Fragmente din cartea " Vremea sperantei " ( I )
CICLUL AMINTIRILE UNUI VEAC
( Sunt amintiri despre ce s-a întâmplat din octombrie 1989 până în mai 1990, cu o largă paranteză despre celelalte țări socialiste, ca termen de comparație, doveditor că în România ceaușistă era cel mai rău.}
Curioasă, PANDORA a deschis cutia şi toate păcatele omeneşti au zburat in lume, supunând pe toţi şi totul. La fundul lăzii a rămas, singură, Speranţa. ATUNCI A ÎNCEPUT VREMEA SPERANŢEI. Când setea, foamea, ororile făcute de semeni îi copleşesc, oamenii păstrează în suflet SPERANŢA, care le creează iluzii şi îi ajută să accepte viața așa cum le e dată .
Vremea SPERANŢEI este starea permanentă a omenirii.
CAPITOLUL I
O CONVORBIRE IN TREN
Ceilalți pasageri din compartiment stăteau țepeni, îngroziți, cu ochii în jos și-și făceau probleme: dacă cei doi sunt provocatori, dacă unul dintre vecinii de compartiment era de la Securitate?! Doamne, oamenii aceia sunt nebuni, de vorbesc, în vremurile astea, lucruri pentru care ușor se ajunge la pușcărie?! Fiecare se gândea că ar putea fi antrenat într-un scandal, măcar să fie chemat ca martor și tot era destul...putea avea neplăceri la serviciu, copiii la școală...
În comparimentul rapidului, care gonea în noapte de la Galați la București, în duminica aceea de 26 octombrie 1989, aerul înghețase...
Numai bărbatul și femeia de la fereastră, așezați față în față, discutau, ca și cum ar fi fost normal, lucruri pe care majoritatea doar acasă, în șoaptă, îndrăzneau să le spună. Și așa era periculos. Se răspândise zvonul că în toate aparatele de telefon erau introduse microfoane, că orice convorbire era înregistrată, ascultată, analizată... Cineva a și indicat piesa din aparat cu acest rol. Într-o familie i-au rupt acelei piese una dintre clemele de contact. A doua zi au găsit-o reparată!!! Cine?! Când?!
-Îmi uitasem buletinul acasă, spunea Simona, cu revoltă infantilă, iresponsabilă și deși aveam legitimația de serviciu la mine, cu fotografie, vizată la zi, după ce stătusem la ditamai coada, n-au vrut să-mi dea 200 g de salam de vară. Vorba vine, de vară, făcut mai mult din resturi de animale, prelucrate și introduse în salam. Spune lumea că este soia, dar nu, ar fi bine să fie soia, ar fi mai sănătos. Am citit un reportaj în Literaturnaia Gazeta. Doi jurnaliști din Moskova au vizitat fabrica de mezeluri și au văzut cu ochii lor totul: oasele și pieile de animale sunt topite într-o baie de soluții chimice, se decantează, se usucă, se macină și pulberea obținută este băgată în salam. A, există și o secție ”de stânga”, care face salamuri după rețete tradiționale, dar numai pentru ”Tovarăși”, pentru ștabi. După publicarea reportajului, fabrica a dat ziarul în judecată. La proces cei doi ziariști au adus douăsprezece pisici, strânse de pe străzile Moskovei și le-au pus în față, să mănânce, salamul care se vindea în magazine. Pisicile au mirosit și le-au întors coada... și cu asta procesul s-a încheiat...
Simona locuia în București și fusese în vizită la Galați. Dusese cercelușii de aur, care nu fuseseră gata la timp, de 1 Mai, când le-au rupt turta celor două finuțe gemene, Rodica și Raluca. Cetățeanul din fața ei invers, locuia în Galați și mergea în delegație la București. Numai că, pe teritoriul Simonei, domnul se dovedea mai descurcăreț:
- Unde spuneți? În Hala Socului? Păi acolo e nea Milică, om cumsecade, de fiecare dată mă ajută cu un baton - două de salam, cu ceva carne, niciodată nu plec cu mâna goală de la el.
Dar nu mai fiți necăjită, să mai treacă puțin timp, două - trei luni și o să vedeți ce bine o să fie și la noi.
Și la noi, pentru că în țările vecine era deja altfel... Germanii dărâmaseră Zidul Berlinului pe 3 octombrie, în acel an. La bulgari văzuseră la TV manifestații impresionante, doamne în haine de blană, probabil soliste de la Operă, cântând în fața mulțimii, în nu știu ce piață din Sofia, arii din opere, imnuri de libertate... Jivcov nu opusese rezistență. Apăruse un Mladenov, care fusese recomandat mulțimii, în fața camerelor TV, ca un tovarăș progresist, un om cult, cu vederi democratice, care vorbește două - trei limbi străine...Și noi din România vedeam tot... Bucureștenii priveau la televiziunea bulgară, își cumpăraseră dicționare și începuseră să învețe bulgara. Apăruseră bancuri, cum că ar trebui să plătim abonamentul radio în mărci germane (se asculta Europa Liberă) și abonamentul TV în leva. Era o folie când lumea comenta serialul de la bulgari din seara precedentă. La fiecare povestea era altfel, dar n-avea importanță, titlul era același:”Pasărea spin”. În rest, frumoasele imagini color le înțelegea fiecare după imaginația lui. Oricum era infinit mai interesant decât cele două ore cu știri despre Tovarășul și Tovarășa, plus imnuri de slavă în cinstea lor, de parcă erai la biserică. Simona își amintea că a dus-o cineva să viziteze noua Biserică Baptistă, făcută cu fonduri din străinătate. ”Fiți atenți, să nu vă atingeți de calorifere, să vă ardeți!” i-a atenționat persoana care-i invitase. Pe vremea aceea în București mureai de frig în casă. Ca să mergi la culcare, te îmbrăcai cu plovere, halate de molton, dar tot erai nevoit să respiri aerul înghețat, așa că cei mai sensibili răceau în gât, la plămâni... Deci să fie caloriferul fierbinte era o mare mândrie pentru baptistul respectiv. Un medic, care era și predicator, a strigat o critică împotriva femeilor, care se fardează pentru a-i corupe pe ”sărmanii” bărbați, totul pornind de la o interpretare liberă a istoriei lui Iosif cu femeia lui Potifar. După predică a urmat un fel de Cântarea României, cu poezii și coruri întru slava lui Dumnezeu, dar Simona se gândise că aveau un ritm prea revoluționar, în timp ce la Televiziunea Națională, corurile pentru slăvirea Lui și a Ei aveau rezonanță psalmică. Pe vremea când fiica Simonei avea patru - cinci ani, când se strigau la televizor lozinci, cum auzea lozinca :”CEAUȘESCU - PCR!”, Cocuța se înstala lângă aparat și striga și ea, cu toată gura. Mama nu-i înțelegea acest entuziasm, până când, într-un final, a priceput: Cocuța înțelegea că se strigă: ”Ceaușescu pe cer e!”, este pe cer și asta i se părea foarte amuzant.
Cum românul e capabil să-și persifleze propria soartă, apăruseră bancuri și pe tema frigului din apartamente: ”Cum merge un șoricel capitalist pe calorifer? Lipa - lipa - lipa - lipa. Dar un șoricel socialist? Lipa - uf, suflă-n lăbuțe, lipa - uf”. Simona zâmbi amar la amintirea altui banc: Pe stradă trece un cortegiu mortuar. Văduva bocește:”Cum te duci tu, bărbate, la întuneric și frig? Bulă îi strigă lui taică-său: Închide repede geamul, că ăia vor să aducă mortul la noi în casă!”
Mai apăruse o strofă satirică:”Afară frig, /În casă frig,/ Deschid ferestrele și strig: Să ne trăiești,/ Partid iubit, Că ne-ai călit!”
Nu era numai frigul, se oprea frecvent și curentul electric, se opreau gazele, apa...
Dar omul din față continua: O să fie bine și la noi, o să vedeți.
Simona, sceptică, răspunse:”Nu are cum să fie bine, s-a denaturat substanța, esența poporului, trebuie să treacă treizeci - patruzeci de ani de proprietate privată, pentru ca poporul să reînvețe să muncească. Oricum, dacă mai durează mult, mor toți țăranii bătrâni și n-o să mai știe nimeni cum trebuie să fie muncit pământul. Deja pe la noi, pe la Panciu, viile sunt pline de bălării. Cică după a doua prașilă a mai dat o ploaie și au crescut buruienile la loc. Ar fi trebuit să se prășească din nou, dar brigadierul a spus că nu mai are de unde să dea zile-muncă și pe gratis oamenii n-au putut munci, că nu e via lor, e doar ”A NOASTRĂ”, iar ce este al tuturor, nu este al nimănui.
Câteva luni mai târziu, un complotist internațonal, Brucan, cu rol și la aducerea comunismului în România, și care jucase un anumit rol și la înlăturarea lui, declarase într-un interviu, dat unei reviste de limbă engleză, ceva despre ”stupid people” și despre necesitatea de a se scurge douăzeci de ani, pentru ca România să reintre în normalitate. Un cititor de presă engleză a făcut declarația cunoscută și tot neamul s-a inflamat indignat. Simona, care preconizase dublu, avea să zâmbească iar trist în sinea ei, dar neștiută de nimeni... Timpul va da dreptate cui?
Pentru moment, suntem în toamna anului 1989 și România se pregătește de al paisprezecelea congres al PCR. În întreprinderi, în instituții, în școli, se fac adunări ale oamenilor muncii (tot un fel de vite de povară, voia să însemne) care să trimită Tovarășului telegrame, să-l roage să fie în continuare Secretarul general al partidului, Președintele țării, etc...etc... Mulți se gândeau că are omul șaptezeci de ani, ar fi cazul să se pensioneze, mai ales că se pare a fi și suferind... Simona îl văzuse în luna iunie de aproape, fusese în apropierea lui pe Stadionul ”23 August”, când s-au serbat patruzeci de ani de la înființarea organizației de pionieri. Arăta tare rău. După două zile l-a văzut la TV cum făcea o vizită de lucru undeva, în județul Suceava, cum pășea voinicește peste brazde, măsurând adâncimea arăturii.. Să vezi și să nu crezi.. Oare o fi fost chiar el, sau sosia lui?!
Și cu pregătirea măreței aniversări pionierești, ce tevatură a mai fost! Copiii erau luați zilnic de la școală cu autocarele și duși pe stadion, pierzând cu asta o grămadă de timp, când ei ar fi ajuns pe jos în câteva minute, căci școala lor era separată de stadion doar de un gard. Pentru învățarea exercițiilor demonstrative erau închiși într-un fel de țarc, de unde nu aveau voie să iasă cinci - șase ore. O fetiță a venit la Simona, care-i era dirigintă și i-a spus că vrea urgent la toaletă. Simona a luat copilul de mână să-l ducă la școala nr.4, care era chiar peste gard și a cerut permisiunea celor ce păzeau intrarea în țarc, să le lase să treacă. ”Nu e voie!”, i-au răspuns cerberii. ”Se scapă copilul pe el”...”Nu e voie!”... Simona, cu suflet de mamă pentru bietul copil, a forțat ieșirea. În urma ei, de la vreo douăzeci de metri, inspectoarea de personal a strigat:”Tovarășa profesoară, nu e bine ce faceți!”...dar nu s-a întâmplat nimic, nu a fost nicio consecință. Ar fi fost absurd. Dar uite așa, nebunia unui dictator se propagă în cercuri concentrice, cu rezonanță tot mai intens înnebunitoare, tot mai primitiv agresivă, împotriva celor mai mici amănunte ale normalității vieții.
Cu vreo două săptămâni înainte de congres, cineva spunea în taină prietenilor, la care trăsese seara o fugă:”Măi, să nu ieșiți din casă, dacă o fi ceva pe străzi în timpul congresului! Ăștia vor să omoare oameni. Cică la garajele Miliției se blindează mașini mici și se montează mitraliere pe ele”. ”Fii liniștit, eu nu mă mișc din casă” - a răspuns Sandu. Dar începând cu 21 decembrie...l-a păzit Dumnezeu, că a fost peste tot: când se trăgea asupra palatului, el era cu gărzile patriotice pe palat, asupra gărzilor patriotice s-a tras, când a fost arestat Nicu Ceușescu, era și el alături și împreună cu câțiva oameni cu mintea trează l-au scăpat pe acesta de soarta lui Moțoc. Ce vină avea el de ce a făcut tată-său?! Pe unde a fost el, personal, a căutat să facă bine, mă rog, când nu bea și nu pierdea la ruletă herghelia de la Mangalia, dac-o fi adevărat. Dar un țigan tot i-a înfipt cuțitul în abdomen. L-au cusut medicii de la Spitalul Militar, cu care ocazie i-au văzut ficatul afectat de ciroză. Și într-adevăr, deși pușcăria lui nu a fost grea și a fost și dus la tratament la Viena, Nicu Ceaușescu n-a mai dus-o prea mult timp. A rămas tristă în urma lui o frumoasă și talentată cântăreață de la Operetă.
Primii, cărora Ceaușeștii le-au distrus viața, au fost proprii copii. Se pare că doar băiatul cel mare, Valentin, foarte apreciat de oamenii cu care lucra la IFA, a reușit să se căsătorească cu cine a vrut. Lui Nicu nu i-au permis să se însoare cu fata lui Mizil, apoi i-au ”dat-o” pe Poliana Cristescu. Povestea fratele mai mare al Simonei, că la o petrecere între ”tovarăși”, Nicu s-a abțiguit și spunea ”Partidul mi-a dat-o, partidul s-o iubească!”, mă rog, cu termeni mai plastici. Și această Poliana a fost o victimă a lor. Locuia singură într-o vilă, undeva, pe str. Sandu Aldea... nu avea voie să mănânce decât ce i se trimitea de la Palatul Primăverii...Cine lucra cu ea, la tineret sau la pionieri, spunea că se acrise, se făcuse tare rea...
Și a venit Congresul ...și a trecut...
Oamenii au fost scoși din întreprinderi și duși acolo, la Sala Palatului, ca ”aplaudaci”. În pauză au fost tratați cu sandvișuri, cu Pepsi... Oamenii aveau acasă copii, așa că în zilele următoare au si-au adus instrumentele de căpăcit sticle, să poată duce Pepsi acasă, la copii, căci în magazine nu se găsea. Or fi dus şi bunătăţile de la sandvişuri, nici de acelea nu se găseau. Simona îşi amintea lecţia despre micul dejun, de la clasa a şaptea. O lecţie dialogată, în care copiii spuneau că le place să mănânce unt, caşcaval, şuncă presată... Elevii clasei au izbucnit în râs: Păi de unde să mâncăm noi d'astea, tovarăşa?!
CAPITOLUL II
P O L O N I A
Simona se întoarse cu gândul spre celelalte țările socialiste, în care se produseseră deja schimbări social-politice în acea toamnă fierbinte. Țări în care călătorise în interes de serviciu, ca traducătoare de rusă, la diverse conferințe CAER /Comisia de Ajutor Economic Reciproc/. La aceste întruniri limba de lucru, în care se vorbea și se întocmeau documentele, era rusa. În URSS și în toate celelalte țări socialiste exista câte un singur minister care se ocupa de producerea tuturor tipurilor de mașini-unelte și scule. La noi se produceau schimbări frecvent: se despărțeau în două ministere, apoi se uneau, după un timp iar se despărțeau...
În 1983 și 1985 vor vizita toți trei, ea, Sandu și Cocuța, călătorind cu mașina și cu cortul, aceleași țări socialiste.
Prima țară în care a călătorit Simona, în interes de serviciu, a fost Polonia. În aprilie 1974 a fost trecută pe lista delegației care pleca la întâi septembrie în Polonia, la Poznan. Nu mai fusese cu avionul. A intrat într-o stare de frică... până când, fiind în autobuzul 119, o betonieră a lovit autobuzul, l-a târât câțiva zeci de metri, șoferul a fost catapultat prin ușă și a trecut autobuzul peste el...Se pare, totuşi, că omul a supraviețuit. Simona era cu Letiția, sora ei mai mică, pe scaunele din spate ale autobuzului, lângă taxatoare. Încă mai erau taxatoare în autobuze. Din acel moment i-a dispărut frica de avion. Dacă e să vină ghinionul, vine și pe pământ, ba chiar există mai multe posibilități. Simona a avut destule situații critice: unui camion i s-a desprins o roată din mers și a trecut la jumătate de metru de Simona; de la etajul 10 al unui bloc de pe Șoseaua Vergului, un nebun a aruncat o cheie de desfăcut șuruburi, destul de mare, care a căzut tot aproape de Simona...și altele... Așa că pe 1 septembrie a plecat liniștită la avion. Mergea cu domnul Popa de la Centrală și cu trei specialiști de la industria lemnului. Nu-i cunoștea, erau colaboratorii domnului Popa. Agenția TAROM era încă pe str.Batiștei, în spatele Hotelului Intercontinental. Circula pe atunci un autobuz, nr. 174, care mergea din Șos. Pantelimon în centru, pe str. Batiștei, apoi cobora la Sala Palatului, de unde se ducea până în cartierul Militari. Așa că Simona avea, cum s-ar spune, mașina la scară. Era tânără, nu împlinise încă 30 de ani. Colaboratorii au privit-o cu simpatie. S-a plecat de la aeroportul Băneasa. La urcarea în avion, funcționa încă o lege: Ladies first! Pentru că mergeau cu un avion cu motor, bărbații au dăscălit-o pe Simona să ocupe locuri pentru toată delegația în partea din spate a avionului, să fie zgomotul de la motor mai atenuat. La avioanele cu reacție, în schimb, era mai bine în partea din față. În avion stăteau toți cu ochii pe ea, să-i vadă reacțiile la primul zbor.
Simona a constatat că nu a fost nimic nou. TOATE SENZAȚIILE ÎI ERAU CUNOSCUTE DIN FILME. Când s-au ridicat, a văzut de sus loturile mari de culturi ale CAP-urilor și IAS-urilor. După ce avionul a coborât sub plafonul de nori deasupra Poloniei, de sus se vedeau ogoare de dimensiuni mici și Simona a priceput că în Polonia agricultura nu a fost cooperativizată. De la această situație se va trage criza alimentară care va atinge, peste vreo trei-patru ani, Polonia. Oamenii au plecat la oraș, în industrie și au rămas terenurile nelucrate.
De la Varșovia la Poznan au mers cu alt avion, apoi cu un autobuz până la casa de odihnă a institutului de cercetări, situată pe malul unui lac, la 12 km de oraș.
Au fost doar de câteva ori în oraș. Totul era elegant, curat, îmbelșugat. Duminică au fost duși să asiste la Sărbătoarea Recoltei, pe stadion. Nu li se asiguraseră locuri. În stadion au intrat grupuri de oameni în costume populare. Un grup avea costumele exact ca cele de la noi, din Ardeal. ”Uitați, domnu Popa, costume ca la ardeleni!” - ”Așa se și numesc, ardeleni”, a spus în limba română domnul care stătea pe scaunul alăturat. ”Cum de știți românește?” ”Sunt născut - crescut la Cernăuți”. Soției domnului nu i-a convenit situația și au plecat, eliberând astfel locurile pentru Simona și domnul Popa. Pe intervalele dintre scaune circulau adolescente, într-o imitație de costum polonez, cu fustița extrem de scurtă și înfoiată, care ofereau spre vânzare, de pe niște platouri, care aveau un sistem de prindere de după gât, sandvișuri și cutii piramidale cu diverse tipuri de răcoritoare. Mici amănunte, dar cât confort al vieții sugerau...
In acel an era a douăzeci şi cincea aniversare a automobilului Polskii Fiat. Au defilat pe centrul oraşului maşini de epocă. Şoferii şi însoţitoarele erau îmbrăcaţi conform modei din anul de fabricaţie al automobilului. Seara au venit cu toţii pe malul lacului, unde avea loc acţiunea CAER. Petrecerea a ţinut până târziu, în noapte. Mulţi petrecăreţi au rămas peste noapte în căsuţele din camping, construite pe două nivele: la parter o cameră de zi, sub acoperiş erau dormitoarele.
Delegaţii CAER s-au bucurat şi ei de petrecerea generală.
La plecarea spre țară, domnul Popa a ținut morțiș s-o ducă pe Simona să vadă o piață în Varșovia. Cât belșug față de piețele bucureștene și încă nu intrasem în perioada cea mai neagră...A mai fost Simona în Polonia încă de trei ori. La sfârșit de februarie - început de martie 1977 nu a apucat să-și mai îmbogățească impresiile despre Polonia, deoarece a prins-o cutremurul din 4 martie 1977 acolo și a plecat imediat. În vinerea aceea fusese prima zi însorită în Polonia. Impreună cu dl.Matiescu, Simona a fost în oraş pentru cumpărături. De la mici magazine particulare, da, în Polonia existau magazine particulare, Simona şi-a cumpărat guler şi căciulă de vulpe argintie şi un colier de agate albe. A aflat ulterior că sunt pietre aducătoare de noroc. Şi se pare că da, a avut noroc!
Seara s-a pornit un vânt atât de puternic, încât a rupt firele de telefon și Simona nu a putut suna la Varșovia, colegului de facultate, Mihai. Îl întâlnise data trecută, în aeroport la Varșovia. Pur și simplu se așezase pe scaunul alăturat. Se însurase cu o poloneză și lucra ca interpret. Întorcându-se spre cameră, pe culoarul lung, cu dușumele, Simona a perceput un ușor tremur sub tălpi. ”Te pomenești că mă prinde vreun cutremur pe aici, s-a gândit ea. Sau o fi fost acasă și s-a simțit și aici, atât de departe, lângă granița cu R.D.G.?!... În seara aceea Simona nu putea adormi. Stătea și asculta radio. A venit responsabila de protocol cu biletele și i-a spus că a reușit să le rezerve locuri la avion pentru sâmbătă. Deși trebuiau să plece abia marți, Simona, fără explicație logică, doar pe bază intuitivă și instinctivă, a considerat că ar putea pleca sâmbătă... Și așa a fost! Întâi a auzit la radio, peste fondul muzical, vorbire românească, apoi muzica s-a oprit și a fost anunțul: "Atenţiune! Peste câteva momente vom transmite un comunicat important!"! Apoi a urmat comunicatul despre cutremur. În zece minute erau plecați. A rămas numai șeful delegației, domnul Matiescu, care trebuia să semneze protocolul. A luat radioul din camera Simonei la el, să aibă postul de radio prins. Au circulat o serie de vești false. Domnul Matiescu locuia într-o vila vis-a-vis de Institutul Parhon. Când a auzit la radio că ar fi căzut Palatul Victoria, a semnat imediat protocolul în alb și a plecat și el. Se gândea că soba din sufragerie era slabă, trebuia refăcută, că a căzut soba peste Lilica, soția lui. Soba căzuse, dar, din fericire, Lilica nu se uita la filmul bulgăresc, care rula în acea seară de vineri. Fiind în dormitor, Lilica se dusese sub tocul ușii de la baie. A simțit lichid cald la picioare și s-a gândit:”Aoleu, am făcut pe mine!”. Nu era asta, căzuse cazanul din baie.
Tot un cazan căzut a salvat viața prietenei de navetă a Simonei, o doctoriță. Alergând din dormitor să vadă ce s-a întâmplat în baie, Mariana a scăpat de biblioteca prăbușită peste pat.
Când au ajuns dimineață în aeroport la Varșovia, li s-a spus că avionul de București nu va pleca, pentru că a fost cutremur și s-au crăpat pistele...Vă imaginați ce era în sufletul Simonei... În sfârșit, s-a anunțat că avionul va decola...A apărut un grup, compus dintr-un domn și o doamnă mai în vârstă, doamna cu un cățeluș în brațe, înconjurați de câțiva ”lachei”... ca atitudine. Probabil e ambasadorul, s-a gândit Simona și l-a întrebat pe unul dintre funcționari dacă are vreo veste despre situația de la București. ”A căzut blocul turn din Piața Palatului”, i s-a răspuns... Altă veste îngrozitoare, dar falsă...alte clădiri căzuseră... În sfârșit, au decolat. Nici nu se înălțase avionul bine, când a dat de un gol de aer și a căzut vreo 300 de metri. Simona a priceput ce înseamnă să-ți simți stomacul în gât și să vezi pe cineva cum devine alb ca varul...
În general, zborul cu avionul este lin. De data aceea parcă ar fi fost cu o căruță pe un drum cu bolovani. Atmosfera fusese puternic bulversată de zguduitura pământului. Când au început să coboare deasupra aeroportului Otopeni și a văzut turnul de control rămas în picioare, Simonei i-a mai venit inima la loc. Până atunci tot drumul se rugase:”Doamne, dacă mi-au scăpat fata și soțul, scapă-mă și pe mine, dacă nu, nu!”...Clădirea aeroportului își pierduse toți pereții de sticlă. În jur erau numai cioburi ... dar cioburile nu contau. S-au suit în autobuzul TAROM-ului. Șoferul, care fusese seara pe autobuz, a povestit cum au trăit acel moment. Autobuzul trebuia să plece spre aeroport la 21,30h. Pe la și douăzeci, cineva a întrebat dacă a pornit motorul. Când a auzit că nu, a strigat că e cutremur și toată lumea a fugit în intersecție. Intercontinentalul, care este instalat pe role, se pleca asupra lor, se ducea în sens invers... La un moment dat, s-a auzit un urlet sfâșietor dinspre blocul ”Dunărea”, fostul ”Carlton”, care căzuse în 10 noiembrie 1940. Blocul s-a năruit sub ochii lor, ca un castel de nisip, apoi... LINIȘTE, acoperită de un nor de praf... Autobuzul nu a putut merge pe bulevard, căci erau prăbușite și blocurile ”Casata” și ”Scala”... Au venit pe Șoseaua Dorobanți. În vitrine, fragilele farfurii de porțelan erau neatinse.... Pe str.Tudor Arghezi a văzut o mașină turtită de dărâmături...Coborând din autobuz pe Batiștei, Simona a făcut semn mașinii care era în dreptul ei. A simțit că Dumnezeu a ocrotit-o când a auzit:”Doamnă, noi mergem pe șoseaua Pantelimon...” ”Acolo merg și eu”. Doi prieteni colindaseră prin tot Bucureștiul, să vadă ce și cum și acum se întorceau spre casă. Au lăsat-o pe Simona în fața blocului. Drept mulțumire le-a dăruit câte o cremă de ras, dintre cele cumpărate pentru Sandu. În bloc liftul nu funcționa. I-a întâlnit pe Sandu și pe Cocuța pe scară. Porniseră după apă, căci și apa era oprită. S-o fi rupt vreun racord, pe undeva...Nu le venea să creadă că mama s-a întors așa de repede... Sandu tocmai vorbise la telefon cu șeful Simonei (iată că ceva funcționa, totuși), cu rugămintea să-i comunice Simonei, cumva, că acasă totul este bine.
În luna decembrie a aceluiași an, Simona a fost din nou în Polonia. Cu trenul, căci colaboratorii erau din Suceava și mergeau la Katowice, un oraș din sud. Colaborau cu o uzină dintr-un orăşel, Zawercie, unde au și fost mutați după câteva zile, la un hotel mic, în renovare, în care Simona a înghețat noaptea de frig. Camera ei era pe colţ, patul la peretele care dădea afară. Ziua, la uzină, era foarte bine. Au sosit la Katowice la trei noaptea. Au văzut că deja erau cozi la magazinele de carne. Au plecat la unu noaptea, tot erau cozi...Inginerul care-i însoțea le-a explicat că tradiția cere ca pe masa de Crăciun să fie un jambon de porc, un curcan și un crap mare și de aceea sunt asemenea cozi.
Când au sosit la uzină, i-au oferit tânărului inginer, cu care colaborau, un pachet de ciocolată. L-a desfăcut pe loc și l-a ”topit” instantaneu. La fel va proceda și un tânăr român, cu care vor călători în 1985: cum au trecut granița în Ungaria și-a cumpărat o ciocolată mare și a ingurgitat-o tot instantaneu. De câțiva ani era criză mare la noi.
În septembrie 1982, la o consfătuire în România, în timpul lucrărilor, Simona a stat între rusoaica Valentina și directorul polonez al unui institut de cercetări. Valentina le-a povestit emoționată că este fericita posesoare a unui lot de 800 mp, dotat cu gaze, canalizare și electricitate, că și-a construit o mică ”dacea”, o vilișoară, că au plantat pomi fructiferi, vie, legume... Polonezul a povestit că el are un teren de opt mii de mp, pe care înainte jucau tenis, golf și pe care acum, de când cu criza alimentară, îl cultivă. Inginerii din Suceava povesteau că, în perioada respectivă, veneau ”turiști” polonezi, se plimbau prin magazinele cu autoservire, luau de la rafturi produse, mai ales mezeluri, mâncau conținutul pe loc și ascundeau unde puteau ambalajul. Vânzătoarele erau înnebunite, căci ieșeau mereu pe minus și erau obligate să plătească ele paguba.
În drumul spre Polonia, în decembrie 1977, Simona a călătorit în compartiment cu o țărancă româncă dintr-un sat din nordul Bucovinei, de pe lângă Cernăuți. Simonei i se umple sufletul de lacrimi de câte ori își amintește de ea. Femeia a povestit ce greu este, că ea nu știe nici rusă, nici ucrainiană, și când se duce la ”selsoviet”=consiliul popular/primărie, nu se poate înțelege. Venise pentru prima dată în vizită la rudele din România, care o plimbaseră şi la Timişoara, și era extrem de impresionată:”Ce frumos este în țară și peste tot se vorbește românește!”...
În 1985 au mers toți trei cu mașina și cu cortul în ceea ce Simona numea ”occidentul socialist”: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG... Sigur, trecuseră prin ”furcile caudine”: aprobări de la sindicat, de la P.C.R., chiar dacă nu erai membru, de la director, de la securistul întreprinderii, abia apoi la Biroul Pașapoarte. Pe vremea aceea, în toate celelalte țări socialiste oamenii aveau pașapoartele personale acasă, cele de serviciu la director, în țările socialiste călătoreau cu buletinul obișnuit... Noi, românii, eram ca într-o închisoare. Cu greu obțineai vizele pentru o călătorie în afara țării. În Occident numai dacă aveai dolari... pentru care trebuia să dai explicații, de unde îi ai...Au fost probleme și cu avizul pentru Cocuța, care era elevă de liceu. Diriginta a refuzat să-și dea acordul. Un prieten o cunoștea pe directoarea liceului și a mers direct la ea. Toți cunoscuții stăteau cu ochii pe ei: vor obține vizele, să plece toți trei?! Le-au obținut, dar a mai fost o încercare: pe pașaportul Cocuței ”uitaseră” să ia și viza pentru Polonia. Probabil s-au gândit că, dacă nu mai au de gând să se întoarcă, vor pleca fără acea viză. Au observat lipsa, au mers și au reclamat-o, și-au făcut mea culpa: ”Da, e vina noastră, am uitat”... In Polonia, Simona şi ai ei au vizitat Castelul Iagelonilor din Krakowia şi numeroasele catedrale ale diferitelor ordine catolice. Mulţimea călugărilor cu ţinutele lor specifice te transpuneau cu cinci sute de ani în urmă, în Evul Mediu. La intrarea în Salina Wieliczka te întâmpina un Crist enorm pe cruce şi portretul Papei Ioan-Paul al doilea, de care polonezii erau foarte mândri. Numele de familie al Papei fiind Wojtila, Simona se gândea că este probabil din neamul autohtonilor geto-daci, peste care au venit prin secolul al şaptelea slavii de vest, oamenii lui Leh, conform legendei. Pe tot traseul parcurs prin Polonia, nu au văzut niciun portret al preşedintelui Jaruszelski. În România era portretul lui Nicolae Ceauşescu peste tot. Despre aşa ceva apăruseră şi bancuri, cum ar fi: Pe vremuri, pe firma prăvăliei scria "LA NICU", intrai în magazin şi găseai carne. Acum pe firmă scrie "CARNE", intri în magazin şi dai de portretul lui "nea Nicu". Alt banc din epocă: "Cu întunericul ăsta de pe străzi şi cu frigul din case, dacă s-ar mai găsi şi de mâncare, ai crede că suntem în timpul războiului." In perioada excursiei, criza din Polonia era deja în urmă. Era din nou belşug, benzina era ieftină, dar pe străzi patrulau maşini de poliţie bine dotate, în care se vedeau poliţişti super-echipaţi şi cu ochelari negri. Au plecat, s-au întors, dintr-o lume mai frumoasă, mai bogată, dar plină de trupe de ocupație sovietice. În Polonia era din nou belșug: mâncare multă, bună, la prețuri accesibile, benzina ieftină, abundență de produse industrial de larg consum. Spre Austria tot o porniseră, la un moment dat: din cauza furtunii au rătăcit drumul. Când s-au întors în țară au respirat ușurați, nu mai erau trupe străine, dar nici să cumpere pâine n-au găsit...alte alimente nu au căutat, pentru că-și făcuseră provizii de pe unde s-au plimbat...
CAPITOLUL III
B U L G A R I A
În aprilie 1975 Simona a mers în Bulgaria. Chiar în ultima decadă a lunii. Au zburat de la București la Sofia cu un avion care scârțâia din toate încheieturile, de-ți era teamă că acum-acum se dezmembrează. Era avionul de pe ruta Bucureşti - Sofia - Atena - Cairo şi retur. De la Sofia la Varna aveau alt avion, mai performant, dar abia seara. Au avut câteva ore libere pentru a vizita ”muzeele comerciale” din centrul capitalei bulgare. Așa numeau delegații români magazinele, muzee comerciale. Diurna era mică, se schimbau bani personali doar 250 lei... De data aceea Simona avusese norocul să i se aprobe o sumă în plus, așa că și-a cumpărat de la Sofia cercei de aur. Erau ca un trifoi cu patru foi, cu un mic rubin în mijloc. În România deja nu se mai vindea aur în magazine. Pentru verighete tinerii aveau nevoie de o aprobare specială. Dar acea epocă a fost botezată de cei de sus ”epoca de aur”... Pe ce criterii, nu se știe. În acea delegație, Simona călătorea cu doi domni care se apropiau de vârsta de pensionare. Ei au ajutat-o să-și pună cerceii în urechi, operațiune sensibilă. Simona își făcuse găuri la urechi pentru cercei abia când i-a făcut Cocuței. Pentru urechea crudă a bebelușului de nici patru luni, operațiunea a fost nedureroasă, la Simona a fost mai greu. Și-a cumpărat pentru început niște cercei de argint aurit, care s-au rupt repede, așa că, fiind de vreo doi ani fără cercei, găurile se cam astupaseră. Dacă cineva ar fi ascultat la ușa camerei replicile din timpul reinstalării cerceilor în găurile vechi, care au necesitat să fie desfundate, și-ar fi putut imagina un film destul de ...hai să spunem, ciudat.
Consfătuirea C.A.E.R. a avut loc la Casa Jurnaliștilor, la ceva distanță de Varna. Era o clădire turn. Pentru prima dată Simona s-a bucurat, ca-n basme, ca ușile "de cleștar" ale palatului să se deschidă singure în faţa ei, pentru a o lăsa să intre. Liftul avea ușile, și de la cabină, și de la palier, tot "de cleștar", așa că cei ce urcau sau coborau erau văzuți ca la vitrină de persoanele de pe palier. Delegației române i s-a alăturat și directorul tehnic al institutului, care era deja în Bulgaria, de la o altă acțiune.
Au lucrat câteva zile bune. Ședința era pe probleme de instalații hidraulice. Directorul știa limba rusă. Își făcuse doctoratul la Moskova, așa că s-a descurcat singur la grupa lui, fără traducător. Când s-a ajuns la ședința comună, finală și li s-a cerut să verifice documentele, pentru a observa dacă nu s-au strecurat cumva greșeli, referindu-se la cifre sau nume de persoane și instituții, Simona a crezut că se referă la orice tip de greșeli. Și a corectat, ca o profesoară conștiincioasă, toate greșelile de gramatică. Așa au aflat toți delegații că au între ei o profesoară.
Au mers în excursie cu toții la Balcic și la Capul Caliacra. În aprilie 1975, pe stradă și în magazinele din Balcic se vorbea românește. ”De ce se află în Bulgaria, dacă aici trăiesc români?”, a întrebat Marianne, traducătoarea nemților. ”Pentru că la voi există Zidul Berlinului”, i-a răspuns Simona…Ce altă explicație scurtă și la obiect ar fi putut da?! La Capul Caliacra a fost Simona încă de două ori, dar nu se vedea mare lucru. Era ocupat de o unitate sovietică de rachete. Totul era acoperit cu material de camuflaj. Turiștii mergeau pe o potecă îngustă, pe partea dreaptă a capului, ajungeau în extremitatea lui, li se povestea legenda celor patruzeci de fete creștine, răpite de turci, care, decât să ajungă sclave în haremurile turcești, au preferat moartea, aruncându-se în mare de pe stânca înaltă și îngustă, după ce își legaseră între ele cosițele lor lungi. Cum arată cu adevărat ruinele fostei cetăți a lui Lisimah, Simona va vedea abia peste aproape 40 de ani, când va merge într-o excursie de o zi, de la Eforie Nord, și se va alătura unui grup de studenți din Ohio, SUA, cărora un ghid le povestea istoria Capului Caliacra. În acel sfârșit de aprilie 1975, Simona a văzut cum, seara, trotoarele din Varna erau spălate cu mopul, cu apă și cu detergent. De aceea erau așa de curate. În după-amiaza aceea au vizitat și Catedrala Ortodoxă din Varna, unde se permitea a fi aprinse doar lumânări din ceară de albine, care nu fac fum. Simona și-a bucurat ochii într-un magazin de bijuterii, unde o cutie de dimensiunile unei mese de birou era plină cu inele, cercei, medalioane, lănțișoare, broșe din aur, cu fel și fel de prietre prețioase, amplasate în mici despărțituri sau în cutiuțe speciale.
S-au întors cu trenul. Așa a hotărât Simona, iar cei doi domni mai în vârstă au fost de acord. Au mers cu un tren personal de la Varna până la Ruse, unde au așteptat trenul international care circula de la Sofia la București, apoi mai departe, spre Iași, Chișinău, Kiev, Moskova. În felul acesta au scăpat de a zbura iar cu două rânduri de avioane și au făcut și economie statului, căci banii plătiți pe biletele de avion vor fi recuperați de la TAROM. Biletul de tren a fost incomparabil mai ieftin. În compartimentul de tren s-au conversat cu un cetățean vesel și prietenos. Povestea omul că are copilul la o grădiniță amplasată în afara orașului, să fie copiii la aer curat. Vine luni dimineață o mașină și ia copilul, miercuri seara îl aduce să-și vadă părinții, joi dimineața este luat din nou până vineri seara. Și în Bulgaria, ca în toate celelalte țări socialiste, inclusiv URSS, sâmbăta era zi nelucrătoare. Oamenii aveau loturi de grădină cu mici căbănuțe, unde se duceau la sfârșit de săptămână. De vineri seara până duminică seara nu prea vedeai mașini particulare pe șoselele din Bulgaria. Oamenii stăteau la grădină, să-și lucreze loturile. Specific Bulgariei mai era faptul că pe lângă întreprinderi se găseau mici ateliere pentru servicii: de reparat încălțăminte, îmbrăcăminte, aparatură electrocasnică. Erau ajutați și cu aprovizionarea, așa că, plecând de la serviciu cu problemele administrative rezolvate, bulgarii chiar se puteau bucura de timpul liber. În Bulgaria Simona va merge și cu familia, în septembrie 1983, primele 10 zile din lună. Atunci vor circula mai mult, vor vedea mai multe. Sigur că în provincie nu era chiar aprovizionarea din Sofia, dar, oricum, era belșug în Bulgaria. Prețurile, însă, nu erau chiar mici. A văzut magazine de carne, în care lumea stătea la rând la produse mai modeste, în timp ce cotletul era foarte frumos și de neatins. Simona și-a amintit că în perioada când plăteau câteva rânduri de rate, și la casă, și pentru mobilă, şi la CEC, li s-a întâmplat și lor la fel, să aibă la magazin cotlet, la 26 lei per kilogram, dar ei să cumpere șiră de porc, la 5 lei kilogramul… În Balcic deja nu se mai vorbea românește pe stradă. La Capul Caliacra au ajuns dimineața foarte devreme. Exista, înainte de intrarea pe potecă, un fel de bar, care încă nu se deschisese. Venise doar un lucrător, care s-a bucurat să vorbească în limba română cu ei. La întoarcere, barul fiind deschis, șefii de față, lucrătorul respectiv și-a ferit privirea, nu a arătat că i-ar fi cunoscut vreodată. Au înțeles. Mai întâlniseră români în prima lor zi în Bulgaria, la muzeul de la Grivița. Era un autocar cu pensionari. Cu câtă dragoste i-au înconjurat! Oamenii își aminteau că au trăit în România Mare, că au studiat la facultăți în România interbelică… Doar ghidul, om la vreo patruzeci de ani, vorbind o română perfectă, fără cel mai mic accent, a mințit că a studiat limba română singur, că i s-au trimis manuale de la Sofia… În ultima noapte în Bulgaria, au dormit în mașină, într-o poiană din pădure. Voiau să viziteze o anumită monastire, numită Podzemskii Monastâri. Simona nu a acordat atenție denumirii, semnificației ei. Peste noapte s-a visat înconjurată de toți colegii de liceu despre care aflase, la întâlnirea de douăzeci de ani de la absolvire, care avusese loc în luna iunie, că sunt plecați pe ceea lume. S-a trezit și s-a gândit că, probabil, se află în apropierea cimitirului monastirii, că această apropiere i-a provocat visul. I s-a făcut teamă și a încercat să-l trezească pe Sandu, să plece de acolo. N-a avut succes. Norocul a fost că s-a luminat repede. Au pornit la drum și au văzut săgețile indicatoare pentru monastire. ERAU CATACOMBE ALE PRIMILOR CREȘTINI, de pe vremea trecerii Apostolului Andrei prin ținuturile noastre. De aceea se numea MONASTIREA DE SUB PĂMÂNT. Peștera Sfântului Andrei din Dobrogea noastră se află nu prea departe. Dar pe atunci Simona nu știa de existența acestei peșteri. În ultima zi au mai dat o tură prin Ruse, de unde au cumpărat podoabe de mireasă făcute din puf. Erau la modă și le fuseseră cerute expres de una dintre fine. În acea toamnă urmau să cunune două perechi de tineri. Au mai cumpărat un set de tacâmuri nemțești, foarte drăguțe. După ce au ajuns acasă, Sandu a mărturisit că au călătorit cu mașina pe toate coclaurile munților Bulgariei, vizitând câteva peșteri și poiana cu stânci caudate, locuri izolate, fără să fi avut pompa de umflat cauciucurile la ei!!! O uitase acasă. Norocul a fost că nu li s-a spart niciun cauciuc. Bulgaria avea șosele bune, erau asfaltate până și drumurile dintre ogoare. Oamenii erau duși cu autobuze elegante la munca pe ogor, nu ca la noi, în camion sau chiar în remorca de la tractor. Pe o pantă mai abruptă s-a răsturnat odată o asemenea remorcă, au fost morți și răniți…
La un moment dat, mergând pe autostradă, au văzut un miliţian îndreptând spre ei un pistol. Până să priceapă că este, de fapt, un radar, au cam îngheţat...
În martie 1985 Simona a mai mers la o consfătuire CAER în Bulgaria, la Plovdiv. Din nou cu specialiști în utilaje pentru prelucrarea lemnului. Erau cazaţi la un hotel pentru turişti. Grupe de turişti ruşi mişunau prin hotel şi prin restaurant. Simona traducea pentru soţia ministrului pe ramură, ingineră. In restaurant s-a apropiat de masa lor ghida sovietică, o bătrânică isteaţă, care le-a întrebat: "Moskva? Leningrad?". "Inseamnă că arătăm foarte bine", s-a bucurat soţia ministrului, o femeie elegantă. Pentru a merge la restaurant, trebuia ocolit hotelul, pe lângă peluza cu gazon. Pe gazon erau împrăştiate, drept îngrăşământ natural, excremente de porc. In drumul lor spre masă, oaspeţii se "bucurau" de aroma lor generoasă...Cocuța o rugase pe Simona să aducă din Bulgaria câteva tăvițe cu carne, de la autoservire, cum văzuse când au fost în excursie, și câteva cutii cu smântână groasă ca untul… Pentru că în trenul de la venire fusese extrem de cald, Simona nu i-a îndeplinit dorința, risca să se altereze produsele. A cumpărat în schimb câteva discuri din vinil cu tineri soliști bulgari, foarte îndrăgiți de tinerii români din sudul țării, care urmăreau televiziunea bulgară. A doua zi a venit în vizită Luxița, fiica verișoarei Mura, cu prietenul ei și acele discuri cu muzica lor s-au bucurat de mare succes.
Alte impresii plăcute din Bulgaria? Destule. La PURDIM, la casa-muzeu, în care a locuit Principele Carol I în timpul Războiului de Independenţă, custodele a vorbit cu vădită admiraţie despre personalitatea Principelui, despre modestia lui, despre faptul că mânca de la cazan, aceeaşi hrană cu soldaţii. Camera lui era la fel de severă ca o chilie de monah: un pat metalic îngust lângă perete, în mijloc o masă de lemn simplu, nelăcuit, înconjurată de taburete de aceeaşi calitate. La LOVECI: Case acoperite cu plăci din ardezie, un pod acoperit peste râu, cu prăvălioare cu produse artizanale pe cele două laturi. Cocuţei i-au plăcut nişte pantofiori artizanali, îi veneau foarte bine, dar... Statul român nu schimba pentru copiii sub 14 ani niciun ban!!! Poate ar fi trebuit să schimbe o sumă în plus, căci copiii vor tot ce văd: şi îngheţată de banane, şi să se dea pe toboganul cu apă...şi... Cocuţa s-a bucurat de ele, Simona şi Sandu prin reprezentanta lor... În Sofia au văzut un miliţian ajutând unui copil să-şi repare bicicleta. Sandu a remarcat: Miliţienii români nu ar face aşa ceva. Peste câţiva ani chiar vor fi în situaţia să ceară ajutorul miliţienilor din intersecţia de la Tişiţa, să le împingă puţin maşina. Au fost refuzați. Şoferii unui TIR bulgăresc au acceptat să-i ajute. Văzându-i pe bulgari cum împing, au venit şi miliţienii români...Nu mai era necesar. La SOFIA au poposit într-un camping în afara oraşului. Seara, Simona a propus să meargă în centru. "Ce sens are să ne mai obosim?", a întrebat Sandu. "Să vadă şi Cocuţa cum arată o capitală noaptea". Pe vremea aceea Bucureştiul, ca întreaga ţară, era cufundat în beznă. Cocuţei nu-i venea să creadă când i se povestea că în urmă cu nişte ani, până să comande Ceauşescu totul în ţară, în Bucureşti erau reclame luminoase, din tuburi de neon albe, roşii, albastre, mari cât clădirile. In centrul Sofiei au admirat Palatul Culturii. In faţa acestuia era un bazin, în mijlocul căruia trona un monument în formă de scoică deschisă, conţinând o mare perlă neagră. TOATE MONUMENTELE DIN BULGARIA ERAU LUMINATE DE REFLECTOARE, AMPLASATE LA BAZA LOR. Lumina reflectoarelor profila impresionant monumentele pe cerul nopţii. În fiecare oraş exista un loc special de comemorare a eroilor, cu flacără veşnică, cu gardă de onoare în costum popular, sub deviza: "NIMENI NU E UITAT". Un banc bulgăresc din epocă: "Pe şoseaua spre Kulata, spre graniţa cu Grecia, este oprită o maşină. Miliţianul se apropie, salută şi-l felicită pe şofer. Din elicopter fuseseră observate toate maşinile de pe şoselele Bulgariei, iar el respectase cel mai bine regulile de circulaţie. "Şi asta mă ajută să obţin permisul de conducere? - întreabă şoferul. "Nu-i daţi atenţie, tovarăşe miliţian. Aşa glumeşte el când e băut" - intervine soţia. "La ce-ţi trebuie permis, că şi aşa maşina e furată", sare şi mama soacră. "Cum - cum?! Deja am trecut graniţa_!" - întreabă şi bunicul, care era surd şi nu auzise discuţia...
Vom continua
|
Maria Rodica Pârvan 12/4/2019 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.