Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Drumul spre țară

Mă adresez cu tot respectful dumneavoastră la fel cum m-aș adresa tuturor românilor ce își iubesc mai mult sau mai puțin ȚARA.
Drumul spre ea nu este nici scurt nici ușor dar odată ajuns pe meleagurile de unde ai luat prima inspirație de aer spre existența vieții, ceva mirific se întâmplă în mintea și sufletul nostru.

Munții cu pădurile ce trimit pe vânt oxigenul binefăcător,dealurile cu podișurile lor pline de mustul îmbietor al viței de vie, al prunelor ce fac să se încingă cazanele, al merelor, perelor sau gutuilor ce strălucesc în minunatul soare de toamnă, sunt tablouri vi ce le poate pătrunde simțurile fiecarui ins ce-și lasă din preocupările cotidiene un minim timp pentru o vizită în Țara care ia dăruit atât de multe lucruri de care a beneficiat în cursul existenței lui .

Am lăsat la urmă dar ele sunt înaintea tuturor, CÎMPIILE ȚĂRII.
De la est la vest de la nord la sud, acolo unde holdele sau ridicat din pământul roditor spre soare ca să hrănească tot ce mișcă pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Câmpiile Moldovei, Banatului sau Transilvaniei, dar mai ales Câmpia Română cu Bărăganul ei ce arată ca un imens tablou pictat de o mână măiastră.
De la Insula Mare a Brăilei până în inima Olteniei pe terenuri ce nu le poate cuprinde orizontul stau privind spre soare lanuri de floarea soarelui de o mărime și frumusețe fără margini.
Lanurile imense de porumb,culturile de rapiță, dar mai ales grâul,...holdele de grâu
ce-și pleacă greutatea spicului spre pământul ce la făcut mare,toate sunt strânse de zeci ,sute de combine de mare capacitate și duse în hambare.

Trenul Bucureși -Timișoara până la Filiași a fost martorul entuziasmului meu iar aceste tablouri imense ce nu pot fi găsite oriunde mi-au născut în cugetele mele o poveste pe care am încercat să o transpun în versuri,și care poate încânta sau sensibiliza sufletele celor ce iubesc deopotrivă atât România cât și poezia.

În minunatul folclor românesc există o mulțime de povești despre floarea soarelui dar această versificare poate veni să aducă un plus creatiilor populare românești.
Las colectivului redactional al Observatorului spre analiză, în limita timpului disponibil, pentru o eventuală publicare, atât poezia cât și materialul. Mulțumesc pentru înțtelegere și colaborare.

Achim Bucutea / Toronto
septembrie 2019


POVESTEA FLORII SOARELUI

A fost odată pe când,
Erau puține pe pământ.
Doar vântul-n pustiu fluiera,
Și nimic nu îl tulbura.

Pe atunci încă nu era soare
Și nimic nu avea culoare.
Doar câte o mică împărăție
Prin noaptea fără armonie
Din loc în loc se întindea
Prin această beznă rea.
*
Pe atunci fusese azvârlit
Din haosul fără sfârșit
Un prinț ce se luptase-n cer
Cu zmei și fulgere de fier.

Unde căzu se făcu groapă
De se sperie lumea toată.
Stâncile se aflară sparte
Peste șapte munți departe.

Totul în jur, se topi deodată
Și zbură ca pleava vânturată
Mări ce împânzeau pământul
Le luară cu el vântul.

Oamenii ce mișunau prin curți
Se țreziră în vârf de munți
Nimeni nu-și mai găsea drumul,
Stăpân peste tot era doar fumul.

Dar!...deodată!... din pământ!...
Se ridică un soare sfânt.
Din groapa mare, încet urca,
Spre cer și tare strălucea.

Pe tot cuprinsul lumina
Și Doamne... ce frumos era!
Lumea-n poieni se aduna
Și de el mult se minuna.

Pe prinț îl făcuse Dumnezeu soare
Iar EL... mândru se arăta în zare
Aducând în fiecare dimineață,
Peste pământ căldură și viață.

Se duse fumul și crescuse,
Pe pământ păduri întinse
Flori și verdeață pe toată calea
Iar oamenii umplură valea.

Erau sate iar, pe dealuri și munți
Și la porți oameni cărunți.
Timpul trecea cum trece vântul
Și se îmbogățea pământul.

Soarele privea mândru în zare
Cu razele lui strălucitoare,
Cât era ziua de mare,
Peste lumea trecătoare.
Într-o zi lângă un izvor,
Zări un simplu muritor
Ce-și răcorea buzele coapte,
De visul ce-l visă într-o noapte.

Privind din cer văzu că-i fată
Și soarele o îndrăgi pe dată
Căci era zveltă, arătoasă,
Ca o zână de frumoasă...

Șuvițe de aur pe umeri îi cădeau,
Stele în ochi i se arătau,
Din gură visul ei și-l cânta
Iar soarele cu drag o privea
Simțind că ea-i ursita sa.

Întreaga zi EL, o urmărea
Și tot mai tare o îndrăgea.
Cu razele păru-i pieptăna
Și de ea nu se mai dezlipea.

Ea...era fata de împărat
Ce fugise din al său palat
Ca nimeni să n-o găsească
Visul ei să și-l împlinească.

Ea visă ca niciodată,
Cu mintea ei de tânără fată
Că prinț mândru, fără nume
Veni la ea din altă lume.

Pe geamul ei intrase EL...
Și-i puse în deget un inel.
Acum inelul o călăuzea,
Departe de lumea sa...
*
Soarele de ea se apropia
Și cu foc astfel îi vorbea:
-Fată mândră de împărat,
Ce de ai tăi te-ai depărtat
Lasă-mă să îndrăznesc,
Lasă-mă să-ți povestesc
Eu sunt visul tău din noapte
Ce-am venit cu vrăjite șoapte
Și ți-am pus în degețel
Minunatul tău inel...

De vrei în lumea mea să vi
Să nu mai umbli pe câmpii
Te iau acum la brațul meu
Să mergem sus la Dumnezeu
În fața lui să ne închinăm
Acolo să ne cununăm.
*
Fata-l privi, chiar de nu-l știa,
Dar îi plăcuse vorba sa,
Și făcu un tainic legământ
Să vină la noapte pe pământ
Soarele din cerul lui
Pe câmp la poala muntelui.
Acolo să adune stele
Să facă scară cu ele
Și să urce in cerul lui
Deasupra pământului.

Să nu creadă că e vis
Ochii mari ea a deschis
Și-o lumină orbitoare
Îl arătă pe prinț în picioare.

Sus pe muntele de gheață
Ea a luat soarele în brață
Și ia jurat iar, că o să fie
La noapte sigur pe câmpie.

Soarele a luat-o și el în brață
Cu razele de dimineață
Și-o sărută pe obrăjori
De se făcu ca doi bujori
Apoi plecă în drumul lui
Pe necuprinsul cerului.
*
Fata rămase singurică
Dar... parcă îi era și frică
De înălțimea munților
De răcoarea ghețurilor
Și de drumul hoților.
Dar...știa și se liniști
Căci soarele o v-a păzi.

Așa porni, privind pe cer
La iubitul ei stingher

Ce strălucea tot mai tare
Singur pe a cerului cărare
Luminându-i ursitei, a ei cale
Să poată ajunge în vale
Și să nu se rătăcească,
Drumul bun să îl găsească
Până la poala muntelui
Pe întinsul câmpului
Lângă holda de secară
Unde o v-a întâlni diseară.
*
Ea avuse spor la mers
Demult trecuse codrul des.
Ajunsă la un lan de grâu curat
La umbra lui s-a așezat
Și bău apă din izvor curat
Ceasuri multe nu s-a clintit
Trupul de și-a odihnit.
*
Când se trezi auzi pe văi
Pocnind din bici și zurgălăi
O ceată mândră de flăcăi
Strigând cu foc: Hăi!...Hăi!...

Când o văzu o luă pe sus
La horă-n satul lor o-au dus
Și au jucat și-au chiuit
Pe rând au luat-o la învârtit.

De lumea lor i-au povestit
Și au cântat și au glumit,
Iar timpul i-a trecut ușor
Ca fulgerul din nor în nor.

Când s-a trezit trecuse o seară
Iar dimineața veni iară
Și un oftat adânc scăpase
Că Doamne!... ea îl și uitase.
*
Prinsă în ritmul horelor
Și glumele feciorilor,
Uitase că la lumina stelelor
Soarele o aștepta cu dor
Jos la poala pădurilor
Pe vâlcea lângă izvor
Să plece cu ea în zbor
Pe deasupra munților
Peste înălțimea norilor
Spre grădinile cerurilor
Ude-i palatul de cleștar
Ce Dumnezeu le-a dat în dar
Ei și soarelui, prinț călător
De care acum e atât de dor.
*
-Doamne... cum de am uitat?
Doamne m-o fi așteptat?
O luă la fugă printre flăcăi,
Dar zorii se așterneau pe văi.

Marama din cap își arunca,
Păru-i lung în vânt zbura
Și de mărăcini se agăța
Sufla greu și iar ofta.

-Doamne unde-i el acum?
Să o apuc?... Pe care drum?...
Îi trecu prin al ei gând
-Oare... dacă a plecat?
Am jurat și e păcat.
*
Soarele din cer venise
Să fie iar Prinț, își dorise
Și în timp ce se apropia
Parcă Doamne... nu o vedea
Dar în sinea lui gândea
O fi pe aici pe undeva,
Dar ea nu se arăta.

Toată noaptea a așteptat
Nemâncat, neadăpat
Doar obosit și supărat
Că fata nu mai venea
Și timpul repede trecea.

Prin tot locul a căutat
Ceva să nu i se fi întâmplat,
Pe firul întunecat al pâraielor
Prin desișul nesfârșit al pădurilor
Prin mulțimea holdelor
La lumina sfântă a stelelor.

-Vai!... timpul sa împlinit,
În mintea lui soarele a grăit
Și ce-am căutat n-am găsit!
N-o să mai fiu Prinț vreodată
Așteptând-o aici pe fată
Căci ceruse voie lui
Bunul...Dumnezeului,
Să se rupă de pe cer
Până stelele iar pier
Și dacă o fi să am noroc
V-a pune alt soare în loc
Iar eu mă voi face ce am fost
Prinț, în lumea mea să am rost
Cu mireasă pământeană
Cu zâna mea cosânzeană.
*
-Așteaptă-mă prințul meu,
Vin!...dar mi-e atât de greu
Privește înapoi spre mine
Și ia-mă sus pe cer la tine.
Am greșit fără să știu,
Că s-a făcut așa târziu.
-Oare...seminția omenească,
Va putea în ceruri să rodească?
Dar eu sunt fată de împărat
Și inelul TU... mi l-ai dat.
Acum de ce-ai plecat și m-ai lăsat?
*
Pe câmpuri flori râdeau în soare
Căci EL urcase peste zare
Dar...privi dușmănos în urma lui
La fiica pământului
Ce se ruga tot mai tare,
Cu vorbă măgulitoare.
*
-Ia-mă cu tine, nu mă lăsa
Că o viață îți voi fi sclava ta
Nu mă lăsa pe pământ
Du-mă la Dumnezeul sfânt
Și-n genunchi mă voi ruga
Să-mi ierte greșeala mea
Căci de păcatul omenesc
Doar ghimpi în suflet încolțesc.
*
Soarele tot mai sus se ridica
Și pe fată o blestema:
-Mi-ai jurat și te-am crezut
Mai mult să te aștept n-am putut
Te-am dorit atât de tare
Dar tu nu ai fost pe cărare
Și acum blestemul meu v-a fi mare!...

-Să te faci pe câmp o floare
Și să mă cauți cât e ziua de mare
Să privești spre mine toată vara
De dimineața până seara.
Să te usuci după o vară
Petale galbene să-ți moară
Și dinți negrii și urâți
Să-ți crească pe frunte mulți.
*
Fata blestemul îl auzea
Soarele tot mai sus se ridica
Și cu ură o privea
Iar ea o floarea soarelui se făcea
Cu tulpină groasă, grea
Cu petale galbene de catifea
Prinse într-o pălărie ce căuta
După prințul ei toată ziua.
*
În zadar toată ziua se rotea
După strălucirea sa
Și cu lacrimi de rouă se ruga
Să o dezlege de pedeapsa grea
Căci el din cer nu cobora
Și tot mai tare strălucea
Tulpină groasă de-i usca
Petalele galbene-i cădea
Mai mulți dinți negri-i creștea
Iar ea de supărare murea.

Dar primăvara din nou răsărea
Si spre soare iar privea
Cât de lungă va fi vara,
De dimineața până seara

Iar când soarele va apune
De pleacă în altă lume
Ea va sta tristă noaptea toată
Supărată pe a ei soartă
Până când din depărtare
Prințul ei apare-n zare
Cu viață pentru fiecare.

Așa sfârșește povestea sa
A florii soarelui de catifea
Ce-și va roti mereu privirea
Cât pe pământ va exista,
După soare toată ziua.


Am scris povestea din drag pentru această minunată plantă atât de folositoare pentru viața omului.






Achim Bucutea / Toronto    9/30/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian