Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2020
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
din volumul “Orfan de vise”

Călcând peste urlet de lupi

Îndurerată, căprioara porni spre izvor.
Hățișuri de moină îi frânse alergarea în două.
În față, prăpastie, în spate, lupii, deasupra, furtună în zbor.
Iar luna îi fu vrăjmașa cea nouă.

Gata! S-au cernut norii de nea și pentru mine.
M-am îmbrăcat în albul visului etern.
Mi-am înhămat bidivii și-o pornii la săniuș spre Rovine,
Călcând peste urlet de lupi și alte jivine.

Tot presărând cenușă în urmă, se topi năpraznicul ger
Și iarna o luă la vale, spre spre turma cu oi.
N-avui timp nici din bucium să sun, nici să privesc înspre cer,
Bidivii zburau ca fugăriți de strigoi.

Ardea chemarea în mine în rug de de stejari,
Iar strigătul ei îmi dădu puteri de titan.
Hai, vinŽ căprioară! Avem de dus un război.
Nu-ți fie teamă, nu-i alergarea noastră în van!


Mi-aș pune luna căpătâi

Mi-aș pune luna căpătâi,
Să dorm și eu măcar diseară,
Însă, la raza ei dintâi,
Se-aprinde-n mine o vioară.

Cum să mai dormi, când plânge visul,
Când crapă ielele de ciudă,
Că te ascultă necuprinsul
Ce vindecă urechea surdă?

Mi-aș pune luna, căpătâi,
Să-mi cânte din înalturi, cerul,
Să crească ziua cea dintâi,
În briza ce-nfioară zborul.

Și-apoi, în chipul de pe lună,
Să-și afle reazem, căutarea,
Să-și afle umbră, mica urmă,
Ce, din nisip, sfidă chiar marea.

Vrei și tu luna-mi căpătâi?
Adoarme-ți umbletul prin văi
Și suflă-n foarea de gutui,
Să doarmă pentru amândoi.


M-am trezit cu Troia în odaie

Am adus cu mine zgura fără talpă,
Când mi-am lăsat pantofii lângă pragul sorții,
Și-am luat din tine viața ce adapă
Izvoarele ce-au nimicit puterea morții.

Am luat din pieptul tău albă văpaie
Și am plecat să înfloresc un crin și-un mac,
Dar m-am trezit cu Troia în odaie
Și, de atunci, în frunze, un călcâi îmbrac.

Am luat din mersu-ți legănarea clipei,
Din mâna-ți, mângâierea unui dor
Și am pornit spre marginea risipei,
Să-mi fac din zare furcă și fuior.

Iar ție ți-am lăsat arsura luptei
Și insomnia unui ieri suav,
Un vers să țină companie șoaptei,
Când ceasul catedralei bate grav.

Și-ți mai trimit un ultim, neînsemnat cadou:
O funie din împletită-în-trei zare,
Cu rugămintea să nu lași ecou,
Când ai s-o-arunci uscată pe trotuare.

Am s-o aud și-o să mă doară marea
Și munții ce-am trudit să-i pun în ea, cuminți.
Las-o, mai bine, ascunsă în uitarea
Unde zac cei treizeci de arginți!

Așa să faci și versu-mi ți-o doini
În nori și ceață, soare sau furtună.
Zăpezile-mi nu te vor troieni,
Te voi înconjura, cel mult, cu brumă!


Mama

Cu ochi adânci ca noaptea, dar vii ca două stele,
Mi-aduci în griul zilei azurul lor suav.
Cu harnica ta mână, în dimineți rebele,
Îmi uzi florile moarte și ele-nvie brav.

Tu-ți afli odihirea în muncă, de cu zori
Și, pentru tine, tinerețea este
Un suflet fără margini ce samănă în flori
Culoare și parfum, spunându-le-o poveste.

Și cum să nu fii, mamă, tu, tânără mereu,
Când zorii îți sunt rugă și ziua adiere?
Când candela ce-aprinzi în cer la Dumnezeu
Sunt doruri îmbrăcate în raze de-nviere?



Tata

Mi-ai pus în suflet cântul și fabulosul basm,
Îmi potoleai durerea cu ritmuri de baladă,
Sau mă puneai la punct cu zâmbet și sarcasm,
Când firea mea rebelă vroia ce nu putea să vadă.

Mi-ai spus că pot orice, dar îmi cereai să pot.
M-ai învățat frumosul ascuns în ierbi și stele
Și-n miez de noapte, uitai de tóate și de tot,
Să ștergi, s-aduci scrisu-ți superb pe paginile mele.

Mi-ai spus povești cu zâne și mi-ai cântat balade,
M-ai învățat cu drag istoria străbună,
Dormeam printre viteji, în vise comunarde,
Sau îi zideam castel micului prinț din lună.

Am fost eroul tău și vorba de mândrie,
Am fost haiduc și jude, când mă chemai la sfat,
Dar n-ai știut că vremea ți se făcea târzie
Și-aveam să-ți scriu eu crucea, cu sufletu-nghețat.

Te iert că ai plecat așa, fără de veste,
Căci mi-ai lăsat pe chipu-ți un zâmbet de speranță.
Iar când mi-e dor de tine, se naște o poveste
Și-o stea mângâie luna, când mi-este greu în viață.


Vine un ceas

Vine un ceas, pe furiș, când gândul se frânge,
Când clipa se-ndoaie sub biciul de zloată,
Când pasul se pierde în răcnet de gloată,
Când, văduv rămas, piscul zăpezile-și plânge.

Mai vine și-o vreme când biciul plesnește
Și ultima creangă de cireș înflorit,
Când cade năpasta pe ramul ciuntit,
Când clipa de piatră spre umbră zorește.

Sus, pe un deal, ori jos, prin coclauri,
Păsări de pradă urma șarpelui cată.
În șuier de vifor, o roșie pată
Ia fiorul din praf și-l face tezaur.

Iar ceasul acesta temut se prelinge
Spre valea uitată cu dalbe mioare.
Prinde, cetina-n brad, puterea să strige
Și să mă renască din șterse izvoare.


Din sufletul chinuit al neamului meu
– Renaștere –

Din sufletul chinuit al neamului meu,
Doina renaște în ritmuri de jale.
Își poartă iar crucea, pe culmi sau pe vale,
Din Dunăre pânŽ la Carpați, Isus Dumnezeu.

Din fierul de plug al neamului meu,
Valea vuiește sub tremur de munte.
Brăzdarea mi-arată cum e Dumnezeu,
Cu Doina pe cruce și Dorul pe frunte.

Din trudnica sare a neamului meu,
Râul renaște, ducând doina cu sine.
Pe drumul presărat cu suspine,
Dă gust re-nvierii, Isus Dumnezeu.

Adună-ți toată truda, poporul meu brav
Și dă gust lui Azi, cu trecerea-ți blândă,
Că doar cu tine se mai cântă colindă
Și codrul cu ciute mai foșnește suav!

Adună-ți timpu-n căciulă și sarea pe pâine
Și dă-le fiilor tăi la-ntoarcea-acasă,
Că doar tu mai știi întinde o masă
Și niciun alt neam nu mai iartă ca tine!


Ducere

Ne ducem unul câte unul
Și nimănui nu-i pasă
C-a mai pierdut un ram alunul,
Făcând de strajă acasă.

Ne ducem fără de chimvale,
Ades și fără nume,
Lăsând doar plânsul nostru-n vale,
Pe pietrele străbune.

Se duc aezii, se duc barzii,
Rămâne doar furtuna.
Se-prăștiară comunarzii,
Rămase mătrăguna.

Ce-i un poet, un scriitor?
Un glas într-un pustiu,
Ce moaie-n pana sa, ușor,
Un foc ce arde viu!

Ne ducem unul câte unul,
Ne trecem fără surle,
Doar Dumnezeu din cer, Prea Bunul,
Mai vede a noastre turle.

Și-acestui neam, poate, doar pana
Rămâne moștenire.
Rămase să ne lege rana,
Decât un tuș subțire.



Și dacă am copaci pe gând


Și dacă am copaci pe gând,
Cu rădăcini ascunse-n ieri,
E pentru ca să pot, oricând,
Să tai la frunză-n primăveri.

Și dacă, dintre toți, un fag
Își face din sinapse-un gard,
E ca să pot, oricând, pe-un prag,
Să las din pâinea mea de bard.

Să nu mă căutați prin stele,
Eu mă simt bine-ntre copaci!
Azi, ei sunt eu, în rămurele,
Eu, mâine, drumul către fagi.


Coacere

Mi-am copt destinul lângă pâinea-n țest
Și mi s-au dezlegat zăgăzurile-n vatră.
M-am descojit și-a mai rămas un rest
Din miezul meu de pâine, neschimbat în piatră.

Acum mai sunt doar eu, doar vatra și doar țestul,
Că tot plătit-am vieții, fără a-i cere restul.


Aripa fluturelui

Fericirea nu naște capodopere,
Îi lasă gloria asta tristeții.
Ea doar resuscitează pasul pe loc,
Spre a lăsa eternității vibrația.

Fericirea nu crește provizii în hambare,
Îi lasă, doar, bobului bucuria pâinii.
Ea nu privește spre lacăte ori zăvoare,
Dar deschide aripa fluturelui.

Fericirea, uneori, umilește vârtejul,
Lăsându-l să-i ia frunzele, dar nu copacul.
Aplaudă, când are prilejul,
Fără să discrimineze săracul.

Fericirea nu îmbătrânește,
Deși viața ei se măsoară în secunde.
E un veșnic copil pus pe pozne,
Ce aci te pocnește, aci te sărută, ori se ascunde.

Ia copilul în brațe, de obosește pe drum
Și strânge-l la piept cu putere!
E, poate, singurul lucru ce-l cere.


Conversie

Am întâlnit simplitatea
Și am transformat-o în condei.
Am întâlnit gândul
Și l-am schimbat în pâine.
Am întâlnit zborul
Și l-am convertit în cuvânt.
Și, pentru că îmi lipsea un caiet,
Când am întâlnit viața,
I-am ascultat șuierul,
I-am căutat fluierul,
Și am lăsat-o să adune
Tot ce agonisisem,
Spre a hrăni pasări și fluturi,
Ca să-mi întoarcă de prin coclauri
Atâtea file veline,
Spre a se hrăni caietul cu mine.









Lia Nenciu    2/25/2020


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian