de Buzău; din 18 aprile 1708 devine episcop de Râmnic, urmând lui Antim Ivireanul; eruditul ierarh fusese ridicat în scaunul metropolitan. Damaschin era un om învățat, știutor de latină și slavonă. La Buzau tipărise cărți religioase, și această activitate o va continua la Râmnic.
La decizia imperială de subordonare mitropolitului sârb, Damaschin vine cu o contra-propunere îndrăzneață: ridicarea episcopiei Râmnicului la rang de mitropolie, invocând precedentul mitropoliei de Severin; consacrarea mitropolitului (de Râmnic) ar reveni patriarhului ecumenic al Constantinopolului (primul în ierarhia bisericii orientale), de care să nu fie dependent în nici o altă privință (mod delicat de a spune că nu vor mai exista mânăstiri închinate grecilor). Cere să nu fie consacrat de "arhiepiscopul Belgradului" (pe care nu îl numește "mitropolit"), căci acesta e inferior ca rang fostului mitropolit al Severinului, iar Belgradul însuși e dependent de patriarhia Ohridei. Damaschin se arată așadar a fi un subtil cunoscător al situației bisericii răsăritene. Se menționează că boierii care au cerut dependența de Belgrad a episcopiei Râmnicului au făcut-o fără consultarea clerului; după cum a aflat ulterior Damaschin, boierii fuseseră invitați de mitropolitul sârb Moise Petrovici la Belgrad, fuseseră flatați și primiseră daruri, după care fuseseră rugați să ceară la Viena subordonarea episcopiei Râmnicului de Belgrad. În plus – după cum arată alte surse – mitropolitul a promis că, prin această subordonare, biserica va fi ferită de pericolul catolicizarii.
În aceeași scrisoare adresată împăratului, episcopul Damaschin formulează și alte propuneri rezonabile: egumenii să fie nu numai călugari, ci preoți călugări, și să oficieze liturghia zilnic; să nu-i poată izgoni pe călugari din mânăstire, ci doar să-i pedepsească, dacă greșesc; episcopul să pedepsească pe egumenii indisciplinați; fiecare egumen să numească două persoane (din mânăstire) care să noteze sistematic toate veniturile și cheltuielile mânăstirii. Călugării să nu poată fugi dintr-o mânăstire în alta, sau la biserici parohiale (părăsind viața monahală); egumenii să nu primească în mânăstire călugări străini; nici egumenii sau boierii să nu poată primi preoți străini la bisericile lor, ci să-i trimită la episcop, care să-i cerceteze (dacă sunt cu adevărat preoți, dacă au cărți de preoție de la cel care i-a hirotonit). Călugării greci să nu poată deveni episcopi sau egumeni, cere episcopul; anterior s-a constatat că bunurile care ajung în posesia lor (bani, odoare) sunt pierdute pentru mânăstiri, întrucât de regulă egumenii greci fug din țară cu toată agoniseala. Propunerile lui Damaschin, menite desigur să remedieze carențe reale, permit să ne facem o idee despre situația precară a vieții religioase din provincie.
Învățatul vlădică mai propune deschiderea a două școli: una românească (pentru pregătirea preoților în limba română, nu slavonă), la Râmnic, sub îngrijirea episcopului, susținută financiar de mânăstiri și preoți, și una "latinească" (de învățământ laic), la Craiova, înființată și finanțată de administrație, boieri și provincie. Este singura intervenție a notabilităților oltene pentru dezvoltarea învățământului, în cele două decenii de ocupație austriacă.
Memoriul nu a avut nici un efect, întrucât propunerile sale contraveneau flagrant decretului imperial din 22 februarie 1719. S-a putut constata mai târziu cât de înțeleaptă era propunerea lui Damaschin, de ridicare a episcopiei la rang metropolitan: s-ar fi spart astfel monopolul sârb asupra bisericii românești din imperiul habsburgic, atât de nociv, după cum vom vedea.
Este totodată interesant – și regretabil – că doi mari boieri subminează eforturile episcopului, cea mai luminoasă figură a Olteniei acelor ani, și fac jocul perfidului prelat sârb. Însuși faptul că acesta corupe boierii pentru a-și extinde abuziv teritoriul canonic este relevant pentru profilul său moral.
Din păcate, încercările episcopului de a continua editarea de carte, care se desfășurase fructuos la Râmnic, sunt zădărnicite de cenzura foarte severă a austriecilor, care se tem de posibila pătrundere în imperiu a propagandei antihabsburgice și anticatolice. Damaschin explică lui Tige că ceea ce vrea să publice nu sunt cărți originale, ci traduceri în română a unor cărți care, în slavonă sau în greacă (unele din ele, tipărite la Veneția), circulă pe zone foarte întinse: Serbia, Bulgaria, Polonia, Rusia, Oltenia, Țara Românescă, Moldova, Transilvania. "Aceste cărți se citesc în biserica noastră, dar românii nu înțeleg nimic, și stau în biserică, din cauza neștiinței lor, ca niște boi (tanquam boves), și ies după slujbă fără nici un folos", arată cu amărăciune episcopul, într-o adresare ulterioară.
Când austriecii par să fi înțeles situația, episcopul moare (5/16 decembrie 1725). În ultimii săi ani, bolnav și cu puterea de judecată împuținată, Damaschin este tutelat de doi nepoți, care își vor însuși, după moartea lui, toți banii episcopiei, circa 10.000 de florini. Moartea sa va marca și începutul imixtiunii brutale a mitropolitului sârb în chestiunile religioase ale Olteniei. [8]

Domnia bunului plac contra domniei legii
Vom încerca să analizăm în acest paragraf mecanismele prin care boierii au sabotat, de regulă cu mare succes, politica de orientare iluministă a austriecilor.
Conform filozofiei politice austriece, bunăstarea poporului putea fi atinsă, cum am spus, printr-o exploatare eficientă a resurselor și printr-o fiscalitate corectă, funcționând în cadrul unui stat de drept. Conform concepției și practicii boierilor, și a majorității egumenilor, singurul scop al politicii este consolidarea bunăstării proprii, indiferent de mijloacele folosite și de efectele nocive asupra poporului. Aceste concepții ireconciliabile au generat o luptă dusă în principal în domeniul fiscalității, între administrația habsburgică pe de o parte, și boieri sau egumeni, pe de alta.
Provincia avusese mult de suferit în timpul războiului austriaco-turc, prin devastările pricinuite de operațiile militare și prin luarea în robie de către turcii și tătarii în retragere a circa 30–40.000 de oameni (Bucureștii aveau, în 1798, 30.030 de locuitori). Din cele 977 de așezări omenești consemnate de harta întocmită de austrieci (prima hartă modernă a provinciei, realizată de von Springfelds), 201 erau sate părăsite cu totul, dar și multe alte localități suferiseră pierderi mari de populație. Olteniei "nu îi lipsește nimic, cu excepția oamenilor", notează von Springfelds. Țăranii ascunși în păduri constituie "cea mai mare parte a locuitorilor aflați încă (s.m.) în provincie", raportează Eugeniu de Savoia. Repopularea Olteniei era o prioritate a austriecilor.
Aceștia aveau să înțeleagă curând că o cauză a depopulării unui numar mare de sate, mai însemnată decât războiul, era fiscalitatea excesivă, care genera fuga țăranilor – pe alte moșii, sau "în păduri și în munți" (după cum arată Nicola da Porta), sau chiar la sudul Dunării.
Habsburgii au încercat să stabilizeze populația prin măsuri fiscale, agrare și demografice. Pentru asigurarea fixității sarcinii fiscale și adaptării ei la numărul și venitul contribuabililor, era, evident, necesară o riguroasă evidență a populației și a capacității ei fiscale.
Politica de impozitare austriacă, în principiu echitabilă, a fost sabotată sistematic de gravele abuzuri ale aparatului fiscal local, format în cea mai mare parte din boieri. Așadar, ne aflăm în situația surprinzătoare în care ocupantul apără poporul de propriile "elite".
Vom aminti doar trei metode folosite de boieri pentru sabotarea legalității austriece. Prima a fost atragerea țăranilor pe moșiile boierilor care controlau administrația – boierii consilieri, vornicii, ispravnicii și cei aflați în legătură de rudenie sau de interese cu ei. Pe aceste moșii, țăranilor li se impuneau contribuții mai mici, iar câștigul boierilor se realiza prin masiva evaziune fiscală, produsă prin falsificarea grosolană a recensămintelor. Austriecilor le era imposibil să cunoască numărul real al contribuabililor.
În acest fel, fostele sate domnești (care aparținuseră domnitorului Țării Românești), devenite "sate fiscale" (aparținând acum împăratului, deci direct patrimoniului habsburgic), "au fost pustiite" de către boieri, notează un raport austriac din 1723, deci la câțiva ani după anexare; boierii s-au dovedit așadar foarte eficienți în sabotarea legalității.
A doua metodă de atragere a fost "protecția", prin care se realiza o anumită obligație contractuală între boier și țăran. "Protecția" furniza inițial un oarecare avantaj țăranului, dar avea să se transforme rapid în cea mai severă formă de aservire – în rumânie; ea a produs o depopulare puternică a satelor mânăstirești, moșnenești și ale boierilor neagreați de Administrație.
A treia a fost, pur și simplu, mutarea prin forță. Moșnenii din Bălteni și Rășina, duși cu sila într-un sat al vornicului Matei Brăiloiu, cer Administrației să se reîntoarcă în satele lor sau în oricare alt sat liber, pentru că "fiind țărani liberi, nu vor să devină iobagi".
Boierii au speculat cu rapacitate orice posibilitate de câștig. De exemplu, prezența unor unități militare în Oltenia a dus uneori la creșterea prețului de achiziție a cerealelor la valori de 2–3 ori mai mari decât prețul pieței. Foarte mobili, boierii au acoperit din rezervele proprii aceste cerințe la prețul majorat (de 2-3 ori mai mare), și totodată au cerut țăranilor să-și plătească obligațiile față de ei nu în produse, ci în bani, calculați cu prețul majorat.
Austriecii au înțeles ușor rolul nociv al boierimii. Conform unui raport al secretarului Administrației (1726), consilierii – deci înșiși membrii administrației – "întemeiați pe puternicia lor, ocupă pretutindeni și stăpânirile mânăstirilor și ale săracilor, comițând astfel foarte multe acte de violență și nedreptate". Concluzia: necesitatea revizuirii tuturor titlurilor de stăpânire a pământului – multe dintre ele fiind obținute abuziv, și păgubiții neavând nici o șansă de a le redobândi prin justiție. Revizuire care, evident, n-a putut fi făcută niciodată.
Austriecii au înțeles totodată că boierimea trebuie împiedicată să participe la colectarea dărilor, dar aceasta a fost aproape imposibil, din simplul fapt că singurele persoane cu carte aparțineau cinului respectiv, sau egumenilor. Unicul boier călugar menționat în lucrările consultate este Brăiloiu, care, cum vom vedea mai departe, funcționa ca spion al mitropolitului sârb și încercase falsificarea alegerilor episcopale – așadar, o persoană foarte puțin onorabilă, cumulând nu calitățile prezumate, ci păcatele reale ale ambelor categorii: boieri și egumeni.
Soluțiile sunt simple în principiu, dar inaplicabile în practică. Austriecii tipăresc foi cu reglementări juridice – de exemplu, interzicerea dublei impozitări, practicate sistematic de boieri – dar populația este aproape integral analfabetă, și nu poate lua cunoștință de ele. O comisie trebuie să supravegheze buna administrare a veniturilor mânăstirești, să împiedice delapidările și trimiterea de bani în patriarhiile din Orient; comisia ar trebui să fie condusă de un catolic, propune da Porta! Prevăzători, boierii au încercat să evite o asemenea nenorocire, cerând sistematic, în toate memoriile trimise Curții înainte de anexare, să nu fie introduși străini în sfatul țării, în dregătoriile laice și bisericești: nici greci care să fure fără voie, nici catolici care să oprească furtul.

Contaminări, similitudini, incompatibilități, neîmpliniri
Omul este o ființă coruptibilă. Acest loc comun poate fi verificat și în cazul austriecilor puși în legatură cu VIP-urile Olteniei.
Banii rămași de pe urma vlădicăi Damaschin, circa 10 000 de florini, cum am văzut, n-au putut fi sigilați și incluși în masa succesorală a episcopiei; ei s-au împărțit între cei doi nepoți care îl asistaseră în anii senectuții: Bratul, intendentul episcopiei, și Iosif, asistent în cele spirituale. Primul a păstrat 6000 de florini, al doilea, mai spiritualizat – doar 4000, dar și-a oprit și crucea dăruita de împărat episcopului, la vizita făcută la Viena, în 1717. Lucrurile au ajuns la urechile Oberdirektorului Tige, care i-a convocat pe cei doi nepoți la Sibiu. Consecința acestei întâlniri nu a fost pedepsirea celor doi, nici vărsarea banilor în vistieria imperială, nici menținerea lor în avutul episcopiei, ci numirea lui Bratul ca judecător la Râmnic. Putem presupune că o bună parte din florinii episcopiei au trecut în proprietatea lui Tige, pentru a-i câștiga clemența, și că paguba a fost recuperată ulterior de nou-numitul judecător.
Incompatibilitățile dintre mentalități izbucnesc frecvent, în special în problemele impozitării veniturilor mânăstirești, în care fiscul se dovedește cu totul ineficace, mai ales în raport cu fostele mânăstiri domnești, actualmente tributare cămării împărătești. Efectul este o imixtiune tot mai pronunțată în viața mânăstirilor, creind nemulțumiri pe care austriecii nu le intuiesc. De exemplu, numirea egumenilor, preluată de administrație, vine în contradicție cu cutumele locale; în anumite mânăstiri, alegerea egumenilor este restricționată de interdicții care iau forma blestemelor, foarte convingătoare pentru călugări.
Amestecul administrației în socotelile ținute de mânăstiri este vexantă (și amintește, în alt plan, de iritarea produsă la Blaj de instituția teologului). Dacă nu mai pot numi egumenii și nu mai pot administra mânăstirile, atunci de ce m-ați numit episcop? – întrebă vlădica, cu îndreptățită indignare.
Taxarea devine obsesională și uneori jenantă prin mercantilism. Se propune ca preoții să nu fie scutiți de impozite, sau dacă sunt scutiți, să fie impozitați compensator credincioșii din parohie, care trăiau deja în cea mai cruntă mizerie. Dar de ce să nu avem aceleași drepturi și obligații ca în Serbia? – se întreabă contribuabilii. Răspunsul era simplu, dar neconsolator: pentru ca sârbii luptaseră cu arma în mâna împotriva turcilor și dobândiseră astfel "privilegiile ilirice". Așa ceva nu se întâmplase în Oltenia, și nu avea să se întâmple nicăieri pe pământul românesc, de aceea "privilegiile ilirice" au rămas un apanaj al sârbilor.
Reglementările grăbite crează consecințe imprevizibile, iar plângerile curg cu nemiluita. Episcopul cere despăgubiri pentru fânul luat cu forța, și cere să nu li se permită cătanelor din Râmnic pescuitul în Olt și în lacul vecin. Mânăstirea Orez cere sistarea abuzurilor miliției: folosirea morilor, cosirea fânului. Mânăstirea Arnota se plânge de lipsa de apă: oamenii care întreținuseră mai înainte fântâna fuseseră scutiți, iar acum, nemaifiind scutiți, plecaseră; totodată, boierul Bengescul a ocupat o moșie a mânăstirii, etc. etc.
Politica fiscală imperială are două componente contradictorii: (a) intenția impozitării echitabile, evitarea irosirii veniturilor pot avea o justificare constructivă: ridicarea provinciei, eficientizarea administrației, educarea poporului; (b) mercantilismul, adesea împins până la grotesc, înțelegera mecanicistă a funcționării societății, încălcarea promisiunilor inițiale sabotează până la anulare prima componentă.
În fine, există încă un aspect puțin onorabil: "împrumutul" acordat de boieri domnitorului este înlocuit cu darul benevol (donum gratuitum), a cărui oportunitate este sugerată de Administrație – o sugestie căreia i se dă curs cu promptitudine. Diferența majora era că domnii cereau "împrumuturi" (de ordinul miei de florini) ori de câte ori aveau nevoie.
Ocupația austriacă lasă în urmă un șir de neîmpliniri, sau – cum am spune acum – de proiecte nefinalizate: alimentarea cu apă a orașului Craiova, măsurile contra incendiilor, instalarea ceasului public, funcționarea unui serviciu poștal între Oltenia și Transilvania, indicatoare de direcții pe drumurile principale: "că la drumurile de obște cele mai mari … unde să despart drumurile, ca să să rădice niște stâlpi mari … care să să facă scrisoare și mână de arătare încotro merge".
Mai există și o neîmplinire estetică: nevalorizarea, de către cultura română, a efortului lingvistic al oltenilor habsburgici, de exemplu când doresc să dea "repartițion nou contribuționului chesaricesc" – o formulare pentru "redistribuirea sarcinii fiscale" – care l-ar fi fascinat probabil pe Caragiale.

Abuzurile mitropoliților sârbi: un preludiu la calvarul lui Gheorghe Lazar
Sinodul episcopiei Râmnicului se întrunește în septembrie 1726, așadar la nouă luni de la moartea lui Damaschin, și propune trei candidați pentru succesorul său, dintre care mitropolitul sârb Moise Petrovici îl recomandă împăratului pe primul, anume Ștefan, până atunci egumen ar Mânăstirii Govora. Împăratul îl confirmă (15 octombrie 1726). Mitropolitul întârzie prin diferite șicane ungerea lui Ștefan ca episcop, care moare otrăvit pe 20 august 1727, fără să fi fost hirotonit; așadar, lupta pentru scaunul episcopal se poartă fără menajamente. După cum vom vedea mai jos, în Oltenia se conturează o partidă "patriotică" și una "pro-sârbă"; nu știm cine l-a otrăvit pe Ștefan, dar știm că faptul în sine era în interesul ultimeia. Incidentul nu este singular în arealul românesc: cu 30 de ani mai devreme, Teofil, mitropolitul de Alba Iulia care a trecut la greco-catolicism, moare subit (1697), probabil otrăvit, la puțin timp după semnarea documentelor Unirii ([7], p. 38).
Sinodul îl propune acum pentru funcția de episcop pe Inocențiu, egumenul mânăstirii Brâncoveni.
Ca reacție la șicanele făcute de mitropolit la ungerea lui Ștefan (nu cunoaștem opinia Vienei în chestiunea otrăvirii prelatului), Curtea modifică procedura de numire a episcopului: cei trei candidați propuși de sinod sunt înaintați administrației locale, aceasta întocmește un raport, după care Directorul general (Oberdirektor) face prezentarea împăratului. Mitropolitul protestează, dar Curtea răspunde prompt (12 ianuarie 1728): dreptul de prezentare (jus praesentandi) nu i se cuvine. Întrucât mitropolitul are ca interes prioritar susținerea privilegiilor ilirice, pe care Curtea dorea să le limiteze, renunță la disputa privind numirea episcopului de Râmnic. În schimb, mitropolitul solicită să i se dea satele oltenești Oravița și Balboșani, drept compensație pentru limitarea implicării sale în desemnarea episcopului (pentru care, de altfel, era plătit separat). Satele fuseseră sate domnești și aparținuseră în cele duhovnicești Mitropoliei din București; după anexare, trecuseră sub aspect fiscal în vistieria imperială.
Moise Petrovici moare înainte ca cererea să primească răspuns, iar chestiunea este reluată de noul mitropolit, Vincențiu Ioanovici. Oberdirektorul Wallis (care se va dovedi un general lamentabil la reluarea războiului cu turcii) recomandă Curții, contrar sfatului Administrației, și contrar interesului imperiului, invocând justificări neconvingătoare, cedarea celor două sate; să fi fost mituit de mitropolit? Dar Consiliul de război este ferm: satele rămân în patrimoniul împăratului.
Pe 1 februarie 1735 moare episcopul Inocențiu; sinodul pentru alegerea succesorului se întrunește pe 28 iunie. Administrația descoperă o tentativă de fraudare a alegerilor de către boierul-călugar Brăiloiu, care încearcă să cumpere voturi. În consecință, i se interzice lui Brăiloiu să participe la ședință; va asista, pentru supraveghere, austriacul Voigt. Primii doi clasați sunt, în ordine, Clemente de la Bistrița și Ghenadie de la Cozia, candidatul susținut de Brăiloiu. Wallis îl propune împăratului pe Clemente.
Urmează o lungă corespondență secretă, între Ghenadie și ierarhii sârbi (mitropolitul și episcopul de Caransebeș), prin care se încearcă zădărnicirea numirii lui Clementie; putem presupune că mitropolitul sârb fusese în spatele tentativei de fraudare a alegerilor sinodale, și că acesta avea informatori în Oltenia. De asemenea, urmează o lungă corespondență oficială, prin care mitropolitul, adresându-se Oberdirektorului, Administrației, clerului și boierilor din Oltenia, incită la contestarea rezultatului votului, contestă îndreptățirea împăratului de a numi episcopul, amenință cu refuzul de hirotonire etc.; în fine, o lungă corespondență oficială, confidențială, între autoritățile austriece, savuroasă prin modul în care indignarea este îmbrăcată în exprimări diplomatice: "...este o cutezanță din partea mitropolitului..."; "...nu mai puțin necuviincios găsesc și refuzul mitropolitului, cu toată intimația [implicarea personală a] împăratului, de a săvârși hirotonirea...". Este cumva mișcător să constatăm, în formulările de mai sus, vulnerabilitatea unei administrații aristocratice și fundamental oneste, pusă în situația de a trata cu un partener grosolan și de rea credință.
În scrisoarea adresată mitropolitului, acesta este mustrat pentru că își însușise un titlu "nu mai puțin arogant decât nechibzuit" numindu-se "protector al regimentelor ortodoxe de cavalerie și de pedestrași ai Majestății Sale"; este desigur o aluzie prezumpțioasă la prezența masivă a cătanelor sârbești în armata imperială.
Nu vom insista însă asupra problemei, care este expusă detaliat în lucrarea lui Nicolae Dobrescu [4], accesabilă pe internet. Vom menționa doar că hirotonirea lui Clementie se petrece la Belgrad, în mai 1737, iar depunerea jurământului față de împărat, în iunie 1737, deci la circa doi ani de la moartea episcopului Inochentie. Adăugând cei aproape doi ani scurși între moartea lui Damaschin și instalarea lui Inochentie, scaunul episcopal a rămas vacant aproape patru ani, deci aproape o cincime din durata ocupației austriece, din cauza lentoarei administrației habsburgice dar, mai ales, din cauza relei credințe a mitropoliților sârbi.
Juramântul de credință nu l-a împiedicat pe Clemente să treacă, peste câteva luni (izbucnise între timp războiul austriaco – ruso – turc) de partea turcilor. La intrarea în Oltenia a trupelor otomane, Clemente părăsește reședința episcopală, care este arsă de oastea turco-tătară. După această experiență multiculturală, episcopul, împreună cu un grup de ierarhi, iese înaintea seraschierului Mustafa Pașa și cere protecția sultanului, îndemnând totodată clerul și poporul să facă la fel. Dacă ar fi prestat actul de supunere în fața porților episcopiei, poate că reședința ar fi fost cruțată.
Imixtiunea mitropoliților sârbi în viața religioasă a Olteniei poate fi analizată în detaliu, pe timpul ocupației habsburgice, datorită bogatelor arhive austriece. Rezultă, cu toată claritatea, efectele catastrofale pe care comportarea abuzivă, lăcomia, șiretenia, lipsa de onestitate și onoare, reaua credința a mitropoliților sârbi le-au avut asupra vieții bisericești a nefericitei provincii.
Analiza este utilă și pentru înțelegerea unui fapt aparent paradoxal, petrecut 75 de ani mai târziu, și tratat superficial de istoriografia noastră: dorința împăratului de a-l promova pe Gheorghe Lazăr ca episcop ortodox al Ardealului este zădărnicită de opoziția obstinată a mitropolitului sârb, și de complicitatea vinovată a clerului ortodox din Transilvania. Episodul este prezentat într-o manieră extrem de documentată în lucratrea Emiliei Șt. Milicescu [9] și nu va fi detaliat aici. Vom menționa doar că, între septembrie 1809 și iunie 1811, prin reaua credință a mitropolitului sârb Ștefan Stratimirovici, cu concursul ierarhilor ortodocși din Sibiu, în urma schimbării a 76 de memorii, cereri, scrisori, rapoarte, între Curtea din Viena, Guberniul din Cluj, Episcopia din Sibiu și Mitropolia din Carlowitz (documentele cu numerele 1270–1346 din [10]), cel mai strălucit reprezentant al românilor ardeleni a fost împiedicat să candideze pentru poziția de episcop ortodox al Ardealului. În locul său a fost promovat Vasile Moga, personaj incult, oportunist și venal, care a ocupat scaunul episcopal timp de 34 de ani, spre nefericirea românilor.
Dacă în 1735 mitropolitul era partea vulnerabilă a disputei dintre sârbii ortodocși și Curte, din cauza pericolului de a pierde privilegiile ilirice, în 1810 Austria era cea vulnerabilă, din cauza epuizantelor războaie napoleoniene. Mitropolitul sârb nu a cedat, împăratul a fost înfrânt, și Gheorghe Lazar a fost scos din joc. Vom reveni la acest subiect – sperăm – într-un articol viitor.

În loc de concluzii
Coabitarea habsburgilor cu oltenii a fost un mariaj nefericit, în care fiecare a sperat să găsească în celălalt ceea ce acesta era incapabil să-i ofere. Habsburgii ofereau un stat de drept, de factură iluministă. Boierii olteni așteptau un protector sub care să exploateze netulburați resursele provinciei, fără riscul de a suporta violențe. În consecință, provincia a devenit teatrul unui război istovitor, dus în principal pe terenul fiscalității, a cărui principală victimă au fost, odată în plus, sărmanii acestui pământ.
Habsburgii nu au găsit în Oltenia un partener prin care să-și promoveze modelul statului iluminist, întrucât nu au putut alcătui o administrație locală corectă, din cauza lipsei de educație a poporului. Eșecul total al proiectului iluminist pune în lumină costurile exorbitante ale inculturii.
Nomenclatura olteană a apreciat corect efectele nedorite ale educației, care ar fi produs o administrație onestă, și ar fi limitat abuzurile boierimii. De aceea, nu a făcut nici un efort în sensul dezvoltării învățământului. A preferat să cedeze benevol conducerea bisericii, exercitată de un episcop onest și cultivat, unui mitropolitului sârb neonest și rapace, care promisese să apere ortodoxia, de altfel neatacată de nimeni în provincie. Prozelitismul catolic agresiv promovat de austrieci în Transilvania era, în principiu, de natură să creeze îngrijorare în Oltenia, dar diferențele enorme dintre situația politică, demografică și confesională dintre cele două provincii făcea, evident, imposibilă aplicarea aceleiași politici, la nord și la sud de Carpați.
Desigur, administrația austriacă nu trebuie idealizată. Fiscalitatea apăsătoare, prezența trupelor (de multe ori, cătane sârbești), inadecvarea mentalităților au însemnat o povară grea, pentru o populație aflată în cea mai cruntă mizerie.
Episodul Olteniei habsburgice lasă să se întrevadă una din slăbiciunile imperiului care avea să piară prin atentatul de la Sarajevo: animozitățile dintre austrieci și sârbi. Multinaționalul și respectabilul imperiu habsburgic se dezvolta aproape simultan cu dușmanul său de moarte, naționalismul. În fapt, imperiul avea să fie ucis de glontele tras la Sarajevo, de un terorist sârb, cu binecuvântarea Rusiei.
Anumite analogii dintre integrarea habsburgică a Olteniei și integrarea europeana a României sunt evidente. Prima a fost sabotată de boierime, iar a doua – de nomenclatură. Este interesant că limba a generat expresia post-decembristă de "baroni locali", pentru cei mai venali dintre noii îmbogățiți; sunt funcționari de stat și de partid, succesori în ticăloșie ai boierilor anti-iluminiști. Apariția naturală a termenului de "baron", cu un sens aproape antonim celui de "nobil", este o confirmare târzie a îndreptățirii austriecilor de a nu-i identifica pe boieri – "stăpâni de pământ, dregători și privilegiați" [3] cu aristocrația de sorginte occidentală.
Rezistența la pătrunderea străinilor la dregătorii are un ecou în formula "nu ne vindem țara". Atunci, ca și acum, țara nu trebuia vândută străinilor, pentru a putea fi jefuită în voie de localnici. Prețul inculturii și corupției clasei politice s-a dovedit exorbitant, odata în plus, la aderarea în Uniunea Europeană, când o negociere incompetentă a condițiilor de aderare și o gestionare catastrofală a fondurilor au dus – și duc – la irosirea, pentru prezent și pentru viitorul previzibil, a unor excelente oportunități.

NB Sunt recunoscător doamnei dr. Maria Someșan, pentru numeroasele observații și îndreptări utile, și pentru faptul că, examinând în original lucrarea lui von Sonnenfels, a indicat forma corectă, în limba română, a principalelor concepte folosite de acesta.

Referințe și note
[1] Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul sec. XVIII, Humanitas, 2011
[2] Lucia Protopopescu: Noi contribuții la biografia lui Ion Budai-Deleanu, Ed. Academiei RSR, 1967
[3] Șerban Papacostea: Oltenia sub stăpânire austriacă, Ed. Enciclopedică, București 1998
[4] Nicolae Dobrescu: Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace, Edițiunea Academiei Române, 1906
[5] Academia RPR: Istoria Romîniei, vol. III, Ed. Academiei RPR, 1964
[6] Este interesant să notăm că, aproape simultan cu da Porta, și independent de el, Cantemir exprima, în "Istoria Imperiului Otoman", o părere similară cu cea a italianului. După Cantemir, Brâncoveanu "nu-și putea dovedi descendența din Basarabi, pentru că în acea țară [Țara Românească] n-au fost, până la Șerban Cantacuzino, istorici sau monumente genealogice". Așadar, pentru a fi cu adevărat nobil [consideră Cantemir], trebuie să figurezi în genealogii, care arată vechimea familiei și serviciile aduse țării, faptele eroice etc." [vezi P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei RPR, 1958, p. 183]
[7] Maria Someșan: Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, 1999
[8] Este interesant de menționat că mitropolitul sârb, Moise Petrovici, ordonă (și austrecii acceptă) tipărirea de către Episcopie a catehismului pentru copii al lui Teofan Procopovici, apărut la Sankt Petersburg în 1720, din ordinul lui Petru I. Teofan, șeful de facto al bisericii ruse după 1719, teolog de influență protestantă, era sprijinit de țar, pentru a contracara atitudinea anti-reformistă a clerului ortodox tradiționalist. Cartea – "Prima învățătură a copiilor" – se dorește să fie "un manual oficial pentru școlile de copii din Rusia" [vezi P. P. Panaitescu, citat în nota precedentă, p. 204]. Ea este tipărită la Episcopia Râmnicului atât în rusește (care să fi fost publicul țintă? – evident, în Oltenia nu știa nimeni rusește), cât și în românește (în alfabet chirilic). Era probabil un gest prin care mitropolitul urmărea să obțină bunăvoința lui Petru. Lucrarea, care se abătea grav de la dogma ortodoxă (și, în egală măsură, de la cea catolică), fusese criticată aspru și erudit de Cantemir, într-o broșură care a circulat doar în manuscris. Era un gest de curaj al principelui exilat – și totodată singura sa atitudine potrivnică lui Petru. Atașamentul mitropolitului sârb față de ortodoxie se dovedea însă mult mai laxă.
[9] Emilia Șt. Milicescu: Gheorghe Lazăr, Ed. Dacia, 1982
[10] Gh. Lazăr – biobibliografie, BCU, 1979






Victor Bârsan    6/23/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian