Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Omagiu profesorului Dumitru Botar

Cu melancolia clipei de față în suflet, ne luăm un îndurerat rămas bun, îl omagiem
si îl conducem pe ultimul său drum pe cel care ne-a fost, pentru unii, un
onorabil coleg iar pentru alții un apropiat prieten, pe
omul, pe profesorul, Dumitru Botar, care a închis ochii
pentru totdeauna, fără să fi avut satisfacția că a dăruit
societății si familiei, tot ceea ce a acumulat ca bogăție
de idei, sentimente, experiență si cultură.
Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea zugrăvi
valoarea ilustrului încetat din viată, om de o franchețe
rară, curat ca apa de stâncă, împărtășind tuturor din
convingerile sale profesionale si de credință, cu
înțelepciunea bătrânilor care ne sunt dragi pentru că ne
dau totul fără să retină nimic pentru ei.
La moartea unui asemenea om legendă, care s-a
prăbușit ca un coșmar peste inimile noastre, singură
tăcerea, expresie supremă a durerii, ar trebui să-l
însoțească până la mormânt și dincolo de el.
Îngăduit să-mi fie totuși, mie, să-mi iau rămas bun
mai amplu de la ilustrul nostru dispărut, inimă nobilă și
spirit afectiv, bucuria sufletelor noastre, această mare
umbră sfântă, împreună cu care am trăit cu toții,
neliniștea veacului recent încheiat și începutul veacului
nou, al douăzeci și unu-lea, mai înainte ca pământul să
acopere puținul care a mai rămas din el și înainte ca el
să dispară în criptă cu gloria sa, uitat și totodată
nepieritor.

Născut la jumătatea veacului trecut, pe 27 mai
1945, împlinind de curând venerabila vârstă de 74 de
ani, cel căruia îi cinstim memoria cu evlavie și respect,
ne-a fost un apropiat părinte, un patriarh în comportarea
și în îngăduința sa față de noi care i-am sorbit cu atenție
cuvintele pline de înțelesuri și experiență de viață pe
care ni le risipea cu altruism.
Știu, pentru că mi-ai spus-o de câteva ori, că îți
displace să fii scos în evidență îndemnându-mă să
accept ca trecerea ta prin viață și din viață în viața ce va
fi să fie eternă, să se facă cu demnitate și fără pompă,
fără fastul ce ți s-ar fi cuvenit.
Am respectat parțial această dorință în ultimele luni
dar în lungile noastre discuții am reușit să smulg o serie
de informații biografice fără să percepi și pe care le-am
întipărit în propria-mi memorie, informații care vor
rămâne de-a pururi și cei care pot să le completeze, ar
face un act de mare cuvioșie și respect pentru memoria
ta.

Prea scumpe al meu și al nostru confrate și prieten,
numai tu care m-ai cunoscut bine zi de zi în cei 20 de
ani de activitate neîntreruptă în cenacluri literare,
epigramatice și de cultură în Caracal dar cu precădere în
Craiova, cât și ca interlocutor, ai fi putut să simți cât îmi
este de greu să scriu, să vorbesc în această împrejurare,
dar îndemnat de trista și sfânta îndatorire care îmi revine
de a-ți evoca personalitatea, îndatorire de la care nu-mi
era îngăduit să dezertez, credincios înțelegerii dintre
noi, stabilită cu mulți ani în urmă, voi fi cât mai concis
pentru a nu-ți deranja dorința de a pleca dintre noi fără
prea mult fast.

Acum când marea carte a vieții tale s-a închis și
peste mormântul tău va coborî tăcerea și liniștea
împăcării și când împăcat cu tragicul tău destin pe care
l-ai acceptat încă de la naștere, în loc să te bucuri de
vremea prietenoasă a acestei ultime ierni, a crăciunului
pe care întotdeauna l-ai așteptat cu evlavie, a noului an
și de miracolele timpului, ai închis ochii și ai dispărut
pentru totdeauna din casa ta, trecând în eternitate așa
cum noaptea trece luând cu ea stelele, îmi îngădui și eu
să particip cu respectul cuvenit, să dau mărturie pentru
veșnica și cutremurătoarea ta dispariție, să risipesc
cuvinte triste aducându-ți proslăvire, să mă închin ție cu
supunere și înainte de ultimul rămas bun premergător
eternei despărțiri, să-ți aduc cel mai de pe urmă, cel mai
adevărat și cel mai meritat omagiu, căci de-acum încolo,
zadarnic, în fund de cimitir, în amintiri și în mlaștina
îndoielii, mâhnit voi scormoni.

Te-ai stins demn cum demn ai și trăit în casa ta și
ai plecat pe drumul pe care toți pământenii se duc,
trecând din timp în eternitate, în locul iadului de pe
pământ preferând gloria vieții veșnice.
Cu slabele tale forțe omenești n-ai putut să te
împotrivești voinței divine, care, pentru a-și înmulți
cetele îngerești te-a luat de lângă copilul și nepoata ta,
te-a smuls de lângă noi, să credem, însă, că Dumnezeu
știe ce face, deși în cazul tău s-a grăbit, putând să mai
amâne aducerea ta lângă el.

Am înțeles cât te-a încercat vârsta și suferințele
inerente vârstei, care în cele din urmă te-au învins, dacă
la ultima noastră întâlnire te-au adus în stare să-mi
spui:” Mă doare gândul trist că n-am să mai exist, dar
nu mai vreau decât un pic de liniște și foarte puțin
pământ. Am îndurat, am trudit, poate am și plâns uneori
la nedreptățile vieții, dar acum nu mai vreau decât să mă
odihnesc.”

Odihnește-te în pace omule bun și sfânt.
Eu, care te-am cunoscut bine, acum când te-ai
avântat în eternitate și ai trecut sub ocrotirea
întunericului și a liniștii, cutez să spun că n-ai făcut
decât bine, pe care l-ai împărțit cu amândouă mâinile ca
pe pâine, fără ca vreodată să-ți pierzi răbdarea și fără să
fi fost prea sever.
Ai coborât de pe colina generației tale de înțelepți
cu care ai urcat treptele afirmării, împuținând numărul
acestei generații cu o cifră imensă prin durerea și
apăsarea ei, după ce, domol din fire dar puternic, ți-ai
ridicat un monument de virtute, afirmându-te prin
simplitatea cinstită a gândurilor, prin curajul faptelor,
prin dragostea față de profesie și ca om al datoriei
împlinite, înainte de a te retrage în nimicul din care ai
ieșit, să te convingi cât doare tristețea deprimantă a
singurătății în mijlocul mulțimii, pentru că în scurtul
drum al căsniciei tale, răsturnând legile aritmeticii, deși
erați doi, ați fost ca unul singur.

”Ai fost una cu mine, am fost unu cu tine, am fost
alături la bine și la greu, ne-am prefăcut unul altuia
tânguirile în veselie și am fost pe rând unul pentru altul
stânca ocrotitoare la adăpostul la care ne-am găsit
liniștea în vremuri zbuciumate, împotriva celor care au
vrut să ne facă bust rupându-ne picioarele. Întotdeauna
aveai atâtea să-mi dai, iar eu prea puține să-ți ofer în
schimb, am plecat cel dintâi și nu m-am priceput cum
să fac să mai rămân.”

Ți-ai repetat mereu aceste gânduri în cugetul tău
însingurat.
Ai trecut prin viață în tăcere ca tot ce e măreț și cu
prudență ca tot ce e înțelept, cu fruntea arsă de coroana
pe care ai fost silit să o porți și ai plecat din viață tăcut
și cu demnitatea eroului care cade împăcat la datorie.
Pentru cei care nu te-au cunoscut bine, am să mai
spun eu că, în ciuda uneori a aparențelor n-ai avut
niciodată optimismul simplist al celui care, scriind pe
apă crede că face o operă durabilă, că ai fost nobil, bun,
inimos, mărinimos și drept și că nu te-ai plâns nimănui
de relele care în mod fatal ți-au ieșit în cale.
Deși ai strălucit prin inteligență, sârguință și, în
special, putere de muncă, ai fost deseori păcălit, uneori
cu bună știință, consolându-te de fiecare dată cu gândul
că tot omul trebuie să-și dea obolul de naivitate pe
lumea asta, dar trăgând folos din toate înfrângerile, mai
mult decât alții din victoriile lor.
Nu ți-ai dezamăgit și nu ți-ai părăsit prietenii de
altădată sau mai recenți și nici dușmanilor nu le-ai
devenit ostil, căci nevrând răul pentru tine, nu l-ai dorit
nici altora.

Blând, afectiv, romantic și bun, forța ta de
totdeauna a fost arta de ați face prieteni, în care ai
excelat, având, mereu în tine dorința de a fi agreabil, de
a trăi în raporturi bune cu oamenii de orice fel, în
permanență atent la bătăile inimii semenilor tăi și ți-a
fost plăcut să știi, că mereu cineva are nevoie de tine, de
sfatul tău, de înțelegerea ta.
Ai dat din ființa ta tot ce alții ar lua, fără să ceri sau
să aștepți ceva în schimb, ai dăruit chiar și numai prin
prezența ta fericire altora.
Prin faptele și activitatea ta ți-ai scris cu forță
biografia, lipsit de orice trufie, încrustându-te adânc în
memoria celor care te-au cunoscut.
Pentru tine toate ceasurile s-au oprit și bați la ușa
veșniciei, pentru noi, fostele drumuri spre casa ta se vor
schimba în pelerinaj la locul tău de veșnică odihnă, unde
vor veni să se reculeagă toți cei care admiră răbdarea,
bunătatea, truda anonimă și prudența, forța și
inteligența.

Bunule Mitică Botar, mulți am învățat de la tine că
fericirea e o cotă parte din binele pe care-l facem, că
omul este mare nu prin naștere, avere sau prin al său
nume, ci prin fapte bune, că e mai bine să înduri decât
să săvârșești o nedreptate, că vorba spusă tare se aude,
dar că cea șoptită se înțelege, sau că vorba bună deși
prețuiește mai mult, nu costă nimic, că familia este cea
mai sigură citadelă a individului, prima și cea mai
complexă școală a sa, că meseria e meserie, dar că ce
rămâne după om tot viață trebuie să fie, sau că omul nu
moare de tot și că trăiește prin ceea ce lasă în urmă, cu
gândul desigur la copii și nepoții săi.
Dragostea, grijile, eforturile și renumele cinstit pe
care ți le datorează și care se regăsesc în ei ți le vor
răsplăti proiectându-ți amintirea în viitor, transformând
în cotidian fapte de excepție, trăind și ei frumos și demn,
respectându-și familia și iubindu-și prietenii și colegii
ca și pe tine și neuitând că părinte și bunic ca tine nu
mai găsesc și că îți rămân îndatorați mai mult decât țiar
fi putut plăti vreodată.
Să nu-și uite rădăcinile pentru că de fapt ele durează
mai mult decât florile.
Să ai parte de laude și amintire pentru tot ce ai făcut
bun și util, ca și pentru faptul că deși nu ai avut nevoie
de nimeni, ai fost prietenul tuturor, gândind că raza de
soare care te încălzea pe tine, nu slăbea cu nimic, dacă
la ea se încălzea și altul.
Ai uitat răul, dar binele nicicând și te-ai ținut
departe de orice nedreptate.
Ai știut să mânuiești cu dibăcie minunata dar
dificila artă a prieteniei, trăind între oameni, cu ei și
pentru ei, fiindcă ai înțeles că în lumea asta, pe care tu
ai părăsit-o pentru totdeauna, puține lucruri se pot face
de unul singur.
Ce se mai poate spune de un soț, tată, bunic,
prieten, sfătuitor și om desăvârșit, care a lăsat urme
nepieritoare, fiind în același timp mare, simplu și bun,
decât că măsura pe care o avem pentru bunătatea
omenească se dovedește prea mică pentru el și că a fost
o fericire să-i fim contemporani și să ne bucurăm de
prietenia lui.
Omule bun ce ai fost, ochii tăi care au cuprins zarea
și lumea toată se odihnesc acum pentru totdeauna, ei nu
vor mai vedea nici strălucitorul astru, nici depărtatele
stele, închiși fiind pentru vecie de moarte, acest subiect
al spaimei universale și dintre toate nenorocirile cea mai
de fără leac, care ți-a umplut de întristare viața de toate
zilele în ultimii ani.
Te-ai retras până ai ajuns într-un loc de unde nu te
mai poți întoarce.
Acum în ceasul despărțirii, înainte de a te așeza în
lăcașul de veșnică odihnă din bezna adâncă a
pământului plin de morminte și cu păduri de cruci,
alăturându-te celor reduși doar la țărână și cu secole de
moarte și de uitare peste ei, cuget eu că atunci când cerul
a venit să-ți ia înapoi ce ți-a împrumutat, tu ai putut să
spui cu fruntea sus:
”Primește sufletul meu mai bun decât mi l-ai
încredințat” iar nouă ne prilejuiește să gândim:” Ce
suflet mare înapoiat-u-s-a la cer, ce inimă a încetat să
mai bată.”
Ca orice om, n-ai fost nici tu scutit de clevetiri
mărunte, din partea celor care te-au privit ca orbii,
pentru că totdeauna ceea ce este mare se vede atacat de
inteligențele mărunte, dar, neștiutor de rău, prins în
capcană de preocupările tale, păstrându-ți mintea când
alții n-o mai aveau și crezând în tine când ei nu credeau,
te-ai ținut bine în vremuri grele, ca să te poți bucura de
cele bune, pe care nu le-ai mai apucat.
Să spunem, deci, că și fruntea ta a fost încununată
cu spini.
Este parcă făcut să ne dăm seama de valoarea unui
om abia după ce îl pierdem, ca și în cazul tău, dar oare
te plângem cu adevărat pe tine care ai încetat să exiști,
sau ne plângem de fapt pe noi, care am rămas fără tine.
Grea întrebare.
Născut pentru a fi și tu nefericit ca tot omul, osândit
din leagăn la o experiență prea scurtă și complicată, îți
vei găsi odihna cea mare sub lespedea rece care-ți va
acoperi mormântul, ultimul azil al nefericirii tale,
departe de locurile copilăriei, unde pentru întâia oară ai
zărit lumina cenușie a primei dimineți, unde pentru
prima dată ai tras în piept aerul dătător de viață, departe
de glia unde ai zărit întâiul soare și care pentru tine a
reprezentat întotdeauna partea terestră a paradisului și
facă cerul ca cei care rămân după tine, să nu-și reproșeze
vreodată, prea rarele flori aduse la cimitir.
Urmașilor tăi le spun:
Despărțirea de tatăl și bunicul vostru este una din
durerile mari, surde, solemne și sfinte, pe care trebuie să
le suporți și să le învingi singur, să vă întristați de
moartea lui, dar s-o faceți într-un chip demn de el, să fie
și asta una din cele mai sfinte zile din calendarul vostru,
până ieri îl mai aveați aici pe pământ pe bunul blândul
și puternicul vostru înaintaș, începând de astăzi aveți un
înger în altă parte, care acolo sus vă iubește în
continuare și vă protejează.
Eu pot depune mărturie cât de mult și-a iubit
profesorul Botar copilul și nepoata și câte sacrificii a
făcut pentru ei câte a suportat și îndurat numai și numai
să le fie viața mai agreabilă.
Îngenuncheați și udați cu lacrimi fierbinți aceste
relicve sfinte, sărutați-i mâna cu recunoștință și
întrebați-l de vă poate ierta, dar puneți-vă surdină
coardelor inimii și învățați să plângeți pe dinăuntru, fără
glas, însă chivernisiți-vă și plânsul pentru că viața e
lungă și grea și voi sunteți abia la începutul ei.
În lupta cu timpul nu veți înceta să vă iubiți tatăl,
bunicul, vă veți ruga pentru el, dar veți aștepta zadarnic
împăcarea cu marea asta de nesiguranță care se cheamă
viață și care pentru noi toți ,în loc de triumf, se termină
cu înfrângere și doliu.
Să vă gândiți că în lut ascuns ca o comoară, din
noua lui viață de dincolo de viață ,suspin și lumină vă
va fi, fericire vă va dărui și vă va aminti mereu celor
mici : ”Să nu uitați că existența voastră o prelungește pe
a mea, să vă cultivați destoinicia și înțelepciunea
moștenite din străbuni, să cereți providenței, fără voia
căreia nimic nu se poate înfăptui, să vă dea spirit
luminat și prevăzător și să creșteți curați ca lacrima și
frumoși ca o bucurie, în viața voastră să nu fie alt
anotimp decât primăvara, altă vârstă decât tinerețea și
alte lacrimi decât de bucurie” iar celor vârstnici:” Să
aveți parte de nervi de oțel și hotarâre de fier, pentru că
stima care se acordă oamenilor se măsoară după
dificultățile depășite și să vă fie încununată de izbândă
fiecare din zilele voastre, slujind ca și până acum,
binele, frumosul și adevărul. Fiți bravi, credincioși,
curați, țineți minte dorințele mele, nimic să nu le șteargă
din inimile voastre.”
Prea iubite, fost, Dumitru Botar, acum când pentru
totdeauna tu ai tăcut, când graiul tău dulce pe veci este
mut, când pe chipul tău s-a așternut liniștea marelui
somn și părăsești aceste locuri, unde n-ai găsit
strălucirea pe care ai căutat-o, ba, dimpotrivă, ai răbdat
și ai sorbit până la fund paharul deziluziilor și mulți
oameni răi te-au încununat cu spini și ți-au agățat la gât
coliere din pietre de pavaj, îți cer iertare ca
supraviețuitor, încă, deoarece n-am reușit să intervin
pentru ați îndeplini dorința de a fi condus la locul de
veci fără alai și fast, în anonimat și liniște desăvârșită,
fără ca cineva să suspine în urma ta și fără ca vre-o
lacrimă să-nflorească în ochii cuiva deoarece, și asta nu
este scuza mea, familia, urmașii tăi au avut întâietate la
ceremonie.
Lăsând la o parte ceea ce n-a fost și ar fi putut să
fie, acum când suferința grea și neiertătoare pe care ai
îndurat-o cu încăpățânată voință te-a cufundat din nou
în noaptea fără ecou, fără amintiri și fără bucurii, din
care ai ieșit în ziua când te-ai născut, noi, cei față de care
bunătatea ta nu poate fi descrisă în cuvinte, asigurândute
de stima și amintirea neștearsă, a celor care te-au
cunoscut și care te vor păstra în lada de zestre a
sufletului lor, înainte de a ne lua îndureratul, definitivul
rămas bun de la tine, îți propunem o ultimă împăcare,
chiar dacă n-a existat vreodată o vrajbă adevărată între
noi, ce-avem de iertat să ne iertăm în gând și ce-avem
de uitat să uităm plângând.
Împreună cu familia ta greu încercată, cu prietenii,
cu colegii, foștii colaboratori, cunoștințe apropiate și alți
frați de suferință necunoscuți, pentru care plecarea ta
din viață ”nu-i moarte ci nemurire” și pentru care vei
continua ”a fi prin a nu fi”, ne vom aminti de marele
zăcământ de generozitate, optimism, seninătate și
fidelitate care s-a aflat în tine, de sufletul tău ales, aflat
acum pe calea spre locul păcii depline, de unde nimeni
nu s-a întors.
În fine, acum când soarta ți-e împlinită și pentru
tine mâine nu va mai deveni niciodată azi, aici în casa
Domnului, ne închinăm, cu respect și venerație, în fața
rămășițelor trupești ale omului care s-a aflat în tine, ne
luăm rămas bun fără să fluturăm din batiste, îți închinăm
un ultim și pios omagiu, depunem o floare la căpătâiul
tău, aprindem o candelă care să-ți lumineze calea în
noaptea infinită și îți spunem la revedere, pe mâine, la
anul sau în curând, dincolo de mormânt.
Dar, dacă, unde, cum și când ne vom întâlni, sunt
lucruri scrise într-o carte pe care eu nu am citit-o încă.
Atât eu, cât și cei care te-au respectat și apreciat,
urmașii care te-au iubit, te asigurăm de eternul nostru
devotament și îți dorim să fii binecuvântat, tu care ne-ai
fost binecuvântare și să mă ierți că mi-e prea sărac
cuvântul, față de ceea ce simt pentru tine și că ți-am
închinat această smerită dar neizbutită lucrare, ca și
pentru faptul că deși în repetate rânduri ți-am auzit
glasul lăuntric.
Odihnește-te în pace coleg și prieten drag, să-ți fie
țărâna mai ușoară decât i-ai fost tu ei și veșnică
amintirea.
Acum când aripa neagră a morții a făcut întuneric
în cerurile noastre, știm că nu te vei mai întoarce la noi,
dar vom veni noi la tine, așa că nu ne pierdem speranța
de a te reîntâlni în drumul nostru spre infinit, pentru că,
lângă tine, ori și ce ar fi, noapte sau zi, vrem să fim și
când n-om fi.

Să te ierte Dumnezeu și să-ți aștearnă liniștea eternă peste somnul tău.
Recomandăm sufletul tău îndurării nețărmurite a Creatorului.

Cu deosebită considerație și aleasă prețuire, al tău prieten în cei două zeci de ani și pe vecie,

Nicu Vintilă-Sigibida, din Romanațiul tău de suflet.





Nicu Vintilă-Sigibida    6/19/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian