Drumul spre țară
Mă adresez cu tot respectful dumneavoastră la fel cum m-aș adresa tuturor românilor ce își iubesc mai mult sau mai puțin ȚARA. Drumul spre ea nu este nici scurt nici ușor dar odată ajuns pe meleagurile de unde ai luat prima inspirație de aer spre existența vieții, ceva mirific se întâmplă în mintea și sufletul nostru.
Munții cu pădurile ce trimit pe vânt oxigenul binefăcător,dealurile cu podișurile lor pline de mustul îmbietor al viței de vie, al prunelor ce fac să se încingă cazanele, al merelor, perelor sau gutuilor ce strălucesc în minunatul soare de toamnă, sunt tablouri vi ce le poate pătrunde simțurile fiecarui ins ce-și lasă din preocupările cotidiene un minim timp pentru o vizită în Țara care ia dăruit atât de multe lucruri de care a beneficiat în cursul existenței lui .
Am lăsat la urmă dar ele sunt înaintea tuturor, CÎMPIILE ȚĂRII. De la est la vest de la nord la sud, acolo unde holdele sau ridicat din pământul roditor spre soare ca să hrănească tot ce mișcă pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Câmpiile Moldovei, Banatului sau Transilvaniei, dar mai ales Câmpia Română cu Bărăganul ei ce arată ca un imens tablou pictat de o mână măiastră. De la Insula Mare a Brăilei până în inima Olteniei pe terenuri ce nu le poate cuprinde orizontul stau privind spre soare lanuri de floarea soarelui de o mărime și frumusețe fără margini. Lanurile imense de porumb,culturile de rapiță, dar mai ales grâul,...holdele de grâu ce-și pleacă greutatea spicului spre pământul ce la făcut mare,toate sunt strânse de zeci ,sute de combine de mare capacitate și duse în hambare.
Trenul Bucureși -Timișoara până la Filiași a fost martorul entuziasmului meu iar aceste tablouri imense ce nu pot fi găsite oriunde mi-au născut în cugetele mele o poveste pe care am încercat să o transpun în versuri,și care poate încânta sau sensibiliza sufletele celor ce iubesc deopotrivă atât România cât și poezia.
În minunatul folclor românesc există o mulțime de povești despre floarea soarelui dar această versificare poate veni să aducă un plus creatiilor populare românești. Las colectivului redactional al Observatorului spre analiză, în limita timpului disponibil, pentru o eventuală publicare, atât poezia cât și materialul. Mulțumesc pentru înțtelegere și colaborare.
Achim Bucutea / Toronto septembrie 2019
POVESTEA FLORII SOARELUI
A fost odată pe când, Erau puține pe pământ. Doar vântul-n pustiu fluiera, Și nimic nu îl tulbura.
Pe atunci încă nu era soare Și nimic nu avea culoare. Doar câte o mică împărăție Prin noaptea fără armonie Din loc în loc se întindea Prin această beznă rea. * Pe atunci fusese azvârlit Din haosul fără sfârșit Un prinț ce se luptase-n cer Cu zmei și fulgere de fier.
Unde căzu se făcu groapă De se sperie lumea toată. Stâncile se aflară sparte Peste șapte munți departe.
Totul în jur, se topi deodată Și zbură ca pleava vânturată Mări ce împânzeau pământul Le luară cu el vântul.
Oamenii ce mișunau prin curți Se țreziră în vârf de munți Nimeni nu-și mai găsea drumul, Stăpân peste tot era doar fumul.
Dar!...deodată!... din pământ!... Se ridică un soare sfânt. Din groapa mare, încet urca, Spre cer și tare strălucea.
Pe tot cuprinsul lumina Și Doamne... ce frumos era! Lumea-n poieni se aduna Și de el mult se minuna.
Pe prinț îl făcuse Dumnezeu soare Iar EL... mândru se arăta în zare Aducând în fiecare dimineață, Peste pământ căldură și viață.
Se duse fumul și crescuse, Pe pământ păduri întinse Flori și verdeață pe toată calea Iar oamenii umplură valea.
Erau sate iar, pe dealuri și munți Și la porți oameni cărunți. Timpul trecea cum trece vântul Și se îmbogățea pământul.
Soarele privea mândru în zare Cu razele lui strălucitoare, Cât era ziua de mare, Peste lumea trecătoare. Într-o zi lângă un izvor, Zări un simplu muritor Ce-și răcorea buzele coapte, De visul ce-l visă într-o noapte.
Privind din cer văzu că-i fată Și soarele o îndrăgi pe dată Căci era zveltă, arătoasă, Ca o zână de frumoasă...
Șuvițe de aur pe umeri îi cădeau, Stele în ochi i se arătau, Din gură visul ei și-l cânta Iar soarele cu drag o privea Simțind că ea-i ursita sa.
Întreaga zi EL, o urmărea Și tot mai tare o îndrăgea. Cu razele păru-i pieptăna Și de ea nu se mai dezlipea.
Ea...era fata de împărat Ce fugise din al său palat Ca nimeni să n-o găsească Visul ei să și-l împlinească.
Ea visă ca niciodată, Cu mintea ei de tânără fată Că prinț mândru, fără nume Veni la ea din altă lume.
Pe geamul ei intrase EL... Și-i puse în deget un inel. Acum inelul o călăuzea, Departe de lumea sa... * Soarele de ea se apropia Și cu foc astfel îi vorbea: -Fată mândră de împărat, Ce de ai tăi te-ai depărtat Lasă-mă să îndrăznesc, Lasă-mă să-ți povestesc Eu sunt visul tău din noapte Ce-am venit cu vrăjite șoapte Și ți-am pus în degețel Minunatul tău inel...
De vrei în lumea mea să vi Să nu mai umbli pe câmpii Te iau acum la brațul meu Să mergem sus la Dumnezeu În fața lui să ne închinăm Acolo să ne cununăm. * Fata-l privi, chiar de nu-l știa, Dar îi plăcuse vorba sa, Și făcu un tainic legământ Să vină la noapte pe pământ Soarele din cerul lui Pe câmp la poala muntelui. Acolo să adune stele Să facă scară cu ele Și să urce in cerul lui Deasupra pământului. Să nu creadă că e vis Ochii mari ea a deschis Și-o lumină orbitoare Îl arătă pe prinț în picioare. Sus pe muntele de gheață Ea a luat soarele în brață Și ia jurat iar, că o să fie La noapte sigur pe câmpie.
Soarele a luat-o și el în brață Cu razele de dimineață Și-o sărută pe obrăjori De se făcu ca doi bujori Apoi plecă în drumul lui Pe necuprinsul cerului. * Fata rămase singurică Dar... parcă îi era și frică De înălțimea munților De răcoarea ghețurilor Și de drumul hoților. Dar...știa și se liniști Căci soarele o v-a păzi.
Așa porni, privind pe cer La iubitul ei stingher
Ce strălucea tot mai tare Singur pe a cerului cărare Luminându-i ursitei, a ei cale Să poată ajunge în vale Și să nu se rătăcească, Drumul bun să îl găsească Până la poala muntelui Pe întinsul câmpului Lângă holda de secară Unde o v-a întâlni diseară. * Ea avuse spor la mers Demult trecuse codrul des. Ajunsă la un lan de grâu curat La umbra lui s-a așezat Și bău apă din izvor curat Ceasuri multe nu s-a clintit Trupul de și-a odihnit. * Când se trezi auzi pe văi Pocnind din bici și zurgălăi O ceată mândră de flăcăi Strigând cu foc: Hăi!...Hăi!...
Când o văzu o luă pe sus La horă-n satul lor o-au dus Și au jucat și-au chiuit Pe rând au luat-o la învârtit.
De lumea lor i-au povestit Și au cântat și au glumit, Iar timpul i-a trecut ușor Ca fulgerul din nor în nor.
Când s-a trezit trecuse o seară Iar dimineața veni iară Și un oftat adânc scăpase Că Doamne!... ea îl și uitase. * Prinsă în ritmul horelor Și glumele feciorilor, Uitase că la lumina stelelor Soarele o aștepta cu dor Jos la poala pădurilor Pe vâlcea lângă izvor Să plece cu ea în zbor Pe deasupra munților Peste înălțimea norilor Spre grădinile cerurilor Ude-i palatul de cleștar Ce Dumnezeu le-a dat în dar Ei și soarelui, prinț călător De care acum e atât de dor. * -Doamne... cum de am uitat? Doamne m-o fi așteptat? O luă la fugă printre flăcăi, Dar zorii se așterneau pe văi.
Marama din cap își arunca, Păru-i lung în vânt zbura Și de mărăcini se agăța Sufla greu și iar ofta.
-Doamne unde-i el acum? Să o apuc?... Pe care drum?... Îi trecu prin al ei gând -Oare... dacă a plecat? Am jurat și e păcat. * Soarele din cer venise Să fie iar Prinț, își dorise Și în timp ce se apropia Parcă Doamne... nu o vedea Dar în sinea lui gândea O fi pe aici pe undeva, Dar ea nu se arăta.
Toată noaptea a așteptat Nemâncat, neadăpat Doar obosit și supărat Că fata nu mai venea Și timpul repede trecea.
Prin tot locul a căutat Ceva să nu i se fi întâmplat, Pe firul întunecat al pâraielor Prin desișul nesfârșit al pădurilor Prin mulțimea holdelor La lumina sfântă a stelelor.
-Vai!... timpul sa împlinit, În mintea lui soarele a grăit Și ce-am căutat n-am găsit! N-o să mai fiu Prinț vreodată Așteptând-o aici pe fată Căci ceruse voie lui Bunul...Dumnezeului, Să se rupă de pe cer Până stelele iar pier Și dacă o fi să am noroc V-a pune alt soare în loc Iar eu mă voi face ce am fost Prinț, în lumea mea să am rost Cu mireasă pământeană Cu zâna mea cosânzeană. * -Așteaptă-mă prințul meu, Vin!...dar mi-e atât de greu Privește înapoi spre mine Și ia-mă sus pe cer la tine. Am greșit fără să știu, Că s-a făcut așa târziu. -Oare...seminția omenească, Va putea în ceruri să rodească? Dar eu sunt fată de împărat Și inelul TU... mi l-ai dat. Acum de ce-ai plecat și m-ai lăsat? * Pe câmpuri flori râdeau în soare Căci EL urcase peste zare Dar...privi dușmănos în urma lui La fiica pământului Ce se ruga tot mai tare, Cu vorbă măgulitoare. * -Ia-mă cu tine, nu mă lăsa Că o viață îți voi fi sclava ta Nu mă lăsa pe pământ Du-mă la Dumnezeul sfânt Și-n genunchi mă voi ruga Să-mi ierte greșeala mea Căci de păcatul omenesc Doar ghimpi în suflet încolțesc. * Soarele tot mai sus se ridica Și pe fată o blestema: -Mi-ai jurat și te-am crezut Mai mult să te aștept n-am putut Te-am dorit atât de tare Dar tu nu ai fost pe cărare Și acum blestemul meu v-a fi mare!...
-Să te faci pe câmp o floare Și să mă cauți cât e ziua de mare Să privești spre mine toată vara De dimineața până seara. Să te usuci după o vară Petale galbene să-ți moară Și dinți negrii și urâți Să-ți crească pe frunte mulți. * Fata blestemul îl auzea Soarele tot mai sus se ridica Și cu ură o privea Iar ea o floarea soarelui se făcea Cu tulpină groasă, grea Cu petale galbene de catifea Prinse într-o pălărie ce căuta După prințul ei toată ziua. * În zadar toată ziua se rotea După strălucirea sa Și cu lacrimi de rouă se ruga Să o dezlege de pedeapsa grea Căci el din cer nu cobora Și tot mai tare strălucea Tulpină groasă de-i usca Petalele galbene-i cădea Mai mulți dinți negri-i creștea Iar ea de supărare murea.
Dar primăvara din nou răsărea Si spre soare iar privea Cât de lungă va fi vara, De dimineața până seara
Iar când soarele va apune De pleacă în altă lume Ea va sta tristă noaptea toată Supărată pe a ei soartă Până când din depărtare Prințul ei apare-n zare Cu viață pentru fiecare.
Așa sfârșește povestea sa A florii soarelui de catifea Ce-și va roti mereu privirea Cât pe pământ va exista, După soare toată ziua. Am scris povestea din drag pentru această minunată plantă atât de folositoare pentru viața omului.
|
Achim Bucutea / Toronto 9/30/2019 |
Contact: |
|