Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Alexandru Tomescu și amintirile mele

Întâlnirea ființei cu sufletul se produce deseori prin amintiri sau prin cuvinte. Împrejurările diverse care determină manifestarea aducerilor-aminte apar chiar când nu te aștepți. De data aceasta, amintirile mi-au fost provocate de textul MĂRIA SA ȚĂRANUL de Alexandru Tomescu. E vorba de o narațiune scurtă, semnificativă prin amintirile personajului narator, Sebastian. Venind la bunici, de la gară până în satul lor, mergea pe jos aproape o oră. Drumul nu părea lung, deoarece se bucura de libertatea vacanțelor și „Privea spre dealurile care se întindeau ca niște imense covoare țesute în toate nuanțele...” Deplasările în satul bunicilor s-au rărit, apoi, după moartea lor, au încetat. După mai mulți ani a revenit, totul se schimbase. La un moment dat, cărarea spre sat se pierdea în vegetație și astfel a fost nevoit să apuce drumul asfaltat. L-a ajuns din urmă o mașină. Șoferul a oprit și l-a chemat în cabină: „Sunteți nepotul coanei Janeta, v-am cunoscut după mers. Eu sunt Neculai al lu’ Bogatu și țin pe Leana lu’ Mitică Dogaru. Bunica mata mi-a botezat primii doi copii. Pe al treilea n-a mai apucat să-l boteze că a murit, să-i fie țărâna ușoară, și a oftat.” Șoferul i-a prezentat imaginea vieții satului după colectivizare și a concluzionat:”Noroc cu șoferia că muream de foame...” Sebastian nu mai recunoștea nimic prin amintirile sale. O revoltă interioară îl face să-și întrerupă călătoria, aducându-și aminte de ceea ce îi spusese bătrânul Toader: „Toate ar fi bune, dar ăștia de la raionul de partid ne-au pus cote mari (...). Și al doilea lucru care mă apasă este colectivizarea...”
Păstrarea conștiinței intr-o fază istorică dificilă și a speranței libertății nu poate fi suprimată. Consecvența structurală ține de adevăr.
Tradiția, cu normele ei respectate, s-a lovit de politică. Ceea ce a fost o pierdere. E adevărat că nu puteam înlătura un proces prin care alte țări europene trecuseseră. Dar modalitaea numit㠄cooperativizare” a fost dureroasă, cu un preț tragic: sânge românesc.
Virtuțile magice ale memoriei, efortul de rezistență cu reactie sublimă constituie un temei în experiența de viață, în lupta de apărare a proprietății, de împotrivirea față de „cultura de ocupație” ce urmărea aservire spirituală.

Publicistul Alexandru Tomescu trăiește în Canada din anul 1995, după un periplu prin Anglia. Inginer de meserie ( a absolvit Institutul Politehnic Brașov), nu a putut renunța la pasiunea pentru cultura națională. Este prezent în presa românească din America de Nord: Faptu’Divers, Solia, Bunavestire, Meridianul Românesc, Rădăcini, Cuvântul Românesc (membru în redacția ziarului) Origini-Romanian Roots, Information Bulletin. Din anul 2003 a editat publicația on line Alternativa”.
Scriitorul a publicat: volumul de povestiri „Să știi să privești, Editura Criterion Publishing, București, 2008; albumul memorial bilingv „Aurel Sergiu Marinescu” (versiunea engleză), Editura Vremea, București, 2010; cartea „De peste Atlantic – Cronici și editoriale”, Editura Anamarol, București, 2011.
Este membru în „Board of Trustees” al „Centrului de Studii și Documentare al Românilor Americani Valerian D. Trifa” (Romanian American Heritage Center) Jackson, Michigan, USA.
Versurile lui Adrian Păunescu: „Târziu se alătură frate cu frate / Și ce pare simplu e greu, / Și totuși, iubind, le vom face pe toate, / Cu noi va mai fi Dumnezeu. // Să nu mai vedem niciodată lumina, / Să nu avem drept la mormânt, / Lăsând Basarabia și Bucovina, / în lanțul străin unde sunt.// Românii de-acolo nu au nici o vină / că nu-și sunt pe soartă stăpâni, / Eroic sfidând înrobirea străină, / Ei sunt tot aceiași români. // Un singur popor și o singură limbă, / Mai marii ne vor divizați, / Dar nici un șantaj, nici teroarea nu schimbă, / Speranța Unirii de frați. // O sigură țară, visata, promisa, /Un imn și un steag tricolor, / Un stat de la Nistru și până la Tisa, / Și Prutul în interior. ..”m-au dterminat să răsfoiesc manuscrisul „Eternitatea clipei trecătoare”, unde, vehement, sincer până la lacrimi, cutezător până la idealism, patetic, poetul Alexandru Tomescu vorbește despre Basarabia în poemul „Când umbrele serii...”: „Un neam trecut prin foc și spadă, / Creștin născut și ctitor de lăcașe, / Râvnit a fost și loc de pradă / Și pustiit de hoardele vrăjmașe. // Pe culmea unde soarele răsare / Ținut prea groaznic încercat, / Cu codrii deși și turme de mioare, / Răpit a fost și-apoi încarcerat. // Bătrânii stejari în freamăt gemeau / Prin veacuri purtând mărturie, / Sărmanele mame de jale plâgeau / Că fiii s-au dus și n-or să mai vie.// Ați ținut la hotar și vânt și furtuni, / La Țara cea Mare cu soare și pace. / Coroane pe cruci și frunți de cununi / Din ștreanguri și lanțuri veți face. // Tu, Nistrule, știi destinul prin vremi, / Amarul din suflet, oftatul nespus, / Tu valuri ridici și maluri îți chemi / Și pavăză stai la neamul supus...”

Familia lui Alexandru Tomescu s-a refugit, în timpul războiului, din Basarabia în localitatea Băltești (județul Prehova). Tatăl său, avocat de meserie, a fost deținut politic, motiv pentru care, viitorul inginer a fost exmatriculat chiar în anul I de studenție (Institutul Politehnic București).
Prin clasa a noua de liceu (azi Liceul Eftimie Murgu din Bozovici), dacă bine îmi aduc aminte, am fost trimis acasă, ca și alți colegi, să-mi lămuresc părinții să se înscrie în „întovărășire”, o formă de transformare socialistă a agriculturii. Era o sarcină de partid, o directivă precisă. În situația ingrată de a transmite hotărârea Comitetului Raional de Partid au fost puși diriginții. Dirigintele meu era profesorul de latină, poetul David Blidariu, care ne-a explicat cu o tonalitate necunoscută a vocii momentul. Ne puteam întoarce după îndeplinirea „misiunii”. Știu că, la plecare, l-am întâlnit la capătul dinspre parc al podului peste râul Miniș. Cu lacrimi în ochi, i-am spus că m-aș bucura să mă întorc, dar nu pot obliga părinții să renunțe la dragostea de pământ. N-am uitat niciodată ceea ce mi-a spus. „Dragostea de pământ ține lumea în brațe. Lumea dispare când nu mai există aceste brațe. Vorbim ca niște oameni mari! Stai vreo săptămână acasă și te întorci. Trece vâlva!”
Furtuna aceasta a început cu reforma agrară din 1945, continuată cu alegerile din 1946 sub semnul „soarele” al Blocului Partidelor Democratice și, dezastrul național, „plenara comitetului central al p.m.r. din 3-5 martie 1949, prin adoptarea rezoluției care prevedea formarea gospodăriilor agricole de stat, a gospodăriilor colective și a stațiunilor de mașini și tractoare. Totul avea scopul „lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare”
Prin Decretul 84/2 martie 1949 se expropriau proprietățile mai mari de 50 de hectare. Chiar în noaptea următoare a intrat în vigoare, s-a confiscat totul, de la animale la unelte și mașini agricole, clădiri etc. Orice împotrivire a atras represiunea. Țăranii mijlocași, una din cele cinci categorii de țărani, unde se încadrau și părinții mei, au fost sufocați de sistemul cotelor și impozitelor.

Regimul cotelor a determinat renunțarea la pământ sau ruinarea țăranilor. Plata despăgubirilor de război către URSS s-a resimțit în lipsa produselor agricole din mediul urban. Regimul cotelor însă mi-a deschis drumul școlii. Eram „produsul” dragostei din timpul războiului. Mai aveam doi frați. Cel mai mic urma să rămână în casă. Primii doi urmau să zboare din cuib.
Alături de alte produse din gospodărie era și cota de „fân”. În obligația țăranilor intra și transportul cu căruța la bazele de recepție. Cea mai apropiată de satul natal era în gara Iablanița. Învățătoarea mea , doamna Viorica Giurginca, născută în Iablanița, căsătorită în Petnic, nu a convins părinții să mă dea la Scoala Elementară din Iablanița, singura în zonă, după reforma învățământului care a coborât durata școlară obligatorie la patru clase. Drumul spre gară trecea prin fața școlii. Mergeam cu inima strânsă în urma carului, zărind școlarii în clase. Am fost zărit de un fost coleg de școală primară. Acesta a spus doamnei învățătoare că m-a văzut. Însoțită directorul școlii, profesorul de matematică Petru Nicoară, ne-a ajuns din urmă în fața primăriei (Sfatul Popular). Nici acum tata nu a promis ceva. A spus doar că se mai gândește până la întoarcerea de la gară. Internatul școlii era în clădirea primăriei. Acolo ne-au aștept vreme de câteva ore. Cu răbdare. Răbdarea lor, pentru care le sunt dator până la moarte, mi-a hotărât destinul.

Acum îmi amintesc de momentul în care am plâns prima dată în viața mea: Pentru a achita cota de carne de vită, țăranii se asociau și duceau un animal la Oraca. A venit și rândul tatălui meu să ducă o vită. Diferența de greutate a animalului asigura cota altor săteni. Prețul de achiziție era mult sub valoarea de piață. Diferența o suporta fiecare țăran. Asa am ajuns la centrul de colectare de la Mehadica, imediat după podul din centrul satului, pe malul drept al râului. „N-avem ce face, e rândul nostru!”mi-a spus tata. Când am trecut podul spre casă, Joiana ne-a văzut și mugetul ei mi-a provocat plânsul. Dacă s-ar fi smuls, putea rupe vechiul lanț la care câteva zale fuseseră legate de tata cu sârmă. Cu laptele ei am crescut si am părăsit-o legată de o salcie. Parcă simt și acum, pe creștet, palma tatălui, o zestre definită de versurile: „Cât poate amintirea / să privească-napoi / atâta-i trecutul”(Eugen Dorcescu).

Întâlnirea ființei mele cu sufleul ei mi s-a îmtâmplat, citind un text inspirat de starea de libertate a spiritului în „vicleniile timpului”. Câtă dreptate avea Liviu Rebreanu când spunea despre țăranul român: „Privirea și dorul lui nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului”, deoarece, adaug eu, privirea vorbește limba naturii și dorul provoacă meditație. Trăind departe de România, simt deplin dorul de țară. De departe, dorul e farmecul ei. Dacă sufletul ți-e larg deschis ca o fereastră spre lumină, de țară te leagă dorul cu știința cuvântului de taină.






Constantin Teodorescu    6/9/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian